Despre Ucraina și nu numai (5.817 cuvinte, 14 imagini)
Cum Ucraina nu este un stat fantomă creat
exclusiv prin voința unui grup de politicieni, chestiunea-i mult mai încîlcită.
Evoluția ei fiind strîns legată de a Poloniei demersul meu se va limita la
cîteva accente. Însăși istoria Poloniei seamănă cu un labirint infernal pe
care, oridecîteori am încercat să-l descîlcesc, am amețit. Gîndește-te doar la
două ”detalii”: un rege al Ungariei și un voievod al
Transilvaniei (după prăbușirea Regatului Maghiar) au fost ȘI regi ai Poloniei.
Ba chiar și Michaele Bravul al nostru ambiționa la coroana poloneză (din cauză
că, de la 1569, devenise electivă, nu
dinastică). Ce legătură are asta cu Ucraina ? Păi încă de pe vremea lui
Vladislav II Jagelonul (lituanian) Polonia
fuzionase prin uniune personală cu Lituania, ducat ce se întindea (pe vremea
aia) de la Baltica la Marea Neagră. Vladislav ? Care Vladislav ? Remember Cavalerii teutoni de Henryk Sinkiewicz
și pe Spătarul Coman and his archers trimis de Alexandru cel Bun în
ajutorul regelui poleac împotriva ”fioroșilor” călugări-războinici nemți.
Evident că rușii nu recunosc sub nici o
formă (acum și dintotdeauna) povestea de mai sus, deși există documente scrise
(chiar de ei) irefutabile, iar mai nou probe ADN.
Reține pentru mai tîrziu auto-asumata
incapacitate politică a slavilor.
Nenorocirea a constat în amintita
electivitate a coroanei poloneze, slăbiciune fundamentală a celui mai important
factor civilizator din zonă. Extrem de interesanta hartă de mai sus, cu o
Polonie imensă, reprezintă apogeul și domnia (scurtă) a lui August der Starke,
inițial doar principe elector al Saxoniei. Încă din timpul lui, așa-zisa uniune
polono-lituaniană s-a ratatinat serios printr-o serie de războaie imbecile.
Încă un miș-maș specific Europei Orientale.
Mai nou fură reînviați exclusiv în scopuri
propagandist-scenografice.
Tratatul de la Pereiaslav a marcat și
debutul înfeudării Ucrainei de către ruși. Punctul de neîntoarcere a constat în
cele trei împărțiri ale Poloniei între Prusia, Rusia și Austria. (1772, 1793,
1795). Această crimă politică, la care a achiesat orbetele (că nu pot să-i spun altfel)
Firfirică al II-lea (Friedrich der Große) și Maria Tereza (cu mari remușcări,
exprimate public), a distrus entitatea care separa-apăra Europa de Imperiul
Nordic. Cu aceeași ocazie Ucraina a fost văduvită de unul din cei doi poli (cel
civilizat) între care oscilase de cîteva sute de ani.
Finis Poloniae ! Finis Ucrainae !
O idee încă și mai cretină, de data asta
generală, este separarea istoriei naționale de cea universală. Pură nebunie:
chiar insulara și auto-izolata Japonie nu s-a putut feri de evenimentele de pe
continent. Cea mai firească metodă ar fi predarea istoriei universale cu accent
pe ”patrie”, acesta (accentul) scăzînd ca intensitate în cercuri concentrice. Cel
puțin noi românii, suferim de respectiva formă de autism și în cazul
evenimentelor curente: rar, extraordinar de rar, presa scrie despre țările
limitrofe (pînă și faptele diverse de genul accidente sau fenomene meteo
extreme se petrec doar în USA, China sau Patagonia). Maximum de ticăloșie a
fost atins în timpul războiului din Jugoslavia, cînd eram pur și simplu
bombardați cu știri factual-sinistre, fără să înțelegem nimic (fiindcă nu ni se
explica nimic). Aicea sigur a jucat un rol și oculta kaghebisto-securistică
care dezinforma, mimînd supra-informarea.
După absorbirea de către Rusia, în Ucraina
nu s-a mai petrecut nimic semnificativ pînă la M.R.S.O. (Marea Revoluție Socialistă din Octombrie). După Pacea de la Brest
Litovsk nemții și-au adjudecat Ucraina sub formă de protectorat (gen Canada,
Australia) ceea ce însemna ca ea să-și construiască singură statalitatea, cu excepția
relațiilor externe. După sute de ani de țarism ultra-centralizat bineînțeles că
n-a ieșit nimic, doar nesfîrșite lupte intestine. Ulterior bolșevicii au
recuperat-o lejer. Super-inteligenții de la Versailles l-au trimis pe Lord
Curzon (George Nathaniel Curzon, 1st Marquess Curzon of Kedleston) să traseze granița
dintre Polonia și Ucraina. Cu perfecta nepricepere a occidentalilor în
problemele Europei de Est, individul a mîzgîlit ceva, numai bun să-i servească pretexte
lui Stalin 25 de ani mai tîrziu. Polonezii s-au luat la bătaie cu R.K.K.A., au
ocupat Kievul, apoi au fost înfrînți și s-au retras, apoi i-au bătut din nou pe
ruși - frontiera s-a stabilizat, mult la Est față de pictura lui Curzon.
La final ”aliații” mutară Polonia cu
cîteva sute de kilometri spre Vest, pe seama Germaniei (faimoasa linie
Oder-Neisse) și astfel Lwow-ul (Lemberg, sau Liovul cronicarilor noștri) a
devenit oraș ucrainian. Tot din vechime: Ion Vodă cel Cumplit aliat cu cazacii
zaporojeni împotriva turcilor. În ce context, habar nu am.
La final profit de ocazie pentru a așterne
în scris o idee ce-mi zbîrnîie prin cap de ani buni.
Mai întîi recapitulăm cîteva opinii despre
ruși.
§ ...barbarie
mongolă şi mîrşăvie bizantină mascate sub veşmînt europenesc... ...puternicul
stat... este un colos cu picioare de lut, unde totul se prăbuşeşte, unde uriaşa
armată nu este decît o gloată pestriţă, neputincioasă, prost înarmată, condusă
de nulităţi, unde domnesc moravuri de pe vremea lui Genghis-han, iar mita,
servilismul şi hoţia întrec toate exemplele cunoscute, că autoamăgirea
cîrmuitorilor ruşi se învecinează cu nebunia... (Bulat Okudjava Călătoria
diletanţilor, Editura Univers 1985)
§ Un …regim
nesănătos… mixtură de laşitate, orbire, şiretenie şi stupiditate pilota colosul
Rusia la finele sec.XIX şi începutul următorului (nu că înainte ar fi fost mai
bun).
§ Autocraţie,
Ortodoxism, Naţionalism ― anti-englez, anti-yankeu, anti-capitalist, anti-parlamentar,
anti-liberal, şi, evident, anti-semit. A mai rămas ceva ne-anti ?
§ „le curg balele de lăcomie”, „insaţiabili”,
„rău intenţionaţi”, „ahtiaţi după bunurile altora”, „intratabili” – opinie
chineză, aprox. 1900.
§ Ipocrizie
neruşinată care va rămîne neegalată pînă la Pactul Ribbentrop-Molotov –
aserţiune legată tot de diferendele cu China anilor 1900.
§ Resemnare
pasivă întreruptă de rebeliuni violente, neîncredere individuală şi credulitate
colectivă, simplism în idei, misticism în sentimente şi fanatism în
prejudecăţi... barbaria în civilizație. (Karl Marx despre țăranii ruși)
§ Tudor
Arghezi:
Adevărul este că între europeni şi ruşi e
o diferenţă ca de la ied la hipopotam. E o lume de stupefacţii şi gigantisme.
Definirea spiritului rusesc porneşte de la diferenţa cosmică faţă de spiritul
european. A căuta să-l înţelegi după normele firescului e o întreprindere
zadarnică.
Dacă mintea noastră merge la dreapta,
mintea rusească o ia de-a-ndaratele şi săgeata ei de manometru tremură şi sare
peste intervale. Au alte filozofii, chiar alte matematici. Ruseşte, una cu trei
face între şapte şi nouă şi minusul e cubat. De două ori patru e unsprezece sau
treizeci şi cinci. Conflictul de caracter ia la ruşi proporţii elefantiazis
fantastice şi se tîrăsc (sic !) între Adam, Iov şi Apocalips. Neamul ăsta, pe
care îl cunosc în străinătate, în exemplarele lui princeps, poate să fie
internaţional şi naţionalist şi şovin în acelaşi timp, pravoslavnic bigot şi
ateu, de-a valma. La el, contradicţia se armonizează. Lucrurile ce se bat cap
în cap îşi împletesc coarnele într-o logică înspăimîntătoare. Diametralele
opuse duc la unicul oblic şi la sinteza neagră.
Masiva prezenţă a cadrelor militare
superioare de extracţie teutonă (baltică, finică, sau de-a dreptul din inima
Europei) ar merita un capitol separat. Partea tristă a chestiunii constă în
alinierea milimetrică a respectivilor “străini” la cvasi-generalul tembelism
incompetent ce caracteriza casta ofiţerească
a Rusiei imperiale. Unde au dispărut
(prea) bine-cunoscutele virtuţi militare nemţeşti ? Transplantaţi pe pămînt rus un regim putred, narcisist, corupt, complet
desprins de realităţi i-a adus pe toţi la acelaşi numitor.
Prin prisma celor de mai sus, precum şi a
catastrofalelor performanţe ale armatei ruse în Primul Război Mondial, ne putem
întreba care a fost temeiul logic al speranţelor nutrite de ”creierele”
occidentale cu privire la faimoşii generali alb-gardişti Kolceak, Denikin,
Iudenici ş.a. în lupta cu bolşevicii.
În
cadrul orbirii generale, se vede (încă o dată) că pentru elitele franceze şi
britanice TOT ce se află dincolo de Rin era (este) deja PREA departe. (citat
din mine însumi; vezi ce am spus și despre Lord Curzon).
Ceva nu-i în regulă. PREA MULȚI consideră
poporul rus o aberație monstruoasă. Despre nici o altă națiune nu s-au emis
atîtea opinii furibund-negative. Pur subiectivism, sau există vreo bază reală ?
Și, dacă există, care ar fi explicația ?
Să-ncercăm contabilizarea FAPTELOR.
După limbă, rușii sînt indo-europeni. Un
”club” vast din care mai fac parte arienii din India (ăia cu Mahabharata și
Ramayana), persanii (Arian-Iran), hitiții, grecii (minoici și post minoici),
tracii, latinii, celții, germanii și încă vreo cîțiva.
În concluzie, indo-europenii fondau state,
erau războinici și practicau un soi de vox populi incipient. Buun !
De unde pornit-au ei spre toate colțurile
lumii ? Se știe tot grație lingvisticii: din Sud-Estul Rusiei europene.
Iarăși ”Buun !”
Prin secolul V după Christos izvoarele
scrise încep să-i descopere pe slavi, cam în aceeași zonă. Rămîne un mister ce-au făcut ei atîta amar de
vreme încît nu i-a observat nimeni
(nenumărate colonii grecești pe malul nordic al Mării Negre, apoi
perioada de maximă înflorire a Romei). Or fi stat ascunși prin tufe, precum
daco-romanii între retragerea aureliană și Litovoi ?
Să vedem însă ce au întreprins
”proaspeții” indo-europeni DUPĂ emergență. Pentru asta îi vom da cuvîntul lui
Lucien Musset (Invaziile vol.II – Al doilea asalt asupra Europei creștine,
Editura Corint, București 2002).
Pag.72 ...Către secolul al VIII-lea, slavii
au început, la est, să iasă din taiga, coborînd pe Volga, Oka şi Don.
Înaintarea lor... a fost repede oprită de călăreţii nomazi din stepă.
Pag.73 ...Extinderea spre vest pare să fi
început în secolul al IV-lea şi a urmat, la o distanţă apreciabilă, retragerea
germanilor. Ea trebuie să se fi produs într-o regiune aproape depopulată, în
orice caz dezorganizată şi, prin urmare, de la început într-o manieră paşnică. Din secolul al VI-lea, slavii trebuie să fi atins
Baltica Răsăriteană, fără îndoială Elba şi, foarte probabil, Boemia şi Alpii
Orientali. Pe toată lungimea acestui front, s-au ciocnit de germani rămaşi pe
loc şi nu au mai realizat pe urmă decît progrese nesemnificative.
...Expansiunea ulterioară a luat doar forma unei creşteri a densităţii
locuitorilor în interiorul acestei limite...
...Această imensă extindere seamănă mai mult cu
ocuparea unui teren gol decât cu o cucerire. (tulburător de similară cu
invazia Siberiei un mileniu DUPĂ) Slavii nu au trebuit să elimine ocupanţi anteriori;
acolo unde, prin excepţie, aceştia existau în număr important, s-au mulţumit
să-i înconjoare (balticii din Prusia)...
Pag.74 Uneori s-a atribuit avarilor un rol
preponderent în distrugerea ultimelor elemente germanice la est de Elba. În
realitate, nimic nu indică faptul că avarii ar fi fost avangarda înaintării
slavilor spre vest. Nu au jucat acest rol decît în sud-vest şi sud. În marşul
spre vest, slavii au fost singuri şi s-au oprit în momentul în care au întîlnit
teritorii populate şi organizate...
Pag.75 ...Însă o dată cu domnia lui
Iustinian, totul a început să se schimbe. ...l-a adus în situaţia de a lăsa
fără apărare Balcanii. Flota bizantină a reuşit vreme îndelungată să interzică
trecerea Dunării de către mari armate, dar nu a împiedicat infiltrările peste
limes a numeroşi slavi, mai mult sau mai puţin conduşi la început de şefi
turanici, de exemplu de-a lungul văii Timocului. Din 548, un raid slav a ajuns
pînă la ţărmul adriatic, iar în anul următor slavii au iernat pentru prima dată
în număr mare în teritoriul imperial. Odată ajunşi în interior, aceşti slavi,
fără să se atingă de oraşele pe care erau incapabili să le cucerească, au
început să caute pradă ştergînd totul de pe faţa pămîntului când localnicii le
opuneau rezistenţă....
...În timpul domniei lui Mauriciu (582-602),
fenomenul a luat amploare. Aşezări slave compacte s-au format în Macedonia şi
au presat de aproape Tesalonicul, ocupînd regiuni depopulate în urma raidurilor
avare.
Pag.78 ...toate aceste „sclavinii”, pentru
a folosi un termen al cronicarilor bizantini, prezintă un caracter comun: nu au
dat naştere, după o perioadă îndelungată, unor adevărate state, ci s-au mulţumit cu un cadru tribal. Cunoaştem
destul de bine natura organizării şi funcţionarea acestora în Macedonia
datorită Miracolelor Sfântului Demetrius. Fiecare din grupurile slave era în
totalitate rural (oraşele rămase neatinse, precum Christoupolis sau Tesalonic,
erau greceşti); aveau familiile princiare şi terenurile de păşunat, dar instituţiile politice erau puţine sau chiar lipseau. Nu
construiau nimic şi singura lor urmă arheologică este negativă: oprirea
oricărei activităţi arhitecturale bizantine. Forţa lor militară era apreciabilă,
dar, cu excepţia situaţiilor când erau conduşi de avari sau bulgari, nu au fost capabili de acţiuni de amploare...
Cred că deja ai simțit încotro bat.
Avem deci o gigantică roire a
indo-europenilor, de la mama dracului (India), pînă în Irlanda. Peste tot
războinicii ”năvălitori” au lăsat urme abundente și creative: structuri politice, mitologii complexe, epopei
monumentale, artefacte remarcabile (măcar în morminte). Ce se petrece însă la
matcă ? Timp de un mileniu NIMIC – ai putea crede că plecaseră TOȚI. Apoi, la
un moment dat, precum lăstarii dintr-un trunchi retezat, răsare ultimul popor
de limbă indo-europeană.
Dar ce contrast: nu-s războinici, nu
”fabrică” nimic, se extind uleios. Chiar după 1000 de ani ”cucerirea” Siberiei
s-a făcut tot pe strecuratelea prin spații goale (în ciuda super-eroicului
tablou al lui Surikov). Sînt atît de ”timizi” încît cer ajutorul altora pentru
întemeieri (Polonia, unica excepție – s-a făcut singură). Orice călăreț nomad
îi blochează, de germani nici nu se apropie. În urma vikingilor ajunși în Terra
Nova (Newfounland) tot s-au putut scormoni rămășițele unor colibe, deși au stat
pe acolo doar cîțiva ani. Slavii, adăstînd à la longue în buza Salonicului,
adică în inima Bizanțului, nu pot fi depistați decît prin negații.
Cu asta am spus tot ce intenționam să
spun. Mai pe scurt: slavii reprezintă drojdia de pe fundul butoiului, după ce
s-a tras vinul. Dintr-un astfel de mocirlău nu mai scoți nici măcar zaibăr
acru, dar-mi-te vreun Châteuneuf-du-Pape. Pînă și kurzii, niște musulmani
loviți din toate direcțiile, își arată vîna indo-europeană cel puțin printr-o
solidaritate etnică cît de cît rațională, fără comparație cu bezmeticii din jur
(femeile kurde nu poartă iașmac și joacă un rol important în societate).
Îmi pare rău pentru Bulat Okudjava, dar eu
cred că nici barbaria mongolă nici mîrşăvia bizantină nu explică fondul
problemei slave, în general, și a celei rusești în particular.
Știi care-i partea tristă ? Că, exceptînd
mai recenta grandomanie delirantă a rușilor, și noi, românii, am apărut pe
scena istoriei cam la fel.
Adică din tufe.
+ „capul plecat, sabia nu-l taie”
Războinicul viteaz își retează singur
capul
Humlo, humla, ooo !
Și merge, legănîndu-l în palma mîinii
stîngi.
Humlo, humla, ooo !
Leonida
Neamțu Aventură și contraaventură
CONSTANTIN
STERE
MARELE
RĂSBOIU
ȘI
POLITICA
ROMÂNIEI
EDITURA ZIARULUI „LUMINA”
BUCUREȘTI
1918
EXTRASE
pag.120-123
REVOLUȚIA
DIN RUSIA
Am arătat în articolul de ieri, că de mult
prevenisem opinia noastră publică despre situația internă a Rusiei, care o
amenința cu prăbușirea militară și cu revoluția.
Bine înțeles, această prevestire nu a
isvorît din vre-un dar special profetic, ea se întemeia pur și simplu pe cunoștința
exactă a împrejurărilor din imensul Imperiu.
Situația din Rusia e rezultatul unei
evoluțiuni complexe, care de o jumătate de veac pregătește cu încetul catastrofa
de astazi.
[...]
Din aceasta necompatibilitate între «forma
și fond» a rezultat o desăvârșita destrămare a organismului de Stat.
[...]
Aci voi releva numai câteva momente.
Și în primul rând — ruina țărănimii.
... Astfel a ajuns ca în țara aceasta, eminamente
agricola, vr'o 30 milioane de țărani n´au de loc vite, și în același
timp, mulțumită sistemului de pasporte interne, nu pot părăsi satul, decât cu
multă greutate, pentru ca să caute o muncă productivă în altă parte.
[...]
Și în adevăr, în mod regulat, o regiune
sau alta a Imperiului sufere de foamete.
Politica contelui Witte care a căutat să
creeze în Rusia o industrie națională, n'a reușit să dea mai multă vitalitate
organismului economic : industria rusă a ramas o plantă de seră, care nu se
putea dispensa de continue ajutoare de la Stat.
[...]
In acel moment Rusia se afla, datorită
situațiunii descrise — la pragul falimentului financiar, — pentru guvernul imperial
răsboiul apărea nu numai ca o diversiune împotriva mișcărilor revoluționare,
dar și ca un expedient care putea salva vistieria Statului.
Scriam înca la 1912, în prevederea răsboiului
actual :
«Inăbușirea mișcării revoluționare din
1905 a asigurat țarismului un triumf foarte îndoelnic. ... Intreaga Rusie
traește astăzi (1912) sub regimul stării de asediu. In timp de pace, 25 la suta
din forța armată a Rusiei e întrebuințată în serviciul polițienesc pentru menținerea
ordinei. Dar ordinea tot nu se restabilește, cu toate cele 8-900 de execuțiuni
capitale anuale și convoiurile nenumărate de deportați in Siberia».
(«V. R»,
1912, No. 11 p. 273).
[...]
pag.123-127
POLITICA
AGRESIVĂ
ȘI REVENDICĂRILE
ȚĂRĂNIMII ÎN RUSIA
Dacă revoluția rusească e menită să aibă o
înrâurire hotărîtoare asupra rezultatului răsboiului mondial, și deci și asupra
destinelor Europei, caracterul acestei înrâuriri este mai cu deosebire
determinat de revoluția agrară — de n'ar fi decât faptul că țărănimea alcătuește
peste 75 la sută din populația imperiului.
Dar chestiunea agrară din Rusia nu are
nici o asemănare cu problemele analoage din Apus, ea este un fenomen pur
rusesc, si chiar numai al «marilor ruși» în deosebire de toate celelalte
grupuri etnice din împărăție.
[...]
Revendicările țăranului rus nu isvorăsc
din simțul de proprietate al celui apusean, care e pătruns de nevoia unei legături
intime cu o anumită bucățică de pământ, și care se simte desrădăcinat, om necomplect,
când pierde această legătură, sau când pământul e neîndestulător pentru a servl
de temeiu unei gospodării independente.
Țăranul rus, dimpotrivă, pornește dela negația dreptului de proprietate asupra
pământului. In concepția lui, pământul este tot așa un bun obștesc, ca și
aerul, și orice însușire individuală a vre-unei porțiuni de pămînt i se pare o
nedreaptă uzurpare a unuia pe seama obștiei. Pământul, după această concepție,
nu poate de loc forma obiect de proprietate,
ci numai de folosință, și n'are drept
la această folosință a pământului, decât cel care-l muncește, și în măsura în care îl muncește.
In folosința pământului țăranul «mare-rus»
ajunge numai ca membru al «Mirului», al Comunității care are grija ca nimeni
din sânul ei să nu fie mai privilegiat de cât altul. Obiceiul străvechiu a
elaborat regule minuțioase și precise, dupa cari pamântul se împarte între
membrii «Mirului» nu numai periodic, dar chiar și in cursul anului, după cum
variază numărul «gurilor» și al «brațelor» în fiecare familie, care e
caracterizată dupa «juguri» (teaglo).
In aceste condițiuni nu se poate naște
nici o relațiune personală între țăran și vre o anumită porțiune de pământ. Daca
țăranul rus e veșnic «flămând de pământ», și idealul lui se rezumă în cuvintele
«cât mai mult pământ» — din cauza culturii extrem de extensive, determinate de
acest regim, el în adevăr are nevoie
de foarte mult pământ, — totuși, pentru el este absolut indiferent unde va găsi el acest pământ. Cu aceeași
ușurință, cu care el în fiecare an poate schimba bucata de pământ muncită de
el, țăranul din centrul Rusiei emigrează, în căutarea «pământurilor libere» în
Caucazia, în Turkestan, în Siberia orientală, «la Amur», sau în Polonia și
Kurlanda. (Să comparați cu țăranul român, care adesea renunța la împroprietărire
pe moșiile Statului în județul vecin
!).
Aceste migrațiuni țărănești au jucat un imens
rol în Istoria Rusiel. Dacă spre apus și sud vechia Moscovie s'a întins prin răsboaie
și acțiune diplomatică, spre răsărit și nord hotarele ei au fost lărgite
aproape exclusiv prin emigrația
țărănească spontanee — «până unde ajunge plugul și toporul», cum se exprimă
un cronicar rus.
[...]
Dar cultura este atât de extensiva, încât,
cum arăta profesorul Preyer, numai 8,9 la sută din gospodării au o producțiune
care întrece trebuințele familiei țăranului. 20,4 la sută produc îndestul
pentru hrana lor, dar nu și pentru hrana vitelor lor ; iar 70,7 la sută nu produc nici strictul necesar pentru
existența familiei !...
Așa a ajuns ca 30 milioane de populațiune
tărănească, cum am văzut, să rămână fără vite, și Rusia să sufere de foamete «endemică».
Dar țărănimea rusă mai e și comunistă, — ea
nu recunoaște nimănui dreptul la proprietatea funciară. Revoluția și libertatea
pentru ea înseamnă înainte de toate dreptul exclusiv al comunității asupra pământului.
[...]
Dar există și o cauză adâncă a politicei
de expansiune a Rusiei : însăși foametea de pământ a țărănimii «mare ruse» e
prin firea ei agresivă.
Cum arată profesorul Wobily («Rieci» din
10 Maiu 1917), dacă s'ar împărți între țărani întreg pământul din «Rusia mare» chiar
acum, întinderea proprietății țaranești
n'ar crește decât cu vr´un sfert. Dar cu prolificitatea specifică a rasei, populația în «Rusia mare» se dublează în 35
de ani !
De aceea Mirul «mare rus» râvnește să
generalizeze reforma comunistă și pentru teritoriile din Rusia, ocupate de alte
neamuri, cari toate sunt individualiste, mai bogate în pământ și cu mult mai puțin
prolifice.
De aceea țăranul rus e împotriva autonomiei
Ucrainei, și în genere a
tuturor autonomiilor naționale.
[...]
pag.133-136
UCRAINA
Când într´un discurs din Cameră d. Take
Ionescu, în perfectă armonie cu polițismul moscovit, și sprijinit de aplauzele
d lui N. Iorga, a tăgăduit existența Ucrainei — i-am răspuns :
„Atunci când în Parlamentul țării românești
se afirmă dreptul la viață al neamului românesc întreg și unit, aceasta
asociare la cea mai mare minciună și la cel mai mare păcat al Rusiei oficiale,
prin tăgada dreptului la viață al unui popor atât de obidit ca cel ucrainean, și
cel puțin de două ori mai numeros decât întreg poporul românesc, este un simbol
care caracterizează de minune întreaga politică preconizată de d. Take Ionescu.
N'am în vedere numai sentimentalitatea,
dar în momentul acesta mare de prefacere, ce simț politic și ce putere de
prevedere denotă însuși faptul ignorării chestiunii ucrainene ?
O națiune vie de 30 milioane nu va putea
sa fie stârpită de pe fața pământului, oricare ar fi rezultatul răsboiului de
astăzi. Rusia fiind învinsă, chiar de nu s'ar renaște imediat Statul ucrainean,
problema nu poate fi sustrasă din câmpul de viziune al nici unui om de Stat, și
mai puțin al unui om de Stat român. Iar în cazul triumfului Rusiei, necesitatea
pentru aceasta țară de a duce lupta fara preget impotriva unui mare popor ce nu
vrea să moară, predestină caracterul și rolul Statului rus in toata Istoria
europeană.”
(«Viața Românească»,
1915, No. 12, p. 167).
*
Au
trecut puține luni după ce aceste rânduri au fost publicate, și ca unul din
primele rezultate ale revoluțiunei rusești, ne a fost dat să asistăm la lupta pentru
reconstruirea statului ucrainean.
Ce este această Ucraină, necunoscută până
eri marilor noștri bărbați de Stat și marilor noștri savanți ? Cari sunt sorții
de izbândă pentru această luptă de renaștere?
[...]
Insăși Academia de științi din Petersburg,
într-o ședință istorică din 30 Ianuarie 1905, a fost silită să recunoască, că graiul
rușilor mici (ucraineni) nu constitue un dialect al limbii ruse, ci e o limbă slavă independentă, ca și
celelalte limbi slave, cum sunt cea poloneză, cehă, bulgară sau sârbă, și că «națiunea
lor e distinctă de a marilor ruși».
*
Destinele poporului ucrainean până la a
doua jumătate din secolul al XVII au fost cu totul separate de Istoria rușilor
mari. Viata de stat a ucrainenilor e cu multe veacuri mai veche de cât a
Moscoviei, si numai după o Istorie glorioasă, bogată în lupte și momente dramatice,
Ucraina s'a unit în 1654 prin tratatul din Pereiaslavl, pe baza uniunii personale, cu Rusia.
E de prisos să expun aci peripețiile
lungei tragedii ce a urmat după acest tratat. E o strangulare sistematică a
unui popor de peste 30 milioane suflete.
Deja în 1720 Petru cel Mare a început să
prigonească limba ucraineană; sub Ecaterina II limba ucraineana a fost cu desăvârșire
interzisă ca limbă de Stat și în toate manifestațiile vieții publice, autonomia
Ucrainei a fost desființată, țara împarțită în gubernii ; în sfârșit și toată populația
liberă de la sate a fost transformată în iobagi. Iar în zilele noastre, în 1876,
un celebru ucaz interzice chiar limba literară ucraineana, și oprește pînă și introducerea
oricărei scrieri în această limbă în imperiu.
[...]
In adevăr, pentru imperiul rus stăpânirea
Ucrainei este de o importanță vitală.
Numai prin Ucraina împărăția moscovită a
ajuns o mare putere europeana ; fără Ucraina, ea ar fi rămas un Stat, pe jumătate
asiatic, fără mare influență în viața Europei.
*
Pierzând Ucraina, Rusia nu numai că ar fi
enorm slăbită economicește, dar ar fi izolată și de țărmul mării Negre, cu
porturile ei prospere.
Aici trebue căutat, cum vom vedea, unul
din cele mai puternice motive, care a îndemnat Rusia țaristă la răsboiu.
[...]
Oamenii de Stat ai Rusiei țariste întotdeauna
își îndreptau privirile cu îngrijire în spre Ucraina.
Din punctul de vedere strict juridic, nu
se putea tăgădui revendicările ucrainenilor.
Chiar profesorul Nolde, dela universitatea din Petersburg, a fost
silit să recunoască în tratatul sau despre «Dreptul Constituțional al
imperiului rus», că «Tratatul de Pereiaslav, care a fost încheiat în 1654 între
Rusia și Ucraina, trebue considerat ca o uniune
personală între cele doua State. Astfel poporul ucrainian «cu drept cuvânt,
vede în acest tratat un act de independență, ce nu poate fi contestat din
punctul de vedere al Dreptului constituțional».
Bine înțeles, stăpânii Rusiei nu se jenau
de considerațiunile juridice, — după concepția oficială poporul ucrainian pur și
simplu nu există. Chiar sub liberalul
țar Alexandru II ministrul Valnev a declarat, ca «o limbă ucrainiană n'a
existat veodată, nu există, și nu va exista niciodată». Iar d. Sasonov chiar în
cursul acestui răsboiu a asigurat «că toată chestiunea ucraineană este o pură
invențiune nemțească !...»
[...]
[...]
În Rusia însă, alături de o înflorire rapidă a speculaţiilor capitaliste şi
de proprietatea funciară burgheză care abia acum se dezvoltă, mai mult de
jumătate din pămînturi se află în proprietatea în obşte a ţăranilor. Se
pune întrebarea: poate obştea rusească, această formă în mare măsură subminată
a străvechii proprietăţii comune asupra pămîntului, să treacă nemijlocit la
forma superioară, comunistă, de proprietate comună? Sau trebuie,
dimpotrivă, să treacă mai întîi prin acelaşi proces de destrămare propriu
dezvoltării istorice a Apusului?
Singurul
răspuns cu putinţă astăzi la această întrebare este următorul: dacă revoluţia
rusă va constitui semnalul unei revoluţii proletare în Apus, astfel ca una s-o
completeze pe cealaltă, atunci actuala proprietate în obşte asupra pămîntului
în Rusia va putea servi drept punct de plecare pentru o dezvoltare comunistă.
Karl Marx, Friedrich Engels
Londra,
21 ianuarie 1882
Deși am introdus fragmentul Manifestului Partidului Comunist mai degrabă
cu intenția certificării vorbelor lui Stere privind proprietatea țărănească din
Rusia, următorul demers logic se impune prin forța evidenței.
Dacă Marx & Engels chiar au făcut afirmațiile respective, atunci
colectivizarea bolșevică a fost total conformă cu rețeta ”părinților
fondatori”, deci JUSTIFICATĂ doctrinar. ”Restul”, adică milioanele de morți și
înfometați, sînt doar ”pagube colaterale”, pe care cei doi teoreticieni de
fotoliu nu le puteau prevedea (?!).
Ceea ce sună încă și mai ciudat ar fi ...revoluţia rusă va constitui semnalul unei
revoluţii proletare în Apus, astfel ca una s-o completeze pe cealaltă...
Vasăzică exact țara cu cea mai anemică muncitorime urma să dea
”semnalul” revoluției din Apus (?!). Dacă o cuplăm și cu declarația
furios-obidită a lui Lenin — Mica proprietate țărănească
naște capitalism și burghezie permanent, zi de zi, ceas de ceas, spontan și în
proporție de masă — toată gargara despre ”clasa muncitoare vs. capitaliști” împreună
cu întreg ”materialismul dialectic și istoric” (cu ale sale ”milenare lupte de
clasă”) zboară în aer.
Rămîne o singură concluzie posibilă: capitalismul NU este rezultatul
”firesc” al evoluției omenirii, ci doar un fel de ”secreție” cvasi-biologică a
maselor de plugari analfabeți.
Ce
fel de ”știință” o mai fi asta ?
Vasiliu Mircea Paul
Comments
Post a Comment