Cazul TITANIC (1.027 cuvinte, 4 imagini)

    CAZUL TITANIC

     După naufragiu, mulţi specialişti s-au întrebat DE CE comandantul şi consiliul de ofiţeri nu au încercat metode eficiente pentru evitarea scufundării atît de rapide. Astfel:

Ø  punerea maşinilor pe drum înapoi pînă la cea mai apropiată navă din zonă ar fi putut salva toţi pasagerii şi echipajul. Prin navigaţia cu pupa înainte se reducea presiunea asupra pereţilor etanşi din prova şi pînă la Californian, aflat la doar 10 mile distanţă, s-ar fi putut ajunge într-o oră cu numai jumătate din căldări în funcţiune.

Ø  o a doua soluţie consta în  inundarea deliberată a ultimelor două compartimente etanşe din pupa. La ora 0:30, cînd înclinarea  Titanic-ului era de numai 3 grade, manevra ar fi fost salvatoare. Nava ar fi intrat în   apă mult peste linia de plutire, dar nu s-ar fi scufundat. Nu se ştie cine le-a inventat, dar ambele au fost folosite zece ani mai tîrziu în timpul Primului Război Mondial.

Ø  în fine, combinarea reţetelor le potenţa reciproc.

                (Cristian Crăciunoiu, Alfred Neagu – Dialogul omului cu marea Editura Albatros 1988)

     Foarte frumos ! DE CE oare nici măcar ceva similar nu a fost propus ?

     DE CE oamenii cei mai cei mai educaţi, cei mai puţin înclinaţi spre superficialitate, cei cărora prin tradiţie pasagerii le încredinţaseră destinele lor au fost tocmai cei care, paralizaţi de situaţie, nu au ştiut să acţioneze corect, sacrificîndu-şi subiecţii într-un dezastru fără precedent ? De fapt distrugîndu-se pe sine ! Acest paragraf (uşor teatral) chiar dacă pare inserat cu forţa, prefigurează ideea centrală a întregului studiu.

     Să vedem cine era căpitanul, echivalentul pentru Titanic al unui şef de stat (aproape dictatorial): Edward J. Smith, 62 de ani, trei decenii de navigaţie în funcţii de comandă, serviciu ireproşabil. Perfect ! Competenţă mai bine dovedită nici că se poate. Dar în ce consta ea cu adevărat ?

      Născut în 1850 (Titanic-ul s-a scufundat în 1912), a intrat probabil în marină ca mus la o vîrstǎ fragedǎ, devenind ofiţer (eventual secund) pe la 30 de ani. În această perioadă s-a format ca marinar navigînd pe nave cu pînze, eventual pe vreun vaporaş mixt (vele şi aburi). Au urmat încă 30 de ani la comanda unor cargouri sau pacheboturi de cîteva mii de tone deplasament, tonajul uzual al vremii (1895-1904 Majestic 10.000t, trei ani pe Baltic 24.000t). Compania White Star Line îl numeşte căpitan pe Titanic  (50.000t) ca un fel de premiu în ajunul pensionării.

     Dar nu mai era vorba de o bărcuţă oarecare, ci de cea mai mare navă a epocii, o premieră absolută. Desigur, sărmanul Edward J. Smith ştia tot ce se putea şti despre curenţi şi vînturi, furtuni şi manevre, într-un cuvînt despre marinărie. Însă despre Titanic nu ştia nimic (deşi credea că ştie), fiindcă acesta nu era doar de cîteva  ori mai mare decît tot ce condusese, ci era altceva: acumulările cantitative duc la schimbări calitative (Engels).

     Magellan pus la bătrîneţe să  conducă o uzină plutitoare ― ”şoc al viitorului” mai dur nici că se poate.

     Foarte ciudatǎ pare a fi încremenirea ideaticǎ a celorlalţi ofiţeri (mai tineri) prezenţi la bord,  inclusiv a proiectantului navei. Sǎ fi fost vorba de fascinaţia uriaşului vapor declarat ”nescufundabil” spulberatǎ super-brusc ? Un fel de letargie hipnoticǎ în faţa cobrei gata sǎ te înghitǎ ? Ne putem întreba. Sǎ nu uitǎm însǎ vreun moment cît de grea este judecarea actelor cuiva post factum.

     Bietul Edward J. Smith doarme-şi somnul de veci dizolvat în apa oceanului, fiindcă în miezul catastrofei şade ascunsă o greşeală mult mai gravă decît a lui. Lipsa unui personaj central, clar răspunzător, o diluează pînă spre camuflare. Iar documentarele moderne insistǎ cu inginereascǎ miopie asupra calitǎţii niturilor şi a tablei din bordajul transatlanticului.

     Aşadar, la 10 mile marine de Titanic staţiona, din cauza gheţarilor, nava Californian. Operatorul radio, după un schimb de mesaje cu viitoarea victimă, închide aparatul şi se duce la culcare aproximativ în momentul ciocnirii ― 23:30. Degeaba la 0:45 se lansează rachete de semnalizare ― ofiţerul de cart de pe Californian le înregistrează ca pe o extravaganţă a unui pachebot de lux.

     ULUITOR ! Radioul, o invenţie nemaipomenită care elimina definitiv izolarea seculară a navigatorilor, era tratat nepăsător-neglijent. Într-un loc atît de obişnuit cu munca 24 de ore din 24 (mult înainte ca industria să impună astfel de reguli), s-a considerat că noutatea lui Marconi nu merită efortul de a sta treaz noaptea. Vă vine să credeţi ?

     La 1 Septembrie 1985, 72 de ani după eveniment, cînd două nave de cercetări au transmis vestea localizării Titanic-ului la 4.000m adîncime, s-a produs un fenomen unic în lumea marinarilor ― traficul radio între navele de pe toate mările şi oceanele globului a scăzut aproape la zero; toţi erau în aşteptarea confirmării. Omenirii i-au trebuit trei sferturi de secol pentru a străpunge zidul propriei inerţii.

     1.500 de victime aflate în soluţie salină, cu Edward J. Smith în frunte, ne vorbesc peste decenii despre orbirea umană mai convingător decît cei 30 de milioane de morţi ai Marelui Război.

***************************************************************************

1 Septembrie 2019    A. Novikov-Priboi Țușima vol. II pag.381-382

Editura pentru literatură universală 1962

      ...―  aprovarea crucișătorului (Amiral Nahimov) se accentua mereu. Era inundată toată prova navei, pînă la coasta a treizeci și șasea.

     La propunerea mecanicului navei, s-au pus mașinile pe drum înapoi, crucișătorul navigînd astfel cu pupa înainte. Presiunea apei a scăzut simțitor și catastrofa a fost deocamdată amînată.

     Iată cum tocmai războiul, în coada căruia am înghesuit ”cazul Titanic”, aruncă o lumină nouă asupra ”încremenirii ideatice” de la bordul transatlanticului. Iată că metoda despre care ne vorbește Cristian Crăciunoiu și Alfred Neagu fusese deja inventată cu șapte ani înainte de scufundarea colosului. Sau poate încă și mai devreme.

     Totul se leagă în profunzime și deloc la suprafață.