Pour en finir avec Sven Hassel (4.129 cuvinte, 64 imagini)

     Încercăm analiza unui subiect, la prima vedere, minor: cărțile despre război ale lui Sven Hassel. Ele au fost citite de zeci (poate sute) de milioane de persoane - o grupare de oameni mult mai mare decît orice organizație politică imaginabilă. Deci putem presupune că destui dintre ei  s-au impregnat, în diverse grade, cu ideile expuse acolo.

     O bună metodă de abordare ar fi comparația cu un alt roman de aventuri ”trăite” (și, prin consecință, declarate ”autentice”).

     Vă mai aduceți aminte de Papillon (Henri Charrière, Editura Delfin, 1972) ? Pe scurt: în anii interbelici, autorul, un cetățean francez cam certat cu legea (dar nu foarte tare), este condamnat la pușcărie grea în Guyana Franceză printr-o semi-eroare judiciară. La fața locului mizerie aproape auschwitziană, multiple evadări spectaculoase, un mic interludiu printre băștinașii indieni (sau native americans după doctrinele political correcte), unde duce o viață paradisiacă (inclusiv sexual – două ”neveste” foarte tinere și foarte ”solicitante”), etc.

     Similar cu Sven Hassel, există ambiguitați privind vina reală a personajului și pedeapsa primită. Ar fi primul punct unde narațiunea lui Papillon o scaldă de dragul romanescului. Ceea ce ne interesează însă cu prioritate este autenticitatea: TOT ce spune francezul (și danezul) reprezintă purul adevăr ? Și, dacă experiențele personale sînt ”înfrumusețate”, conștient au ba, cîtă realitate și cîtă ficțiune cuprind best-seller-urile în discuție ? Unde se termină memoria, unde începe subiectivismul și, mai ales, UNDE intervin alți factori distorsionanți (cum ar fi... pofta de bani). Fiindcă însuși ”ingenuul” Charrière mărturisește:

 ...în luna iulie 1967, trecînd pe la librăria franceză din Caracas, descoperă l´Astragale, cartea celebră a unei foste puşcăriaşe, Albertine Sarrazin, ajunsă la un tiraj de 123.000 de exemplare. „Nu-i rău, exclamă viitorul scriitor, dacă fetişcana asta cu osul ei zdrobit, care s-a vînturat dintr-o închisoare într-alta, a vîndut 123.000 de cărţi, atunci eu o să vînd de trei ori pe atîta.”     

     În relația scriitor-cititor mai trebuie introdus un factor, obscur, dar inconturnabil: editorul.  Avem de a face cu o pasăre rară: om de afaceri și simultan literat. Cît dintr-una și cît din alta cuprinde personajul concret nu se poate măsura. Oricum nu-i este permis să coboare sub limita rentabilității, altfel dispare. Într-o epocă zisă mai fericită (La Belle Époque) Pierre-Jules Hetzel a reprezentat un pisc al meseriei, publicînd o grămadă de nume mari: Balzac, Hugo, Zola, Baudelaire. Dar adevăratul succes material i-a venit prin enormele tiraje ale lui Jules Verne. ”Specialiștii” încă mai dezbat dacă Hetzel ”l-a făcut om” (bogat) pe Verne, sau invers. Noi ne vom rezuma la două puncte, bine documentate în Wikipedia:

1)  -    Michel Strogoff, tipǎrit în 1876, a fost scris special pentru vizita  Ţarului la Paris. De altfel aceastǎ carte, înainte de apariţie, a primit aprobarea (!!!) autoritǎţilor ruse.  

2) -  Hetzel l-a presat pe Verne sǎ-l transforme pe Cǎpitanul Nemo din polonez rǎzbunîndu-se pe ruşi, în prinţ indian luptînd contra Angliei.  

     Dacă politicul dicta în halul ăsta literaturii franceze fin de siècle (via pecunia «non» olet), vă dați seama cu ce forță despotică apăsa pecunia simplă, deoarece și urmașii galilor doreau să trăiască fălos precum nobilii dinaintea ”marii” lor revoluţii,  însă le lipsea tocmai firea aristocrată.

     Cred că este suficient pentru a intui gradul de influență al editorului asupra ”artistului”.

     S-au găsit critici ageri care să depisteze re-redactarea amintirilor rudimentarului Charrière, precum și ”completarea” lor cu episoade inexistente, cel mai frapant fiind stagiul printre ”angelicii” indieni ”primitivi”, lipsiți de tabu-uri sexuale. În anul 1969 (prima ediție franceză) treaba se cupla perfect cu ecourile lui Mai 1968 (este interzis să interzici).

     Care ar fi însă legătura cu infernul războinic al lui Sven Hassel ? Cui să-i placă simultan poligamia de plajă preistorică a lui Papillon ȘI oribilele scene de luptă din Gestapo, Monte Cassino, etc. Simplu: aceluiași public ahtiat după senzații tari (de fotoliu). Fanteziile generate de plictisul la gura sobei combină ideal tancurile mugind, tunurile bubuitoare, înfiorătoarea dîră de morţi şi devastări, cu sexul ad libitum distribuit generos de pofticioasele pubere sud-americane (bunul sălbatic al lui Jean-Jacques Rousseau). Contrastul le potențează reciproc: mai bine gol în junglă, decît soldat pe front; dacă treci, cînd vrei tu, de la una la alta, e și mai bine.

     Peste toate, în cazul lui Hassel, se suprapune o demitizare radicală a faimoasei armate germane: disciplina ei era o mască propagandistică ascunzînd sadisme calculate, ofițerii superiori niște aristocrați țepeni și imbecili, poliția politică (Gestapo) otrăvea tot. Aproape că ajungi să te miri cum a reușit Wehrmacht-ul atingerea Moscovei în cîteva luni, doar cu soldați roboți și cîțiva golani de mahala, gen Porta, Heide și Micuțul (cel-mare-cît-casa-dar-aproape-idiot). Un bonus flatant pentru toți foștii inamici ai Reich-ului (englezi, americani și, mai ales, prăbușiții francezi).

     Cam asta ar fi situația în Occident.

     Ce ne facem cu românii (care-l retipăresc pe Hassel în draci) ?

     Unii au ”trăit” aventurile danezului la pubertate, alții la vîrste mai adulte. Primii resping orice critică, aruncînd în balanță crispări sentimentale (”ATUNCI mi-a plăcut foarte mult”); ceilalți iau în serios fiecare literă, construind analize sofisticate ale hitlerismului pe baza tromboanelor unui personaj care nici măcar nu se numea Sven Hassel (despre acest imbroglio, departe de un simplu pseudonim, studiați Wikipedia).

     Eu personal, în momentul lecturii (aprox. la 24 de ani), am sesizat, printre altele, un împrumut evident (pentru cine a citit și altceva decît cărți pentru copii): pagini întregi sînt redactate-copiate în stilul lui Erich Maria Remarque (Pe frontul de vest nimic nou – Primul Război Mondial). Alte suspiciuni mi-au fost trezite de ubicuitatea detașamentului în discuție: toate fronturile și, mai ales, prea multe bătălii celebre. Chiar așa ? Problemele astea le găsiți și în Wikipedia, dar vreau să mă laud cu timpuria mea sagacitate.

     Pentru a merge mai departe trebuie să plasăm ”opera” lui Hassel în ambianța publicisticii tipice anilor postbelici. Invazia transatlantică a genului pulp fiction, gen lansat de americani încă din 1896, a creat o piață enormă pentru infinite aiureli inventate 100%. Există un site dedicat subiectului (http://pulpcovers.com/) unde puteți ”admira” munca titanică depusă de legiuni de scriitori și ilustratori pentru a furniza junk food-ul solicitat hulpav de ”masele largi, populare”. Iar tartorii întregii afaceri remuneratoare au fost, evident, EDITORII. ”Deschizătorul de drumuri” Hetzel (cu al său ”sclav al condeiului” Jules Verne) face figură de filantrop naiv pe lîngă rechinii mijlocului de secol XX.

     În acest context, memoriile unor aventurieri obscuri (Charrière-evadatul și Hassel universal soldier – aluzie la piesa omonimă a lui Buffy Sainte-Marie─Donovan)  sînt de-a dreptul mană cerească. Amesteci 10% adevăr cu vechiul smac-appetizer (ce-l triturezi în pipota redacției 24 de ore din 24, 365 de zile pe an – de zeci de ani) și iese un HIGH processed food de hotel-restaurant de... 77 de stele... verzi. Cititorii marcă paraua, ”eroul”-autor al cărții încasează satisfăcut tantiemele, nimeni nu poate dovedi-distinge între ficțiune și escrocherie.

     Publicul linge satisfăcut chiar și farfuria cînd află că, în armata germană, se fumau țigări cu droguri (Grifa), că adevărații eroi care întorceau soarta bătăliilor nu-s decît niște declasați, că rarii militari competenți și curajoși erau exterminați de poliția și justiția lui Hitler.

     Nimeni nu mai ține minte că exact propaganda nazisto-fascistă trompețea asurzitor despre componenta majoritar banditească a armatei USA.

     Peste toate, editorul șmecher bagă filosofii de cîrciumă: cică represiunea politico-birocratică din interiorul Germaniei era atît de cumplită, încît iadul frontului devenea rai. Cu asta se încearcă depășirea (pe dreapta a) contradicției cum-mama-naibii-au-luptat-nemții-atît-de-eficient-și-atît-de-multă-vreme-dacă-sistemul-îi-asuprea-cu-sadism (aproape) sovietic ? Greu de crezut că tălîmbul incoerent Børge Willy Redsted Pedersen aka Sven Willy Hasse Arbing, aka Sven Hassel, aka... etc. ar fi fost capabil de asemenea panseuri. Și totuși se găsesc români proaspeți care să-și violeze blogul prin 4 (patru) articole pe tema ”profundelor” semnificații ascunse sub literatura ”autentică” a danezului. Ba chiar construiesc paralele cu ceaușism-comunismul românesc.  

     Revoltător !

     Fiindcă, în afară de unele episoade punctuale (10%), NIMIC NU ESTE ADEVĂRAT! 

     Fiindcă mondialele războaie ale secolului (tocmai) trecut au fost luptate, cîștigate și pierdute de fii imberbi, logodnici timizi și taţi de familie (care abia dacă au văzut în copilărie cum se taie o găină). Cu tîlhari ce, din cînd în cînd, se belesc între ei (precum ortacii din tinerețe a lui Pancho Villa), iese cel mult o revolución mexicana. Putem discuta la nesfîrșit despre cît de mincinoase au fost lozincile ”mobilizatoare” și perverși politicienii care le-au emis, însă în nici un caz o menajerie de semi-analfabeți (cam zăluzi) nu poate pretinde că a înțeles dedesubturile catastrofei mondiale.

 

      Da´ parcă Alfred Kalb, modelul suprem pentru întregul grup, se înrolase în Legiunea Străină fără să întrebe de ce și împotriva cui urma să lupte ?

     Unul din blogeri ne spune clar, cu argumente peremptorii, că detașamentele germane de pedeapsă, atunci cînd chiar au fost trimise în prima linie, și-au împușcat imediat ofițerii și s-au predat. Rezultat previzibil pentru oricine raționează dincolo de aburii adolescenței: atunci cînd gangsterii chiar sînt curajoși, o fac exclusiv din motive înguste, de haită prădătoare. Cum să suporți infernul bombardamentelor masive, sărind apoi din tranșee precum un diavol, cînd în față te așteaptă doar gloanțe (multe și dese) și nici un profit ? Secretul excepționalei eficacități a armatei germane, care i-a permis să lupte șase ani ÎNTOTDEAUNA în inferioritate numerică, a constat tocmai în organizare și solidaritate, supervizate de niște ofițeri despre care istoricul englez Sir Basil Liddell Hart spunea:

       În profesiunea lor generalii germani ai acestui război au fost cei mai buni din lume. Ar fi fost încă şi mai buni dacă ar fi avut o viziune mai largă şi o înţelegere mai adîncă. Dar, devenind filosofi, încetau să mai fie soldaţi. 

     Ingredientul esențial pentru a le anihila talentele și a-i înfrînge ? Hitler. Doar Hitler.

     Pînă la urmă elucubrațiile lui Hassel reprezintă o palmă pe obrazul veteranilor tuturor armatelor (încă foarte numeroși în anii publicării ”romanțurilor” sale). Chiar mînați cu baioneta-n șale de ”flanc-gărzile operative” NKVD (despre care Hassel & editorul necunoscut emit încă o minciună ticăloasă – cică ar fi fost ”combatante” și ”le plăcea lupta”) și rușii au avut militari-eroi autentici, care nu se băteau exclusiv pentru dinții de aur din gura adversarilor. De mirare că nici o asociație de gen (nu neapărat germană) nu a luat poziție publică împotriva mistificărilor individului. Sau a făcut-o, dar succesul imens al plăsmuirilor frumos copertate a obliterat complet evenimentul.

     Vox populi, vox (derbe)Dei !

     În ceea ce-i privește pe români, jignirea e dublă (cvadruplă, sextuplă): deși o țară mică, deși handicapată de numeroase disfuncționalități organizatorice și fiasco-uri nervoase (caracteristice unui popor euro-sudic-oriental, slab civilizat), mulți, foarte mulți dintre ei au făcut față războiului mai mult decît onorabil. Dintre toți aliații Germaniei avem cei mai numeroși purtători ai crucii de fier în grad de cavaler (18).  

     Asta ar trebui să spună ceva celor ce astăzi își biciuiesc inteligența, căutînd semnificații profunde sub jobenul de carnaval al lui Porta (cîștigat la cărți în România ???).

 https://lloopp.wordpress.com/

http://www.george-damian.ro/sven-hassel-un-om-cu-foarte-multa-imaginatie-3656.html

Trec anii și amintirile se șterg. Oamenii o duc tot mai bine (inclusiv imbecilii), iar pofta de distracție crește exponențial. Dar business is business – se vinde tot ce se cumpără, inclusiv cele mai grosolane înșelătorii (+ sex).

Go man, go !

Veteranii tac intimidați, pritocind amintiri amare. Ei sînt serioși, nu distractivi.

Ei nu-s ”bărbați” (men) – vezi mai jos.

Ah ! Uite-l pe Sven Hassel – o gură de aer proaspăt (?!)

(Și nici desenele nu-s chiar atît de cretine – fiindcă povestea e adevărată, nu ?)

Numai că șmecheria avea rădăcini adînci,

”Admirați” cîteva coperte din anii ´20-´30 (svasticile abia mijeau prin berăriile München-ului). Mașinăria de imbecilizare fusese deja pornită dar, lipsindu-i orice punct de sprijin în lumea reală, măcina oarecum în gol.

 Cum să rămînem mai prejos, tocmai NOI (românii) ?

Hai să dăm în popor cu pulp fiction & covers (desenate ca prin dosul tîrlei — doar Bucur era cioban, nu ?).

      Zburdarăm vreo cinci-șase anișori pe arătură, după care ”baciul” din Scornicești ne-a adus la ”linia justă” a patriotismului mioritic.

     M-am ostenit a o alcătui dintr-o stăruitoare poruncă lăuntrică, numită râvna de a ajuta micuţii noştri preşcolari şi şcolari, copiii noştri dragi, să înceapă a desluşi, încă din fragedă pruncie, câte ceva din adevărul istoriei şi din lumina legendelor patriei. Mi-a plăcut a mă osteni scriind-o, cu gândul de a-i face să simtă, încă din anişorii când abia deschid ochii asupra lumii, că au bunici şi străbunei vrednici care se cuvine a fi iubiţi şi respectaţi. Că au o patrie a lor, apărată, îmbogăţită şi înfrumuseţată de aceşti moşi şi strămoşi. Că patria aceasta, România, are o istorie de muncă, de creaţie, de luptă şi eroism pe care datori sunt şi ei a o cunoaşte şi a o iubi, cum se iubesc pe sine. Că dragostea de ţară trebuie să fie aidoma tuturor simtămintelor cu care s-au născut şi în care trebuie să crească: adâncă, serioasă, demnă, nobilă.

(Dumitru Almaş, prefaţă la Povestiri istorice)

     Și se înhămă la treabă profesorul (universitar) Dumitru Almaș, să ne mai învețe încă o dată istoria națională (cu metodele pulp fiction - desene & text). Și unde nu avea ce scrie, inventa mai ceva ca Sven Hassel: pe Baba Dochia o dădu de trei ori peste cap, prefăcînd-o în frumoasa Dochia, sora lui Decebal, de care se îndrăgostise însuși împăratul Traian. Cum ea nu vrut-a să-și părăsească plaiurile natale, iar imperatorul roman devenise prea insistent, daca-Dochia se făcu stană de piatră, rămînînd înfiptă în solul patriei (vîrful muntelui Ceahlău !!!)

     Nota bene: sîntem în anii 1982-1987 cînd pe la marginile ”țărișoarei” numeroși români mureau împușcați de com/-/patrioți.

     Și uite așa, dragii moșului, ”educatorul” Dumitru Almaș ne-a adus, încet-încet, acolo unde trebuia (ca să-și încaseze ”arginții” — mulți, mult mai mulți decît ai lui Iuda). Iar bufleii zîmbăreți din poza de mai sus citeau sub bancă Sven Hassel, amestecîndu-l pe Neagoe Basarab cu jobenul lui Porta pînă cînd simțeau, vorba lui Eminescu, că comedia se mişcă. Astăzi plîng după cravatele lor roșii și Monte Cassino, iar dacă le spui că lecturile din acele vremuri sînt minciuni ordinare se simt jigniți.

     Jos aveți o scurtă galerie cuprinzînd cîțiva dintre ofițerii decorați cu crucea de cavaler a Crucii de Fier. Imediat după 23 august 1944 destui dintre ei au făcut rapid pușcărie (Radu Korne a fost eliberat din lipsă de probe, apoi încarcerat din nou și a murit în detenție în 1949 - la 54 de ani !). Iar bieții oameni chiar și-au pus pielea la bătaie, fără droguri Grifa, poze pornografice prin buzunare și țigări de foi în colțul gurii. Partea cu adevărat tristă a lucrurilor: indiferent ce au pătimit sub comuniști militarii români, Ceaușilă, pretextînd că le ”cinstește” memoria, i-a îngropat definitiv sub fiorosul monument ”modernist” din spatele pionierilor. Au mai participat la ”înhumare” Almaș, Sergiu Nicolaescu... lista e lungă și se pare că rămîne deschisă.

     Iată cum industria literaturii de gang americane, împreună cu Sven Hassel, a furnizat materie primă aparatului comunist de tîmpire perpetuă.       

 Bibliografie minimală:

Pumnul de fier ─ Dan Gîju, scriitor, stilizează literar amintirile din armata germană a col. Gheorghe Cojocea (pe față, nu fraudulos precum Henri Charrière și Sven Hassel)

 La porțile infernului ─ Emilian Ezechil

     La începutul anilor ´70 am auzit un banc:

     Cică pe un deal un pluton al Armatei Populare făcea exerciții de tragere. Rezultatele fiind catastrofale, ofițerul pune mîna pe pușcă să le arate soldaților cum se face. Însă nici el nu reușește să nimerească ținta, nici măcar pe la margini. Undeva, aproape de ei, un cioban se tăvălea de rîs. Ofițerul, furios, se duce la el și-l apostrofează:

-         De ce rîzi ?

-         Fiindcă sînteți niște loaze cu toții.

-         Poți mai bine ?

-         Dă-mi arma să-ți arăt.

Ofițerul îi dă pușca și ciobanul bagă cinci focuri grupate pe centrul țintei. Descumpănit militarul spune:

-         Nu înțeleg ! Eu sînt ofițer,  dumneata cioban și...

-         Păi exact asta e – eu am fost ofițer și dumneata ai fost cioban.

      Deși reflectă realitatea, nici o clipă nu mi-am imaginat că bancul-pamflet se baza pe fapte concrete. Citiți în continuare.

      General de corp de armată Dăscalescu a fost în permanenţă în linia întâi, chiar şi când era comandant de armată şi, după spusele multor dintre subordonaţi, genera multă încredere în jurul său. Soldaţii îl iubeau, mai ales datorită grijii deosebite pe care le-o purta. De aici şi porecla „generalul-soldat” sau „generalul nostru”.

     Pe 1 iunie 1945 a fost destituit şi trecut în rezervă. Atitudinea sa ostilă faţă de noii ofiţeri politici din armată şi faţă de comunism în general a fost motivul principal. Acesta a fost sfârşitul unei cariere de 39 de ani sub arme, din care 10 în timp de război, timp în care s-a dedicat total armatei. Nu a avut nevastă, nu a avut copii. S-a reîntors în satul său natal unde mai avea o bucată de pământ (aproape 7 ha) şi a început să-l muncească alături de familia fratelui său. Dar pe 9 septembrie 1945 a fost arestat şi apoi judecat pentru presupuse crime de război, dar la sfârşitul lunii a fost achitat şi reabilitat. Hărţuiala a continuat şi în noiembrie 1948 i s-a suspendat pensia, iar o parte din proprietăţi i-au fost confiscate. Trei ani mai târziu a fost din nou arestat, de data aceasta pentru „sabotaj agricol” şi aruncat în închisoarea Jilava, fără proces. Acesta a avut loc dupa câţiva ani şi a fost eliberat pe 5 octombrie 1955. S-a mutat la Piatra Neamţ la o nepoată. În 1956 a reînceput să primească pensia. Mai târziu a fost promovat la gradul de general colonel (echivalent cu general de armată), aşa cum ar fi trebuit să fi fost cu mult timp în urmă, dar a refuzat constant sa colaboreze cu Ministerul Apărării cu ocazia diverselor comemorări sau să-şi redacteze memoriile. A trecut în nefiinţă în timpul somnului pe 28 septembrie 1969. A fost înmormântat cu toate onorurile militare şi peste 10.000 de oameni l-au condus pe ultimul drum.

     Comuna Girov îşi primea într-una din zile un fiu, plecat încă de tânăr şi reîntors acum bătrân. Cu pensia de 80 de lei pe care conducerea comunistă i-o dădea lunar acestui fost general de armată, erou atât pe Frontul din Răsărit, cât şi pe Frontul din Apus, Nicolae Dăscălescu avea voie sa moară de foame, neposedând nici un fel de avere.

     Chiar dacă toţi îl cunoşteau şi îl iubeau pe acest mare om de stat, nimeni nu putea să îl ajute, aşa încât, pentru a nu fi povară pentru sora şi nici pentru nepoţii săi, păzea cârlanii satului, pe dealul din Vânători.

     De la ieşirea din Jilava, nu a părăsit niciodată satul natal Girov sau oraşul Piatra Neamţ pentru a merge la vreo defilare străină lui şi poporului român, nu a mai îmbrăcat haina militară şi nu a răspuns niciunui apel al autorităţilor comuniste.

     Din partea de vest a satului Girov, porneşte un deal care ţine până în Piatra Neamţ, învecinându-se cu dealul Balaurul şi cartierul Vânători, situat în partea de sud-est a oraşului, unde se afla o unitate militară - Regimentul 15 Dorobanţi. Acest regiment şi-a căpătat numele de faimă în războiul din 1877, când, la Plevna, în faţa redutelor Griviţa I şi Griviţa II, ostaşii nemţeni au cucerit aceste mari bastioane şi au înfipt drapelul românesc pe redută.

     Pe acest deal, înca din primăvară când se arată firul ierbii, până târziu, toamna, putea fi văzut un bătran cu o barbă albă ca a lui Moş Crăciun, purtând o turmă de vreo 20-25 de cârlani adunaţi din tot satul. Păzitorul nostru de oi purta o traistă pe umăr, în care avea ceva merinde şi câteva carţi, însă foarte mult timp din zi îl petrecea admirând dealurile şi munţii din jur. De nişte aduceri aminte, privirile bătrânului când se luminau, când se întristau până la lacrimi.

     Pe acelasi deal, recruţii din unitatea militară a Regimentului 15 Dorobanţi făceau instrucţie şi teme de luptă. Mai multe zile la rând, un locotenent încercase o temă de luptă care nu-i reuşea deloc pentru că formaţia militară cu care se antrena îl dădea de fiecare dată peste cap.

     Urmarindu-i acţiunea, bătrânul se apropie de el şi, zâmbindu-i cu blândeţe, îi întocmi o temă de luptă atât de aparare, cât şi de atac. Necăjit de faptul că  pînă şi un cioban ştie mai multă tactică de luptă decât el, se răsti la acesta şi-l alungă.

     Bătrânul oier plecă şi în colţul gurii îi apăru un zâmbet amar.

     După alte două luni de la această întâlnire, un colonel comandant de regiment şi un ofiţer inferior urcau dealul pentru a-l întâlni pe bătrânul păzitor de oi. Au discutat cu el, spunându-i dorinţa superiorilor de la Bucureşti. De la această întâlnire, au mai trecut câteva luni şi generalul nostru a primit o înştiinţare că de la 128 lei, pe care îi căpătase la ultima mărire, pensia i-a fost stabilită la 2.500 lei. De asemenea, i se comunica faptul că, la sărbătorile naţionale ale RSR, va putea purta hainele militare şi decoraţiile câştigate pe Frontul de Vest, va putea merge la Bucureşti, unde va sta în tribună cu cei mari, în Piaţa Aviatorilor, primind defilarea care va avea loc de sărbătoarea respectivă. Totodata, i s-a interzis de a mai păzi oile satului pe deal.

     Pensia de 2.500 lei nu a fost niciodată ridicată integral de el, ci maxim o treime, în jur de 800 lei, şi numai în cazuri excepţionale 900 de lei, pentru a-şi asigura o viaţa de spartan, cum spunea dânsul. Pentru restul banilor semna şi-i oferea copiilor săraci, văduvelor, orfelinatelor, spitalelor, azilelor de bătrâni etc. 

     Păi nu-ți vine să-l dai dracului pe Sven Hassel împreună cu toți mîrlanii lui ? Ce-i drept nu-i păcat: ”ciobanii” germani măcar știau să tragă cu pușca.

     Generalul Dăscălescu s-a născut în 1884, Dumitru Almaș 24 de ani mai tîrziu. Ambii provin din satele aflate în preajma orașului Piatra Neamț. Cu toată diferența de vîrstă, amîndoi au fost educați-formați mult înainte de regimul comunist.

     Abia după 1945 încep să se vadă diferențele: unul a rămas consecvent (pînă la înfometare) unor principii morale, celălalt a ”înflorit”, prostituîndu-se ad nauseam. Unul a fost efectiv zdrobit de ”patria” pe care a servit-o cu trupul propriu, celălalt ”a ostenit” în a o pleca în fața tiraniei venită de la Răsărit. Primul a căzut în uitare, celălalt ”trăiește” și astăzi prin nenumărații compatrioți cretinizați la vîrste fragede cu bună știință (contra bună remunerație).

     Greu de crezut că ”intelectualului” Almaș nu i-a trecut pe la ureche povestea generalului-cioban (aproape consătean). Dar s-a întors pe partea cealaltă și a continuat să sforăie cu poftă.

          Nefericită naţie, sărmană Românie ! Fiii tăi ce naşti şi hrăneşti cu sîngele tău sunt de multe ori mai răi decît streinii, pentru tine ! ... Nu tînjiţi streinilor aceste rele: ei nu sunt vrăjmaşii noştri; România nu este junghiată de vrăjmaşi: România e plecată de sine. 

 (Dimitrie Bolintineanu, Călătorii, reeditare 1968)

     Nu Sven Hassel, nici pulp literature nu sînt responsabile pentru bîjbîiala noastră seculară. Doar NOI sîntem de vină că, în secolul XXI, recitim cu poftă excrementele lui Dumitru Almaș, ”parfumate” cu imagini nedemne de cave paintings, și ”filosofăm adînc” pe marginea unor falsuri comerciale (pretins istorice) incalificabile.

Semn că încă ședem CAPTIVI ÎN SECOLUL XX.

     Fiind originar dintr-un colț al țării aflat în diagonală geografică față de Piatra Neamț, nu sînt legat, nici măcar ”etnic”, de nici unul din personajele în discuție.

     De Sven Hassel nici atît !