INEXISTENTA SUPREMAȚIE - 2 (12.006 cuvinte, 26 imagini)

 §    DE CE MĂNÂNCĂ ROMÂNII ANTIBIOTICE PE PÂINE ?  de Vlad Mixich

HotNews.ro Miercuri, 26 noiembrie 2014, 9:11 Actualitate | Esenţial

     O întrebare justificată și foarte gravă — abuzul de antibiotice crează, prin selecție naturală, bacterii rezistente, care cer medicamente și mai puternice. În lipsa lor, mîine s-ar putea să fim doborîți (morți) printr-un simplu guturai.

     Nici vorbă de retorică: chestiunea e nasoală !

     Așadar, CINE (sau CE) este vinovat pentru inconștiența compatrioților ?

     A - Răspunsul facil: 42% dintre români cred că Soarele se învârteşte în jurul Pământului, sau 35% sunt convinşi că pot lua virusul HIV dacă beau apă după o persoană infestată... etc. 

(adevarul.ro/news/societate/42-romani-cred-soarele-invarteste-jurul-pamantului-4-5-nu-cred-teoria-evolutionista-1_50ae762b7c42d5a6639cec42/index.html)

     Am putea chiar să-i arătăm cu degetul pe acei ...patru din cinci români nu cred în teoria evoluţionistă a lui Darwin. (același sondaj) , tocmai fiidcă ”evoluționismul” bietului naturalist englez lămurește modul în care bacteriile evoluează, ”îngroșîndu-și obrazul” în fața armelor noastre. 

     Paranteză: DACĂ pentru ziariștii de la Adevărul darwinismul e o problemă de credință, deja am tras știința în sfera... șamanismului  ! ! !

     B - Răspunsul complicat: eu susțin că vinovați sînt... Dnii Mircea Ștefancu și Teodor Fleșeru.

     V-am băgat în ceață ? Nu știți cine-or mai fi și iluștrii ăștia necunoscuți ?

     Cum cine ? Doi români de ”elită”, care au tradus germs prin ”viruși”. Mai precis Guns, Germs and Steel pentru ei e totuna cu Viruși, Arme și Oțel. ♦

     Ei, na ! Parcă zdrumicam probleme vitale, nu titluri de romane senzaționale ? Păi tocmai aicea-i buba: Viruși, Arme și Oțel  NU-i roman (ni-l recomandă și Dl. Ghinea pe prima pagină – urmăriți rombul roșu). Drept e că și lucrarea în cauză bate spre senzațional, fără a atinge ”culmile” lui Ian Morris. Însă, din start, ”genialii” traducători români (sau/și editorul), cu limba scoasă după captarea vulgului, ne atacă la inteligență în cel mai pur stil tabloid. Dacă niște indivizi din prima treime pe scara IQ-ului național își permit asemenea distorsiuni conștiente, CE mai putem pretinde de la ”talpa țării”, deja confuzionată prin nenumărate epidemii aviare, bovine, porcine & cretine ? Iar atunci cînd însăși teoria evoluţionistă a lui Darwin ne este prezentată drept o problemă de credință, halitul de antibiotice pe pîine devine doar o consecință benignă a balamucului general, moșit și întreținut de Ștefancu, Fleșeru, Ghinea ș.a. (via diverși scribălăi anglo-saxoni).

     Legat de titlu mai rămîne o singură nedumerire (reziduală): echivalarea guns cu arme a fost ceva gîndit, sau doar un ecou semi-conștient al perversiunii germs = viruși ? Minunată mîncare ciorba – poți amesteca și zzorbi din ea tot ce vrei, cînd vrei.

     După exerciții tip ”fluturele bate din aripi în Celebes, bursa de la Stockholm urcă/pică” (butterfly effect) intrăm cu adevărat în subiectul acestui post-scriptum. Ulterior forfecării stambei de 2 lei (kilometrul pătrat) intitulată pompos De ce Vestul ... etc., la îndemnul Dlui Ghinea (pag.1) m-am efortat să citesc și două din cărțile  traduse aproape pe bandă. Asta în primul rînd ca să descopăr singur DE CE ar fi Ian Morris cel mai bun dintre toți.

     Vorbim despre  Marea divergenţă ― China, Europa şi naşterea economiei mondiale moderne a lui Kenneth Pomeranz și Viruşi, arme şi oţel. Soarta societăţilor umane, a lui Jared Diamond.

     Au și vai ! Tot ce am aflat în materie de superioritate cuprinde strict asurzitoarele zăngăneli din tingiri comerciale, punctate deja la pag.7. Se includ diversele derapaje cu creierul uriaş al albinelor & canalul Suez ahemenid — nici unul din titlurile parcurse nu-și permite asemenea aberații. Numai din acest unghi de vedere Pomeranz și Diamond manifestă o minimă probitate științifică.

****************************************************

§      Doar pentru atîta lucru n-aș fi tastat nici măcar o virgulă. Ceea ce m-a împins să-mi extind eseul dincolo de ”insuportabila” cifră de 60 de pagini au fost bieții moriori chathamezi. Motivul ? ”Biogeograful” (?!) Jared Diamond pune luneta pe microscopicul arhipelag austral. Ca să nu existe nelămuriri: conform celor declarate în paragraful Bibliografie, pe exemplar de nefericiții urmași ai maorilor i-am descoperit absolut întîmplător; adică nu datorez nimic ”fiziolog-biologului evolutiv” de la UCLA.  

     Tocmai de aceea consider că băștinașii din Rēkohu merită ceva mai bun decît ilogismele cu care îi tratează profesorul Diamond. Tocmai din acest motiv sînt obligat să supun publicul cititor la eforturi suplimentare (aproape supraomenești pentru cititorii epocii facebook).

     Iată ce scrie despre aventura polineziană ”ilustrul” om de știință:

     Astfel, într-o perioadă relativ scurtă, mediile naturale ale unor insule extrem de diverse au fost ocupate de colonişti proveniţi din aceeaşi populaţie iniţială. Ultimii strămoşi ai populaţiilor polineziene moderne împărtăşeau în esenţă o cultură, o limbă şi o tehnologie similare, folosindu-se de aceleaşi plante şi animale domesticite. Aşadar, istoria polineziană constituie un experiment natural care ne permite să studiem adaptarea umană, fără complicaţiile obişnuite generate de multiplele valuri de colonişti disparaţi, care de cele mai multe ori zădărnicesc încercările de a înţelege adaptarea din alte regiuni ale lumii.

     Dl. ”Diamant” ar fi trebuit să-și precizeze gîndurile (ascunse) referitoare la complicaţiile... generate de multiplele valuri de colonişti disparaţi. Nu văd altceva care să puște mai bine cu fraza de deasupra decît năvălirile diverselor populații asiatice peste Europa, începînd din antichitatea tîrzie pînă la maghiari, cumano-pecenegi, mongoli și, în sfîrșit, succesorii slavi (respectiv uriașa Rusie, capitalizatoarea tuturor viciilor specifice unor călăreți de stepă - fără ingenuitatea lor primitivă). Un rebus infernal pentru ”gînditorii” ”perfidului Albion”, complet feriți de copitele orientale. Minusculele lor încontrări cu vikingii norvegiano-danezo-normanzi (terminate prin formidabila Tapiserie din Bayeux și Hastings 1066) nu pot induce decît zîmbete (strîmbe) finlandezilor, balticilor, polonezilor și, eventual, puținilor valahi cu memoria intactă.     

     În acest test de mărime medie, soarta populaţiei moriori reprezintă un test mai mic. Este uşor să ne imaginăm cum mediile naturale diferite din insulele Chatham şi Noua Zeelandă i-au modelat atât de diferit pe maori şi pe moriori. Chiar dacă primii maori care au colonizat insulele Chatham erau probabil agricultori, culturile lor tropicale nu puteau creşte în climatul rece al acestor insule, astfel încât coloniştii n-au avut altă soluţie decât să redevină vânători-culegători. Din moment ce în această postură nu produceau surplusul de recolte necesar pentru redistribuire sau stocare, nu puteau sprijini şi hrăni specialişti meşteşugari ne-vînâtori, armată, birocraţi şi conducători politici. Prăzile lor erau focile, crustaceele, păsările care cuibăreau pe ţărm şi peştele care putea fi prins cu mâna sau vânat cu bâte şi care nu necesita(u) o tehnologie mai complicată. Mai mult, insulele Chatham sunt mici şi greu accesibile, putând suporta o populaţie totală de maximum 2000 de vânători-culegători. Fără alte insule accesibile pe care să poată să le colonizeze, triburile moriori au fost nevoite să rămînă în arhipelagul Chatham, învăţând să se înţeleagă între ele. Au făcut asta renunţând la războaie şi reducând conflictele potenţiale generate de suprapopulare prin castrarea unei părţi a copiilor de sex masculin. Rezultatul a dus la menţinerea unei populaţii mici, incapabilă să ducă războaie, cu o tehnologie şi arme primitive, fără organizare eficientă şi conducere puternică.

     Spre deosebire de insulele Chatham, partea nordică (mai caldă) a Noii Zeelande, de departe cel mai mare grup insular din Polinezia, era propice agriculturii. Acei maori rămaşi în Noua Zeelandă s-au înmulţit rapid, ajungînd să numere 100.000 de indivizi. S-a ajuns astfel la o populaţie cu o mare densitate, angajată cronic în războaie feroce cu populaţiile vecine. Cu surplusurile recoltelor pe care le produceau şi stocau puteau hrăni meşteşugari, căpetenii şi soldaţi. Le erau deja necesare unelte diverse pentru îngrijirea culturilor, luptă şi producţie meşteşugărească, aşa că le-au născocit. În plus, au ridicat clădiri ceremoniale complexe şi un număr impresionant de forturi. (parcă Imperiul Roman tîrziu excela în unelte, recolte, forturi, clădiri ceremoniale, vespasiene, meșteșugari, căpetenii, etc., în opoziție cu hunii cei fruști, care-și făceau nevoile din șea, purtau hainele pînă putrezeau, abia cunoșteau fierul — și totuși armatele imperiale au fost bătute à plates coutures, aproape ca și moriori).  

     În consecinţă, societăţile moriori şi maori au evoluat din aceeaşi societate străveche, dar pe trasee diferite. Cele două societăţi rezultate au pierdut conştiinţa existenţei celeilalte societăţi (repetițiile n-ar trebui evitate ? — propun conștiința existenței celorlalți; pe lîngă titlu, mai există numeroase exemple de traducere neglijentă; în schimb se respectă ultra-scrupulos regulile privind î din a sau i) şi n-au mai venit în contact timp de câteva secole... În cele din urmă, o ambarcaţiune australiană specializată în vânătoarea de foci, care a trecut prin insulele Chatham în drum spre Noua Zeelandă, a adus vestea că există insule în care „se găsesc din plin peşte şi crustacee, lacurile colcăie de ţipari, iar pământul este acoperit cu nesfârşite lanuri de karaka... (LANURI, dlor traducători ? Lanuri de ARBORI ???)  Locuitorii sunt numeroşi, dar nu ştiu să lupte şi nu sunt înarmaţi.” Ştirile acestea au fost suficiente pentru a face ca 300 de maori să navigheze spre insulele Chatham. Deznodămîntul ilustrează perfect modul în care mediul natural poate afecta economia, tehnologia, organizarea politică şi tehnicile de luptă într-un răstimp relativ scurt. (nici vulgata materialist-dialectică a lui ”tata” Marx și ”mama” Lenin n-o spunea mai bine)  

     Deși Pulitzer-Prize Diamond alocă subiectului Chatham-Moriori patru pagini (+ o hartă) din enormul său cărțoi, am început cu concluziile explicative, deoarece povestea fusese deja spusă în INEXISTENTA SUPREMAȚIE - 1.  Din păcate, chiar și în domeniul faptelor brute, ilustrul autor californian înșeală cititorul, obliterînd amănunte profund semnificative și distribuind multiple afirmații peremptorii ex cathedra (în gen führerist-stalinist — după cum se cunoaște prea bine, etc.).

     Cel mai important ”detaliu” îngropat (probabil cu furie):  imperativul moral al lui Nunuku-whenua. Motiv (evident): doar el, singur-singurel, spulbera orice conexiune despotic-marxistă de tipul forțe de producție  suprastructură. În speță despre cum mediile naturale diferite din insulele Chatham şi Noua Zeelandă i-au modelat atât de diferit pe maori şi pe moriori. Adică oamenii, orice fac sau gîndesc, nu-s mult mai deștepți decît coada săpăligii cu care scurmă pămîntul ?

     Ce mai ”uită” să specifice Jared Diamond: ”țărănizații” maori au venit în Chatham înarmați cu puști, corăbii și cartofi de sămînță. Fără aceste ”obiecte” occidentale, superioritatea invadatorilor nu ar fi fost chiar atît de zdrobitoare. Ia să ne imaginăm o expediție pe pirogi semi-imerse, fără arme de foc și capacitatea de a staționa (ferite) la ancoră: deja balanța nu mai e chiar așa de strîmbă.

****************************************************

Roger Scruton: 

     D. p. d. v. intelecual, lumea universitară căreia îi aparținem amîndoi (Roger Scruton și Jordan Peterson) a pornit într-o direcție negativă, preferînd întotdeauna destructurarea oricăror explicații prin reducerea lor la cele mai joase cauze.

****************************************************
§      Multe alte întrebări ar fi trebuit să-l frămînte pe ”virusologul” californian înainte de a concura la Premiul Pulitzer. Dar a ales să le ignore (ca și juriul fundației ce i-a acordat laurii). Însă nimeni nu ne poate opri să întrebăm NOI: de unde pînă unde cultivarea solului induce automat pofte războinice? Parcă, în mod tradițional (cel puțin în Europa), agricultorii au fost considerați pașnici și neajutorați, iar păstorii nomazi cei agresivi ? Ce să mai vorbim de apetiturile canibalice care, în nici un alt colț al imensului Pacific, nu au atins cotele standard din Noua Zeelandă. Cum rămîne cu Insula Paștelui, sensibil mai propice cultivării solului decît Chatham, unde mîncatul congenerilor a lipsit ? Uluitoarele statui gigantice ridicate de băștinași, mult mai izolați decît chathamezii, se explică tot prin coada sapei ? Dar rongorongo, unica scriere genuină din întregul „Oceanul Liniștit” ?

     Aș putea continua mult și bine, însă nu am de gînd să fac turul etnologiei mondiale și al miracolelor legate de formidabila creativitate a maimuței devenită Homo sapiens. Greu de crezut că Marx însuși ar fi fost de acord cu scoborîrea teoriei sale la înălțimea genunchiului de batracian pitic (vezi și cursurile de materialism dialectic liceale în legătură cu problema așa zișilor materialiști vulgari, sintetizată perfect în Vocile nopții de Augustin Buzura — Büchner, Vogt şi Moleschott / Sînt vulgari de nu mai pot — Dl. Ghinea și colegii săi de generație nu vor înțelege nimic din aluziile mele). Drama epocii moderne constă tocmai în prăbușirea științei la un nivel pe care ”materialiștii” secolului XIX l-ar fi repudiat cu oroare. Un oarecare profesor universitar occidental, cam ”făcut pe puncte”, poate divaga cît îl țin balamalele (împreună cu conclavul ce i-a acordat catedra). Însă faptul că un întreg ”areopag” supra-academic, ce ar trebui să distingă între valoare și impostură, nu-i cu nimic mai bun decît el, măsoară exact decadența la care am ajuns.

     Ce spunea Roger Scruton ? D. p. d. v. intelecual, lumea universitară căreia îi aparținem amîndoi (Roger Scruton și Jordan Peterson) a pornit într-o direcție negativă, preferînd întotdeauna destructurarea oricăror explicații prin reducerea lor la cele mai joase cauze.

     Fiindcă viermele s-a născut simultan cu fructul. În fond, cine a fost Joseph Pulitzer ? Ei, unul din inventatorii presei de scandal (galbene, tabloide) de la finele Belle Époque. Adică încă o ”mică noutate” printre mărețele străpungeri cu care ne-a blagoslovit veacul ăla. Spre deosebire de Gauss, Maxwell, Darwin, Pasteur, Livingstone și mulți, mulți alții, Nea Puliță (de pe Mureșul nost´ ardelean) a ”străpuns” lumea afacerilor americane, vînzînd povești pe placul  prostimii (infinit mai toxice decît orice junk food actual). La bătrînețe, ros de remușcări, (cităm: O presă cinică, mercenară şi demagogică va produce, în timp, cetăţeni de aceeaşi speţă, la fel de joasă) și-a reciclat testamentar averea înspre corectarea porcăriilor prin care a adunat-o, fondînd premiul omonim. Numai că Johann Friedrich von Schiller ne spune clar: Tocmai acesta este blestemul FAPTEI RELE – o datǎ săvîrşitǎ, ea induce şi pretinde mereu mai mult  RǍU ! (Das eben ist der fluch der bösen Tat, daß sie, fortzeugend, immer Böses muß gebären !)  Fapta rea, scăpată din cușcă, s-a revărsat în lume, măturînd chiar și probitatea intelectuală a savanților de vîrf. Din colțul meu de Europă balcanică pot contabiliza cel puțin două rateuri majore ale ”respectabilei” instituții Pulitzer: Jared Diamond (1997) și Barbara W. Tuchman (Tunurile din august, 1963 – o farsă literar-istorică cu pretenții popularizatoare, demontată în alte eseuri ale ciclului Captivi în secolul XX).  Drept e că ultima persoană n-a ocupat nici o catedră universitară.

****************************************************

§    Din strîmta groapa a ultra-specializării sale (biogeografie & fiziologie) Jared Diamond cîrîie papagalicește despre ”superioritatea” sinică: ...i-au permis Chinei medievale să conducă lumea în domeniul tehnologiei. Lunga listă a premierelor sale tehnologice importante include fonta, busola, praful de puşcă, hîrtia, tiparul şi multe altele... Ea a condus de asemenea lumea şi sub aspectul puterii politice, navigaţiei şi controlului asupra mărilor. ...a trimis flote puternice, de sute de corăbii... de-a curmezişul Oceanului Indian,... cu zeci de ani înainte ca cele trei mici corăbii ale lui Columb să traverseze îngustul Ocean Atlantic...

     Uff ! Here we go again.

  China medievală ? CARE Chină medievală ? Încă nu s-a aflat, dincolo de îngustul Ocean Atlantic, despre scremetele hilare ale teoreticienilor marxiști (și marxistoizi) de a înghesui Orientul în schema Antichitate = sclavagism  Evul Mediu = iobăgie, adică a „modurilor de producție” poruncite de Capitalul lui Marx? La Vest de Terra Nova NIMENI nu a auzit de modul de producție ASIATIC (nici robie, nici șerbie), disperată invenție a ”academicienilor” sovietici pupători de moaște leniniste? Călare pe ignoranța lui monumentală, ”diamantinul” Jared pompează Regatul de Mijloc, asociind termeni ce l-ar fi scos din minți pe însuși ”genialul” Mao (Țe-Dun, Zedong, whatever !).

      Curmezişul Oceanului Indian ? Sună frumos. O singură întrebare pentru bio-geograful nostru: din ce punct pornim ? Nu-i totuna Capul Comorin (India) cu Banda Aceh (Sumatra). Mai rămîne improbabilul punct Pulau Panaitan, la Vest de Djakarta – mai jos de Surabaya ”formidabilele” flote ”oficiale” chinezești n-au coborît niciodată. E lung pămîntul, ba e lat... zicea Jared cînd era beat, prefăcîndu-se că ignoră strictul cabotaj al mult lăudatelor escadre (încă și mai strict supuse musonilor). Ghinionul lui Columb a fost tocmai abordarea Atlanticului fix în porțiunea cea mai lată (acolo unde America ”fuge” de Europa, retrăgîndu-se în Golful Mexic), deși el habar nu avea de asta. Oricum, după 34 de zile în mare liberă, și-a transformat greșelile în glorie: pe alte mici corăbii, restul ”înapoiatului” continent s-a năpustit asupra celor 7000 (șapte mii) de kilometri de ocean îngust, de parcă era șanțul din fundul curții. Navigare necesse est, vivere non est necesse – spus-a anticul general Pompei. După 1500 de ani, portughezii și spaniolii au aplicat  dictonul ad litteram, la fiecare expediție pierind (în medie) jumătate din cei plecați, dar cucerind Americile, India, Filipinele, etc., etc., etc. Prin contrast, nu se știe prea bine dacă ”excepționalii” marinari chinezi au ajuns, doar bălăcindu-se pe lîngă plaje, dincolo de gura fluviului Amur. Oricum Marea Ohoțk, Kurilele, Kamceatka și Insulele Aleutine (punte ultra-facilă spre America) le-au rămas complet străine. Ce-ar fi ca, în loc să măsurăm umili hărțile de 6 metri ale lui Zheng He, să-l întrebăm cîți din cei 27.000 plecați s-au întors ? Ar fi fost oare în stare colosalele  jonci compartimentate, lungi de 130 metri, să manevreze prin teribila strîmtoare dintre America de Sud și Țara de Foc ? Ce-ar fi să inversăm trend-ul și să le dăm noi în cap chinezilor cu cei 223 de morți ai lui Magellan (inclusiv el însuși) care i-au permis lui Juan Sebastian El Cano, împreună cu (doar) 17 eroi-supraviețuitori, să ridice Spania și ”ridicola” Europă dincolo de tot ce ar fi putut visa ”înțelepții” mandarini de la curtea obezului sadic Yongle (împărat de meserie) ?   

     Ne rispim în detalii, atît de ușor demontabile doar privind harta. Ce doresc de fapt Ian Morris, Jared Diamond și toți hipioții din spatele lor ? Cumva să ni se facă rușine, nouă, europenilor, că Don Cristobal Colon n-a rămas la Genova, invitîndu-i preaplecat pe chinezi să descopere primii America ? Că vikingii au ajuns în Groenlanda fără busolă și hărți de 6 metri ? Că bizantinii au furat viermii de mătase în bastoane, iar Böttcher din Meissen și-a mîncat sănătatea reinventînd porțelanul ? Tuturor gargaragiilor ăstora poate le-ar plăcea ca ”imperialistul” circumterestru Magellan, debarcat în insula Guam dinspre Răsărit, s-o fi închinat umil Fiului Cerului, din respect pentru perfectele sale flote care niciodată nu și-au propus să ajungă acolo ?

     Dacă Ian și Jared tot ne obligă să ne prosternăm în genunchi (precum misiunea Macartney la Împărat) în fața lungii liste cu premierele tehnologice chineze, hai să  ducem ”protocolul” pînă la capăt și să ne întindem broască pe jos din proprie inițiativă (englezii din 1793 au refuzat postura extremă, generînd spinoase tratative diplomatice). Merită, fiindcă, dacă simultan scoatem (din... buzunar) lista invențiilor ne-chinezești, s-ar putea s-o avem mult mai... lungă (lista, evident). Și atunci, chiar întinși pe spate, le-am da rîzînd cu tifla.

     Povestea listei ”lunguiețe” a invențiilor chinezești ne este vîrîtă nemilos pe gît la fiecare pas. O pagină după denigrarea lui Columb, ”eminentul” savant nord-american afirmă (ex cathedra) : ...curtea chineză... a distrus sau practic a interzis ceasurile mecanice, după ce deţinuse întâietatea mondială în construcţia de ceasuri,...

     CARE întâietate mondială ? CARE construcţie de ceasuri ? Văzuși, bade Needham, cît rău ”pulitzerian” ai strecurat în creierele compatrioților, confundîndu-l pe Su Sung cu sexul amantei (chinezoaice – pag.5) ? Vă dați seama că ”premiatul” Diamond habar nu are despre cele prezentate la pag.55 și 56?  Sau se preface, ceea ce e MULT mai rău !

     Exagerez – omul nu-i pervers, ci doar pătrat la cap. Iată un ultim exemplu care ne arată o gîndire incapabilă să coreleze lucruri bine cunoscute:  Aristotel consideră că statul este condiţia naturală a societăţii umane, neavînd nevoie de vreo explicaţie. Eroarea lui este de înţeles, deoarece toate societăţile cu care trebuie să fi fost familiar ― societăţile greceşti ale secolului IV î.Hr. ― erau state. Însă noi ştim acum că, până la 1492 d.Hr., o mare parte a lumii era organizată în uniuni de triburi, triburi sau grupuri.

     Ca să vezi ! Puneți-l la colț pe leneșul elev Aristotel, ignorant al sciților, tracilor, celt-iberilor, galilor, numizilor și altor nenumărate populații non-statale, ce înconjurau strîns Mediterana epocii ! Mai degrabă tribali decît statali fură chiar și macedonenii anteriori regelui Filip II, cel care-l angajase pe Stagirit să vegheze la educația fiului Alexandru (viitor ”cel Mare”). Norocul europenilor (de atunci și de după): dacă în locul lui se nimerea vreun super-Jared-Morris antic, adio nodul gordian, adio Alexandria Egiptului, adio fuziunea greco-indiană de pe Indus.

     ADIO ELENISM ! (artificiu literar)

     Adică dispar 4 din cele 7 minuni ale lumii antice: templul Artemisei din Efes, mausoleul din Halicarnas, farul din Alexandria, colosul din Rhodos. Dar ce le pasă jarezilor și morrișilor, ei rămîn cu ochii holbați la ZID (fiecare metru construit ≈ un cadavru de chinez mînat cu forța). Da, dar se vede de pe Lună ! O ! Desigur ! Marea noastră grijă sînt masele de ”lunari”-lunatici, țopăind de fericire (de vreo 2000 de ani) atunci cînd descifrează umbrele de pe planeta-mumă. Singura bubă ar fi că, în realitate, zidul nu se vede nici măcar de pe orbită. Alo ! Retractați ceva Mr. Jared (& Morris) ? Sau ne veți replica, în buna manieră sovieto-stîngistă, că astea sînt minciunile ”imperialiștilor” astronauți americani ? 

****************************************************

 §  Partea cu adevărat tristă constă în opoziția dintre concluziile superficial-frivole ale cărții  Guns, Germs and Steel și multiplele informații ”de bază” cuprinse în ea. La nivelul experienței concrete, în teren, Jared Diamond este un adevărat om de știință, net superior lui Ian Morris. Aflăm lucruri senzaționale și temeinic argumentate despre ușurătatea difuziei tehnicilor agricole de-a lungul paralelelor versus dificultatea răspîndirii lor pe direcția Nord-Sud (bariera zonelor climatice), despre incredibila fărîmițare culturală a Noii Guinee, despre refuzul de civilizație prin auto-izolare al aborigenilor australieni și subsecventa ratatinare a tasmanienilor, încă și mai izolați. Vorbim de fapte – imediat ce autorul încercă saltul la un nivel superior, începe să bată cîmpii, ignorînd aproape total logica (aristotelică).

     Și aici punem degetul pe viciul de gîndire fundamental, comun lui Morris, Diamond ȘI Pomeranz: excesul de ipoteze. În TOATE cele trei cărți abundă cuvintele sugerează, posibil, pare, probabil, într-o oarecare măsură, destul de, nu este clar, etc. Nimic nu interzice asemenea sintaxe, în schimb clădirea de mega-teorii istorico-filosofice pe fundații majoritar conjecturale ne aruncă îndărăt la gîndirea pre-științifică, în universul spiritului bîjbîitor (alchimia, precursoarea chimiei, astrologia, precursoarea astronomiei). Te apucă o mare tristețe rememorînd sufocantele neguri  nostradamice, din care, prin dureroase zvîrcoleli, s-a născut știința modernă („exasperantele retro-bucle” pag.54). Constatînd apoi resurgența lor tocmai în spațiile de unde le credeam dispărute pentru totdeauna, îți vine să-i smulgi barba lincolniană lui Jared și să-i turtești nasul lui Morris (deja cam borcănat). Ar fi complet absurd să pretindem din partea umaniștilor axiome și teoreme, dar nici chiar așa. Dacă nu uităm metodele mass-media de captare a atenției gloatelor, detaliate de ”experții” franco-sovietici în desenul de la pag.69, intrăm la bănuieli rău de tot. ”Distinșii” ”savanți” moderni, în goană după ”glorie” (și premii gratulante), adoptă metodele presei pulitzeriene, iar fundația cu același nume le cîntă în strună.

     Deși, din punct de vedere practic, n-ar avea nici o importanță,  SPER că ”persoana Pulitzer” își mușcă degetele de ciudă în pauzele dintre clocotele cazanului cu smoală.

     Din păcate asta nu ne ajută deloc. Iar pe ”vioii” români, de felul lor campioni la alergatul în zig-zag printre ”meandrele concretului”, nici atît. Acesta e motivul pentru care vituperez împotriva lui Cristian Ghinea,  Mircea Ștefancu, Teodor Fleșeru și editurile aferente. Să înlocuiești perversele savanterii impuse cu tancul de ”academicienii” moscoviți prin ”liber consimțite”  aiureli vestice  nu înseamnă progres, ci doar smerenie intelectuală, tipică unor elite încă ne-desprinse de pășunism. După ce, timp de un secol, importarăm de-a valma tot soiul de forme fără fond franțuzești, apoi înghițirăm cu noduri diverse ticăloșii miciuriniste, nici astăzi nu ne putem elibera din magma complexelor specifice ”culturilor mici”, hăpăind gunoaie pulitzeriene. Oricare combinație imaginabilă de ”E”-uri nu poate face atîta rău la ficat cît ramolisment produce în creier un discurs plin de enunțuri inconsistente, dar ferm-arogante, precum cele emise în cărțile despre care vorbim.

     Iată și o părere a lui Kenneth Pomeranz, care ne dă apă la moară. (pag.270)    Acceptarea importanţei factorilor mărunţi poate conduce şi la anarhie intelectuală. Explicaţiile pot deveni atît de dezordonate, încât să nu le mai putem înţelege sau pot deveni o amestecătură de elemente, fiecare considerând „crucial” factorul care îi serveşte scopurile personale. Însă, pentru ca istoria să conteze, uneori trebuie să existe factori cu efecte durabile mai mari decât ar putea sugera dimensiunile lor. 

    

     Impecabil ! Numai că, dintre cei trei autori, tocmai personajul în cauză abuzează de factori mărunţi, maldăre de ipoteze, ba chiar și de ”concepte” mafaldice (sau nostradamice, cum vă place). Nu văd unde altundeva s-ar putea încadra afirmații de genul noroc geografic / Marea Britanie a fost norocoasă / Europa de Vest...; a devenit norocoasă... / Europa a tras lozul cîştigător (!!!) Ca să nu fiu acuzat de fracturi argumentative, iată contextul în care este utilizat ”științificul” cuvînt noroc: lu´ coana Europa îi căzură singure în poală posesiunile din Lumea Nouă, pe Marea Britanie ”soarta” o blagoslovi cu concentrarea în aceeaşi zonă a tehnologiei meşteşugarilor, cererea din partea consumatorilor şi cărbunele în sine. Vasăzică simpaticul savant american (poza) își întemeiază explicațiile istorice pe aparatul conceptual al... Mamei Omida.

      Vechea zicală  – Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă – este ignorată cu superbie de intelectual fără bătături la mîini.

****************************************************
     Ce spunea Roger Scruton ? D. p. d. v. intelecual, lumea universitară căreia îi aparținem amîndoi (Roger Scruton și Jordan Peterson) a pornit într-o direcție negativă, preferînd întotdeauna destructurarea oricăror explicații prin reducerea lor la cele mai joase cauze.
****************************************************

§   Doamne ! Ce noroc pe capul europenilor că o grămadă de italieni ”primitivi” au fondat acele repubbliche marinare — Pisa, Ancona, Amalfi, Genova, Veneția. Ce ”fericită întîmplare” că ”neserioșii” macaronari, în luptă cu furtunile, cu musulmanii (inclusiv pirații din Africa de Nord), ba chiar și între ei, au dominat Mediterana vreo șapte secole la rînd (~ 850 – 1500). Infima republică Veneția semna tratate comerciale cu Imperiul Mongol (1221) pe vremea cînd giganticul ZID nu mai valora nici cît o ceapă degerată și doar puțin înainte ca ”nemaipomeniții” marinari chinezi să fie măturați de ”vîntul divin” (kamikadze) în tentativa kubilaică de invazie a insulelor japoneze (vezi și debarcarea normanzilor în Anglia, petrecută însă CU DOUĂ SUTE DE ANI MAI DEVREME). Avea Zheng He 27.000 de oameni pe 300 de jonci ? Avea ! Numai că, un veac înainte, ”orașul dogilor”, ajuns la apogeu, dispunea de 36.000 de marinari profesioniști care operau 3.300 de nave. Mici, necompartimentate, mai degrabă galere cu rame decît corăbii cu pînze, dar oamenii nu funcționau ca semi-sclavi ai Împăratului ci erau angajați cu salariu, lucrînd sub comanda unor căpitani bărbați-întregi, nu scopiți. La 1314 galerele venețiene ajung la Bruges (și se reîntorc în fiecare an), o treabă puțintel mai dificilă decît ruta Coreea-vărsarea Amurului.

  

     Prinși în vîrtejul goanei după ”norocul” comercial, ”rudimentarii” europeni încearcă, încă din 1291, să înconjoare Africa spre a ajunge în Indii (genovezii Vadino și Ugolino Vivaldi, missing in action pe coasta marocană - habar nu aveam de ei pînă cînd nu mă înfuriară pro-chinezii moderni). La AD 1336 (12 ani înainte ca Marea Ciumă să lovească Europa) alt genovez, Lanzarote Malocello, în căutarea predecesorilor, dar mai prudent decît ei, a reușit să coboare spre Sud suficient de mult pentru a fi asasinat de băștinașii din Insulele Canare cînd încerca să se întoarcă. Ce ”ghinion” pe capul lor ! ”Noroc” că, după nu prea mult timp, faimosul prinț portughez Henric Navigatorul (imaginea) concentrează și sistematizează CONȘTIENT toată tehnica navală și cartografică a mijlocului de secol XV, cu scopul lansării de expediții în josul coastelor africane. Astfel sînt descoperite (sau redescoperite) și colonizate insulele Madeira și Azore. În fine, la 1434, portughezul Gil Eanes depășește spăimosul Cap Bojador (Cine vrea să treacă de Bojador trebuie să treacă și dincolo de durere), iar drumul golfului Guineii e deschis. Cîți pieriseră pentru acest ”noroc” vă las să căutați singuri.

     Tot atunci portughezii, obligați de împrejurări, descoperă volta do mar, adică abandonarea coastei pentru a întîlni cele mai favorabile vînturi necesare revenirii la bază. Și să nu credeți că ”dezlipirea” însemna doar pierderea țărmului din ochi, ci punerea provei, bărbătește, drept spre inima  îngustului  Ocean Atlantic. Prin această manevră curajoasă și contra-intuitivă (ca să ajungi în Nord trebuia să mergi mai întîi spre Vest, apoi spre Nord-Est și abia din Insulele Azore vînturile deveneau favorabile pentru ajuns acasă) a fost descoperită Marea Sargaselor. Care, dacă privim harta, e mai aproape de America decît de Europa. De altfel Columb cunoștea perfect toate aceste ”șmecherii” tehnice, altfel nici nu îndrăznea să plece.

      În schimb uriașele flote chineze măturau stînga-dreapta Oceanul Indian, dar pierdeau mereu juma´ de an la ancoră, blocate de musoni. Mai chinez decît înșiși chinezii, Dl. Pomeranz ”inventează” scuze: De vreme ce nu se putea face drumul înapoi acasă până cînd nu îşi schimbau şi vânturile direcţia, nu putea fi redus drastic timpul petrecut într-un port.  Greu de distins minciuna pură de infatuarea arogantă: pe baza experiențelor atlantice (vezi harta) portughezii au spulberat obstacolul din prima clipă (harta pag.78). Păi cum să descopere vreo soluție îndrăzneață ”uriașul” amiral Zheng He, sau vreunul din cei 27.000 de subordonați mai mărunței, cînd toți dîrdîiau, stînd smirnă în fața ÎMPĂRATULUI ? Că, deh, mai știi cum îl pocnește pe individ vreo căsăpeală la grămadă, prin ”tehnica” celor 凌遲 („o mie de tăieturi” – detalii la pag.15). Apoi, mereu aliniați și țepeni, precum statuile lutoase din mormîntul lui Qin Shi Huangdi, s-au retras cuminți, la ordin, în propria vizuină.

     ”Ghinion” curat, nu ?  

     Dar noroc pentru europeni. Numai că norocul și-l face omul cu mîna lui zice o vorbă din popor. După nenumărate tatonări de-a lungul coastelor africane (cu pierderile aferente, cf. celor spuse la pag.70) în 1488 Bartolomeo Diaz trece de Capul Furtunilor, (rebotezat Capul Bunei Speranțe la întoarcere: regele Ioan al II-lea – succesorul lui Henric Navigatorul – și staff-ul său intuiesc perfect că drumul spre India a fost lămurit definitiv).

     ”Grosolanii” europeni nu se mulțumesc cu atît și, încă de la plecarea expediției lui Diaz,  regele Ioan trimite un comando de spioni prin ruta blocată de musulmani (Marea Roșie) să cerceteze locurile pe care dorea să le atingă. Pêro da Covilhã și Afonso de Paiva, experți în limba arabă (și tot ce mai era nevoie ca să nu bată la ochi printre nemiloșii adoratori ai lui Allah), ajung la Aden în chip de negustori, unde se despart, cu promisiunea reîntîlnirii la Cairo. Paiva o ia spre Etiopia, Covilha atinge India în Calicut (Kozhikode) și Goa. Revenit la Cairo, află de dispariția colegului, transmite raportul său în Portugalia (printr-un cizmar evreu trimis în întîmpinare tot de rege), după care se reîntoarce spre Sud și rămîne definitiv blocat în Etiopia (de unde se pare că a mai scris cîteva epistole patronului său regal). Înarmat cu rezultatele acestei remarcabile ”culegeri de informații în spatele frontului” (cum s-ar numi astăzi) Vasco da Gama lansează ultimul atac împotriva obstacolului ”Africa” și, la 20 Mai 1498, acostează în Calicut. Din punct de vedere pecuniar rezultatul expediției s-a dovedit excelent: profit 600%. ”Norocoși” portughezii, nu-i așa ? Mai puțin cei 115 morți pe drum (din 170 plecați), împreună cu două nave pierdute (din patru).

     1500 — sosise vremea tunurilor (guns). Următoarea expediție n-a mai tratat cu mănuși perfida negustorime mahomedană care, cu vorbe strîmbe picurate în urechea lui Zamorin, șeful local din Calicut, îl obstaculase pe da Gama: Pedro Álvares Cabral, după ce un atac la sol i-a omorît 50 de oameni, incendiază zece nave arabe, scurtează de-un cap echipajele (600 de indivizi) și bombardează localitatea o zi încheiată. Astfel ”norocul” musulman în comerțul cu mirodenii s-a scufundat definitiv. Însăși Republica Veneția, orbită de hegemonia ei seculară, îi sprijinise pe arabi împotriva coreligionarilor lusitani, dar, după expediția Cabral, simte o ”mînă de fier” retezîndu-i ”norocosul” monopol de la rădăcină.

     Mai amintim cîteva detalii (morbid-glorioase) — călătoria dus: deja în apropierea Insulelor Capului Verde o corabie cu 150 de oameni la bord dispare fără urmă. Apoi Cabral, aplicînd faimoasa volta do mar (varianta sudică), ia în piept cam prea vijelios îngustul  ocean Atlantic, ceea ce-l duce drept în... Brazilia. După măsurători pedante, marele comandant trage concluzia că teritoriul se află la Est de meridianul Tratatului de la Tordesillas și-l închină coroanei portugheze. Mai mult, cabotînd de-a lungul coastei, începe să fie tot mai convins că a descoperit un întreg continent, nu doar o insulă (la momentul respectiv Columb încă credea morțiș că a ajuns în China, iar Amerigo Vespucci abia se ”încălzea” pe margine). Urmează traversarea spre vîrful Africii, unde pierde în furtună patru corăbii cu 380 de oameni, inclusiv pe norocosul Bartolomeo Diaz (49 de ani); — călătoria întors: una din navele rătăcite este regăsită la Dakar cu doar șapte membri din echipaj, aproape morți de foame (unul din ei și-a dat duhul de bucurie la revederea camarazilor). 

     Cam astfel s-a clădit norocul european, împroșcat veninos pe hîrtie de penița bifurcată a Dlui Pomeranz. Mă întreb dacă distinsul președinte al Societății Istoricilor Americani ar fi rezistat măcar o lună pe navele mijlocului de mileniu II (fie ele chinezești sau iberice).

(Adăugat în 7 Octombrie 2018)  ...cum se face că, odată demonstraţia făcută, navigaţia oceanică nu s-a împărţit între toate civilizaţiile maritime ale lumii ? Toate, în principiu, puteau să se angajeze în competiţie. Dar Europa a rămas singură în cursă.

(Fernand Braudel Structurile cotidianului Editura Meridiane 1984 vol.2 pag.166)

     Vasăzică norocul  și-l face fiecare cu propria-i mînă.  Culmea este că, spre deosebire de Morris, Diamond și Pomeranz, Fernand Braudel a fost un materialist declarat (dar în primul rînd om de știință și abia apoi marxist). 

****************************************************  

§    Pentru simplii cetățeni ai USA se pot găsi scuze: cum această țară nu ar fi existat în lipsa lui Columb, toți ceilalți ”amirali ai oceanelor” par cam neimportanți, cam pierduți în ceața veacurilor. La un moment dat, formidabilul elan spaniolo-portughez pierzîndu-și suflul, ștafeta a fost preluată de alte națiuni marinare ale ”neimportantului continent” (Olanda, Anglia, ba chiar și Franța). Imperiul Britanic impunîndu-se drept cîștigător absolut la finalul competiției (secolul XIX), meritele înaintașilor fură, ca întotdeauna, puțintel băgate la beci. Mai apoi, înfrîngerea Invincibilei Armada a stat la baza enormei producțiuni literar-cinematografice cu pirați-corsari, eroici, deștepți și frumoși, care făceau mereu de rușine imbecilele galioane spaniole (împreună cu manevranții lor). Dacă gloata consumatorilor fast food nu digeră decît hamburgheri istorico-basmatici (adică ”basme cu muștar sintetic”), pentru orice specialist de top ignorarea  colosalei aventuri a predecesorilor latini, chiar și în favoarea Chinei, este descalificantă.

     Similar cu Jared Diamond, Prof. Pomeranz uită, sau nu e capabil (!) să coreleze, amănunte extrem de relevante, provenite chiar din vremurile despre care discutăm.

     Căci iată ce a spus Sir Walter Raleigh, un remarcabil comandant-corsar englez, (tovarăș cu Sir Francis Drake la respingerea flotei spaniole invadatoare): 

     Nu pot să nu laud virtuoasa răbdare a spaniolilor. Este foarte greu şi chiar imposibil să întîlneşti un alt popor care să fi suportat atîtea nenorociri şi atîtea suferinţe ca spaniolii în perioada descoperirii Indiilor de către ei... Furtuni şi naufragii, foamete, înfrîngeri, răzvrătiri, canicula, frigul, ciuma şi tot felul de boli, atît dintre cele cunoscute cît şi altele noi, pe lîngă o mare mizerie şi lipsuri de toate cele trebuincioase, au fost duşmanii lor în toată perioada cît a durat realizarea nobilelor lor descoperiri. 

(OVIDIU DRIMBA Istoria culturii și civilizației Vol.4 Pag.260)

      

     Asta omit, sau nu înțeleg, chinezii-chinezi și ”chinezii” Morris, Diamond & Pomeranz: SPIRITUL ȘTIINȚIFIC începe neapărat cu respectul și stima față de adversar. Homer l-a ”inventat” (cînd a decis să cînte faptele eroice ale grecilor şi troienilor cu egal entuziasm), Herodot a preluat ideea ”din zbor”, scriind pentru a împiedica marile şi minunatele acţiuni ale grecilor şi barbarilor să-şi piardă tainul de glorie ce li se cuvine. Hannah Arendt, din care tocmai am citat, trage concluziile: Această imparţialitate homerică... este încă cel mai înalt tip de obiectivitate pe care o cunoaştem. 

(H. Arendt Între trecut şi viitor , pag.55, Editura ANTET)

     Sau, mai la nivel de hot dog: Duşmanul şi prietenul la paritate ― nici o altă societate umană, oricît de falnică, nu a fost capabilă să gîndească astfel. Între altele, fără ea, nici o ştiinţă nu ar fi venit pe lume. 

(tot H. Arendt)

     Ceea ce corsarului Sir Walter Raleigh îi era limpede acum 500 de ani, actualilor ”savanți” filo-chinezi nu le este deloc: paritatea înseamnă strict ”=”, nu hiperbolizarea vreuneia din părți în dauna celeilalte. Dacă tripleta anglo-saxono-chineză își poate permite s-o ignore pe Arendt (deși cele de mai sus au fost scrise în engleză în reviste nord-americane) nu există iertare pentru Dl. Ghinea. Devine clar că virulenta, dar îngusta lui maliţiozitate antirusească nu percepe pidosnicia galbenă, reprocesînd-o cu entuziasm (gastronomic). Prin consecință ”vioiul” nostru român, priceput la orice, nu atinge nici maleola lui Homer sau Herodot, iar de Hannah Arendt îl despart... mă rog, ceva cu ”ani-lumină”.

     Un ultim detaliu privind formidabilul nombrilism anglo-american – la pag.248 Kenneth Pomeranz scrie (fără rușine): Cât despre Europa Răsăriteană în general pe la 1800, Werner Rosener estimează că 10-15% din populaţia rurală era reprezentată de servitori în conacele marilor moşieri, în mare parte neavând voie să îşi întemeieze o familie. În Austro-Ungaria abia la 1781 ţăranii au obţinut dreptul de a se căsători fără să aibă şi nobilii un cuvânt de spus.

     Patru rînduri, două greșeli CAPITALE:

̶             Mitteleuropa este totuna cu Europa Răsăriteană;

̶          Imperiul Austriac din 1781 este totuna cu Austro-Ungaria, ”inventată” abia la 1867. (K. u. K. = Kaiserlich und Königlich, sau chezaro-crăiesc după spusa ardelenească).

     Drept consecință geografia istorică și istoria geografică sînt pur și simplu nimicite. Iar acest personaj supra-titrat pretinde că ne deșteaptă la cap, interpretînd ”creativ” istoria ÎNTREGULUI GLOB.

     Vanitas vanitatum, omnia vanitas  (Ecleziastul 1:2).

**************************************************** 

§      Puțin mai sus concedasem științelor umaniste incapacitatea de a argumenta prin metode euclidiene (axiome & teoreme). Dar goana după senzațional degradează totul atunci cînd Jared Diamond afirmă textual : 

pag.207 ― Până în 1618 populaţia iniţială a Mexicului – 20 de milioane – se redusese drastic, la aproximativ 1.6 milioane. 

pag.208-209 ― Când eram tânăr, elevii americani erau învăţaţi că America de Nord fusese ocupată iniţial de numai un milion de indieni. Acel număr mic era util pentru a justifica cucerirea albă a ceea ce putea fi considerat drept un continent aproape gol. Dar săpăturile arheologice şi analizarea descrierilor lăsate de primii exploratori europeni ai coastelor noastre sugerează acum un număr iniţial de circa 20 de milioane de indieni. Pentru Lumea Nouă în totalitatea ei, declinul populaţiei indiene în decurs de unul sau două secole care au urmat sosirii lui Columb este estimat la 95%.

     Principalii ucigaşi au fost viruşii Lumii Vechi, la care indienii nu fuseseră niciodată expuşi şi împotriva cărora nu aveau aşadar nici rezistenţă imunitară, nici rezistenţă genetică. Vărsatul, pojarul, gripa, şi tifosul s-au luat la întrecere pentru locul fruntaş printre ucigaşi. Ca şi cum acestea nu ar fi fost deajuns, difteria, malaria, oreionul, tusea convulsivă, ciuma, tuberculoza şi frigurile galbene au venit şi ele la mică distanţă în urmă. În nenumărate situaţii albii s-au aflat acolo pentru a fi martori la distrugerile provocate de sosirea viruşilor. Spre exemplu, în 1837 tribul indian Mandan, cu una din cele mai complexe culturi din ţinutul preeriilor noastre, a contractat vărsatul de la un vas cu aburi care călătorea în sus pe râul Missouri, venind dinspre St. Louis. Populaţia unuia din satele mandane a scăzut de la 2000 la mai puţin de 40 în numai cîteva săptămâni.

pag.210 ― ...Mortalitatea cumulată a acestor populaţii anterior neexpuse, cauzată de viruşii eurasiatici, a variat de la 50% la 100%. De pildă, populaţia indienilor hispaniola a scăzut de la aproximativ 8 milioane, la sosirea lui Columb, în 1492, la zero, până în 1535.     

     Na ! Mai mirați-vă cum ...biet romăn săracul / Îndărăt tot dă ca racul (Eminescu, ortografia ediției nr.9 din 1903) și că-n mintea lui virușii se iau la bătaie cu bacteriile, pîn´ ce simte ca Galilei, că comedia se mişcă.   Dacă, în goană după nervum rerum gerendarum, scripetele minţii unui savant pulitzerian, al Editurii Allfa  și al Dlui Ghinea, în loc să scoată lumile din haos ne servesc HAOS PE PÂINE, ce mai contează un pumnuleț de antibiotice ?

     Bună și literatura, însă doar ca appetizer  ̶  hrana de bază rămîne tot ”demodatul” Aristotel, cu logica lui plicticoasă. S-o luăm pe rînd :

1) -   Cea mai gravă inadvertență (aproape că-ți dă amețeli, vorba lui Eminescu) este cea legată de cifre. Tertium non datur: ori TOATĂ America de Nord conținea 20 de milioane de indieni la venirea lui Columb, ori NUMAI Mexicul. În ambele cazuri CUM putea suporta SINGURĂ insula Hispaniola (Republica Dominicană + Haiti, 76.000 km²) 8 milioane ?

2) -   Dacă vorbim despre cît de ”gol” era continentul Nord American înainte de cucerirea albă, sincer să fiu nu percep nici o diferență esențială între 1 sau 20 de milioane de suflete. Actualmente Canada + USA + Mexic = 473 de milioane, și încă mai e loc destul. DAR trebuie insinuată en douceur VINA. Vina tuturor cetățenilor albi ai Lumii Noi față de băștinași. În ce constă ea ? Similar cu cîștigarea cursei navale împotriva Chinei  ̶  în simplul fapt că europenii n-au stat la ei acasă și s-au apucat de traversat mări și oceane. Otravă – dar numai în doze mici (vezi desenul de la pag.69).

3) -   După această ”fină” inserare (a degetului), intră în funcțiune ștremeleagul principal: nu numai că i-am sclavizat  și belit direct pe indieni (noi, albii), dar i-am și exterminat (genocidar) cu ajutorul întregii colecții de boli infernale ale Lumii Vechi (de mirare că lipsește lepra).

4) -    De aici încolo ”sosul” hipioto-political correct devine mîncarea principală: consecințele absolut naturale generate de subitul contact a două universuri, separate cu mii de ani în urmă, n-ar fi decît niște calcule perverse ale coloniștilor, aproape ca sălile de gazare de la Auschwitz. Minciuna predată elevilor americani pe vremea cînd Jared  era tânăr  (și absorbea, ca și Ian Morris, prețioase ”învățături” din cîntecele ”activistei muzicale” comunistoide Joan Baez & Comp - pag.19 și 22) este strîns asociată cu termenul ucigaşi (× 2), terminînd apoteotic prin În nenumărate situaţii albii s-au aflat acolo pentru a fi martori. Adică, mă-nțelegeți Dvs., EI (NOI), albii, au adus boleșnița în buzunare și apoi șezură ca la circ, urmărind satisfăcuți cum se prăpădesc nativii amerindieni. Aproximativ precum SS-iștii controlînd prin vizete agonia evreilor sub asaltul Zyklon B.

5) -   Fiind deja bine sotați, primim în moalele capului MAREA AXIOMĂ: declinul populaţiei indiene în decurs de unul sau două secole care au urmat sosirii lui Columb este estimat la 95%.

     Punct.

     Nu se demonstrează nimic, se decretează.

     Toți trei autorii utilizează afirmația ca atare, în repetate rînduri. Pe lîngă ei, probabil mulți alții, inclusiv cei ce decid acordarea premiilor Pulitzer. 

     Toți trei autorii utilizează afirmația ca atare, în repetate rînduri. Pe lîngă ei, probabil mulți alții, inclusiv cei ce decid acordarea premiilor Pulitzer.

     Înainte de a pune unele întrebări, remarcați vă rog confundarea planurilor (inconștientă sau voită): după meciul  un milion contra  20 de milioane (de indieni) ai Americii de Nord (tranșat prin sugerare), se sare brusc la întreaga Lume Nouă. Chiar așa? Pieri TOT dublul continent, începînd cu eschimoșii Alaskăi pînă la alcalufii Țării de Foc ? 95% din kwakiutl, din maiași, din yanomami și din araucani ? Păi atunci mandanii (re-decimați la 1837), cu complexa lor cultură, DE CE n-au păstrat nici o amintire despre cosmica extincție ? Sau măcar ”agriculturalii” irochezi, încă și mai evoluați (așa cum ne învață ”tovarășul” Engels în Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului). Pe parcursul unei sute de ani (sau două, ce contează), îți mor aproape TOȚI congenerii, și tu, popor, UIȚI. Uită și mătușa, și verișoara, și nepotul, și strănepotul. Iar bizonii, fericiți că au scăpat de săgețile vînătorilor, proliferează în draci, să aibă ce împușca Buffalo Bill puțin mai tîrziu.

     Numai că, timp de cel puțin 200 de ani (și-n aceeași epocă),  prăpădiții moriori din insulele Chatham, reîntorși la starea australopitecidă de vînători-culegători, NU AU UITAT imperativele morale grăite de Nunuku-whenua.

     Și, dacă chiar admitem ”estimatul” declin de 95%, cum se explică atunci diversitatea culturală ? CE putea urma după o asemenea catastrofă ? Poate că savanților noștri le place ...să creadă că acei vînători nomazi, un grup de oameni, bărbaţi, femei, strămutîndu-se, dintr-un loc în altul, după cum bătea anotimpul, trăind laolaltă, iubindu-se în comun, murind din cînd în cînd..., împuţinîndu-se în vremuri de foamete, pînă la trei perechi, pînă la două, pînă la una, regenerîndu-se iar o dată cu primăverile, smulgînd cu sclipitoare bucurie săgeata subţire din grumazul cerbului doborît, adunaţi în jurul focului, dar înfulecînd carnea însîngerată, aproape crudă...[1] Dar omul e ceva mai complex decît rîmele și o astfel de înnoire e pură poezie. CINE poate crede așa ceva ?

  

     Cum vine asta, măi băieți ? Măi Jared, Ian și Kenneth – pe unde scoateți voi cămașa logicii din bernevigii political correctness ?

     Parturient montes, nascetur ridiculus mus. Se scremură piscurile gîndirii anglo-saxone, spre a făta un șoricel rahitic — numai Dl. Ghinea îl percepe drept mastodont (specia Mastodon Americanus 4,5 tone exemplarele adulte).

     Rahitic, dar bătăios și obraznic. Numai bun pentru români, cărora nu le trebuie multă marfă ”pseudo-intelectualistă” ca să-și bulbuce venele de pe tîmple, deja mult solicitate în sfertodocta ”iepocă de aur”.

     Încă odată: toate trei cărțile conțin ȘI informații valoroase. Doar că ele trebuiesc cernute precum grăunțele de aur – însă nu din nisip spălat cu apă, ci cu mîinile băgate pînă la umăr în gunoi de grajd. Înainte de strălucirea nobilului metal te îmbată duhoarea ideilor fixe, indubitabil analoge cu ”marea” propagandă sovietică. Realmente pici în depresie cînd observi diverși universitari occidentali cucurigînd lozinci staliniste ambalate în mătăsuri mandarine sau pene de Quetzal (asortate la complet-uri din piele cu franjuri gen Winnetou-Old Shatterhand). Faptul că indivizii o fac aproape inconștient reprezintă cea mai mare victorie a teribilului mecanism de imbecilizare sovietic, pe care îl crezusem specific (și destinat exclusiv) prostimii.

     Dacă Dl. Ghinea nu pricepe șmecherlîcul mesajului transmis de cărțile recenzate, atunci  maliţiozitatea-i antirusească e mai pernicioasă decît obsesiile chino-erotice marca Joseph Needham & Co. Prin recenzii realmente critice el ar fi reprezentat ultima stavilă în calea valului de inepții scoase la făcut bani pe centura spiritului valah de către managerii editurilor (Polirom, Allfa, etc.). Preluînd însă integral absurdități de genul Portugalia și Spania au pornit către Orient pe mare fiindcă fuseseră brutalizate de vecini el exhibă o cultură încă și mai șvaițer decît ridicola tripletă Jared, Ian și Kenneth.

     Iată motivul pentru care mi-am consumat zile din viață mursicînd tipărituri care nici nu ar fi trebuit să existe (cel puțin în România).  

---

[1] Leonida Neamțu Jurnalul oficial al Misiunii Scorbowsky 1971

****************************************************
     Ce spunea Roger Scruton ? D. p. d. v. intelecual, lumea universitară căreia îi aparținem amîndoi (Roger Scruton și Jordan Peterson) a pornit într-o direcție negativă, preferînd întotdeauna destructurarea oricăror explicații prin reducerea lor la cele mai joase cauze.
****************************************************

      Cîteva lămuriri, similare cu finalul secțiunii dedicate exclusiv lui Ian Morris.

     Multă vreme autorul a stat și el cu ochii fixați asupra lui Columb și Magellan, aproape ignorînd circumafricana aventura portugheză. Deși numele Henric Navigatorul nu-i era străin, salturile de lăcustă de-a lungul coastelor continentului negru păreau teribil de plicticoase contrapuse descoperirii, chiar involuntare, a unei lumi noi, și tragediei periplului magelanic. Abia cu cîțiva ani în urmă, cumpărînd Marele Atlas Ilustrat al Explorărilor (Editura Litera, după Weldon Owen Pty Ltd 2011), a înțeles, în profunzime, excepționalul efort logistic ȘI fizic depus de o națiune ½ cît România actuală (suprafață și populație). Oricîte posibilități oferă internetul, cartea menționată nu ar trebui să lipsească din casa nici unui intelectual, mai ales dacă e și părinte.

     Pour la petite histoire: d.p.d.v. al obiectivității, atlasul în discuție este net superior cărților cercetate mai sus. Se pare că la nivel mediu anglo-saxonii dispun încă de rezerve (intelectuale) substanțiale.

     Contra toxinelor instilate de hamletienele spade[1] vînturate de cei trei mușchetari din batalioanele ne-științei (patru cu d´Artagnan-Ghinea) l-aș recomanda drept antidot pe Fernand Braudel. Istoric, DECLARAT MARXIST, a putut să-și publice masivul studiu asupra rădăcinilor capitalismului chiar și în România ceaușistă (Editura Meridiane Structurile cotidianului, 2 vol., 1984 și Jocurile schimbului, 2 vol. 1985). Spirit cartezian-enciclopedic, Braudel ne dăruiește o frescă a economiei mondiale ante-1800 de dimensiuni ”renascentiste”. Istoricul francez demontează pas cu pas rigida teorie despre mijloacele de producție strict generatoare a suprastructurii (revedeți la  pag.64 și 66 chestia cu săpăliga care explică TOT – și canibalismul, și statuile moai, și scrierea rongorongo). Exact pe dos decît corifeii political correctness, care se prefac a ignora poncifele propagandei derivate din operele lui Marx, dar le utilizează insistent. După ce inventariază ”mitizatele” scule productive disponibile în perioada analizată (aprox. 1300-1800) pe toate meridianele și paralelele globului, Braudel trece la disecarea societăților suprapuse. Și, big surprise: teoria lui Marx face ”fîs”. Cu mîncarea, hainele și alte obiecte de strictă necesitate obținute prin unelte aproape identice, oamenii din diverse locuri își organizează viața complet diferit (despre artă nici nu mai vorbim). Cam ca maori și moriori, nu-i așa ?  Vasăzică adeptul francez al bărbosului Karl, pus în fața evidențelor, își reneagă ”maestrul”, în timp ce ”pulitzerienii” noștri, ”liberi și nesiliți de nimeni”, vizitează incognito cimitirul Highgate din Londra unde bat mătănii la mormîntul ”marelui clasic” comunist.

     ASTA e diferența între mințile comune și ideea de știință obiectivă despre care vorbeam la pag.79.

     Ca să înţelegeţi mai bine ce m-a determinat să ironizez atît de aspru (pînă la limita pornografiei) textele studiate, vă ofer drept exemplu o situație similară.

     Câteva zile mai târziu, mă sună un tip de la distribuţia manualelor: „Domnule Feynman, suntem gata să vă trimitem cărţile. Cântăresc vreo sută cincizeci de kile.” Eram copleşit. „Nu vă faceţi griji, domnule Feynman. Vă trimitem pe cineva să vă ajute să le citiţi.” Asta depăşea imaginaţia mea: o carte fie o citeşti, fie n-o citeşti. Am pus manualele în biblioteca din atelierul de la parter – au ocupat şase metri de raft – şi m-am apucat să le citesc pe cele pentru clasele primare,...

     Era de muncă, nu glumă, aşa că m-am instalat la subsol să citesc de dimineaţa pînă seara. Nevastă-mea spunea că în perioada aceea era ca şi cum ar fi trăit deasupra unui vulcan. Un timp era linişte, apoi, brusc, se auzea un „OHOOHOHOOO!!!” – erupţia teribilă a „vulcanului” de dedesubt. Explodam pentru că manualele erau atît de slabe. Erau false. Erau fuşerite. Încercau să fie riguroase, dar foloseau exemple (...) care erau aproape corecte, dar în care se ascundeau întotdeauna unele subtilităţi. Definiţiile nu erau precise. Peste tot apăreau mici ambiguităţi – autorii nu erau suficient de deştepţi ca să înţeleagă ce înseamnă rigoare. O denaturau... 

(Vă țineți de glume, domnule Feynman ! Aventurile unui personaj ciudat RICHARD P. FEYNMAN, pag.295, Editura HUMANITAS, 2013)

     Păstrînd proporțiile, eu nu am revizuit manuale școlare (de matematică), nici nu sînt vreun ”premiu Nobel” precum Feynman. Dar nici popularizările Dlor. Jared, Ian și Kenneth nu au fost destinate claselor primare. Ori, cărțile lor sînt scrise exact pe calapodul ce a stîrnit furia  marelui fizician: slabe, lipsite de rigoare, fuşerite. Pe scurt  FALSE. Cred că și adulții merită ceva mai bun. Din păcate, locuind într-un bloc, nu dispun de un subsol adecvat ca să pot urla. Așa că am strecurat printre dinți clasica expresie SCRÎȘCRÎCNIRICNIC PURCICOTCODRACOCRISTOFONIC[2] și mi-am vărsat mînia în figuri de stil ultra-sarcastice.

     La pagina 298 a aceleiași cărți mai avem o secvență care, probabil, aruncă ceva lumină și asupra fuşeritelor premii Pulitzer.

     S-a dovedit deci că unii membri ai comisiei acordaseră un calificativ cărţii cu pagini albe ! Ba chiar ea fusese notată mai bine decât celelalte două. Nu le venea să creadă. Faptul că între coperte nu era nimic nu influenţase evaluarea.

     Am apelat la Feynman și pentru a stinge în fașă vreo acuză că, lovind fără milă în semi-doctismul unor universitari-hipioți anglo-saxoni (sau, mai corect, foști-hipioți-deveniți-la–bătrînețe-universitari), aș fi mînat în luptă de cine știe ce anti-americanism funciar. După cum se poate observa din ultimele citate, America mai are savanți. Și, ca să nu credeți că profesiunea de inginer disprețuiește tot ce nu-i matematică, m-aș da și eu deștept precum Ghinea, povestindu-vă cu mult entuziasm despre Elso Sterrenberg Barghoorn și James William Schopf, cei ce au definit riguros criteriile științifice după care pot fi recunoscute urmele celor mai primitive forme de viață. Prin asta s-a împins limita temporală a primelor fosile CERTE (și ultramicroscopice) la 3 miliarde 850 de milioane de ani !!! La fel despre identic de rigurosul Alfred Sherwood Romer, grație căruia, astăzi, știm să clasificăm cu precizie TOATE vertebratele, în lunga lor evoluție (de la Branchiostoma Amphioxus Lanceolatum la Omul de Cro-Magnon).  

(Pentru Barghoorn, Schopf și Romer vezi excepționalul volum Înainte de apariția omului de Dan. I. Grigorescu, Editura Albatros 1980 - pe hîrtia și grafica mizerabilă din vremea apariției ”omului” «de omenie»...  Ceaușescu. Plus Wikipedia pentru completări.)

     Nici unul n-a primit Premiul Nobel sau Pulitzer. Și, uff... sînt... ăăă... îîî... toți... albi. Brr... de-a dreptul mi-e frică !

...as mai ura / dar mi-i că s-a însera...

  

...și v-am plicitisit deja ...

---

[1] cu vîrful otrăvit

[2] Ciberiada de Stanislaw Lem 

****************************************************

Joi, 8 Ianuarie 2015

WELCOME BACK MY FRIENDS TO THE SHOW THAT NEVER ENDS

(titlul unui album al grupului britanic Emerson Lake & Palmer, reutilizat on purpose)

     Cînd să spun ho ! apare următoarea ”știre” senzațională (în cel mai bun sens al cuvîntului):

     Göbekli Tepe ― Povestea celui mai vechi templu din lume sau cum ne pot uimi oamenii de acum 10.000 de ani

     Un loc din sud-estul Turciei, la graniţa cu Siria, a uimit în ultimii ani prin descoperirile arheologice care schimbă modul în care privim oamenii care au trăit acum 10.000 de ani. În situl Göbekli Tepe au fost descoperiţi stâlpi de piatră de zeci de tone greutate aşezaţi în cercuri mari şi sculptaţi. Şi totul datează de acum 11.500 de ani, sanctuarul fiind, se pare, construit de vânători-culegători care nu cunoşteau nici roata, nici scrierea, nici olăritul şi nici nu practicau agricultura.

  

   .....

      National Geographic a scris in 2011 pe larg despre Göbekli Tepe şi Schmidt explica printr-o comparaţie edificatoare de ce situl este atât de uimitor. "Să descoperi că vânători-culegători au ridicat Göbekli Tepe e ca şi când ai afla că cineva a construit un Boeing 747 în pivniţă, cu un cuţitaş".

      .....

      Nevoia de a crede în zei a fost înainte de orice altceva

     Teoria lui Schmidt răstoarnă teoria înrădăcinată care spune ca întâi oamenii au devenit sedentari, s-au specializat în agricultură, s-au organizat în aşezări complexe şi deabia apoi au construit şi sanctuare. Göbekli Tepe ar fi o dovadă că nevoia de a crede în zei şi de a-i diviniza a fost înaintea agriculturii şi oameni cu mijloace rudimentare au construit cu eforturi fantastice complexul. O revoluţie agricolă a schimbat totul. Acum 10.000 de ani s-a petrecut o tranziţie de la cerealele "sălbatice" la cele "domesticite", crescute în mod organizat şi îngrijite. La cerealele sălbatice producţia era mică fiindca boabele se scuturau de pe spic imediat dupa coacere şi recoltarea era imposibilă. La cerealele crescute în mod organizat recoltarea este posibilă şi agricultorii puteau profita de munca lor. După finalul ultimei ere glaciare, acum peste 11.000 de ani se crede că oamenii au "domesticit" animalele şi plantele şi s-au stabilit în sate care ajungeau sa aibă şi peste 500 de locuitori. Dupa aceste dezvoltări, religia ar fi aparut din nevoia de coeziune sociala.

     Göbekli Tepe propune o cu totul alta teorie: imediat după îmbunătăţirea condiţiilor climatice oamenii au simţit nevoia de a crea primele forme de spiritualitate şi au construit sanctuare. Conform teoriei, de la nevoia de a hrăni oamenii care veneau la sanctuare a pornit şi domesticirea animalelor şi crearea unei agriculturi organizate.

     Teoria primului templu construit de vânători-culegători a fost contestată, cel mai vocal fiind un antropolog canadian pe nunele E.B. Banning care spune că acum 11 milenii Göbekli Tepe era un sit cu locuinţe acoperite unde oamenii ţineau şi ritualurile magico-religioase. Banning spune că oamenii din acele vremuri nu aveau nevoie de un templu special pentru că puteau îmbina sacrul şi profanul exact în aşezarea unde îşi duceau viaţa de zi cu zi. El mai spune şi că e foarte posibil ca locuitorii din Göbekli Tepe să fi practicat agricultura macar într-un stadiu incipient, deci aveau o sursă sigură de hrană.

     E imposibil de împăcat cele două teorii şi au rămas atât de puţine urme de acum zece milenii, încât certitudini nu se pot găsi. Dar e cert faptul ca monumentalele inele sunt cu 6.000 de ani mai vechi decat Stonehenge si cu 7.000 decat piramidele. Şi, deşi "părintele" sitului, Klaus Schmidt, a murit în această vară, săpăturile sunt continuate de Lee Clare care spune că situl e tot mai fascinant fiindcă pune mult mai multe întrebări decat oferă răspunsuri "Unele lespezi aveau 30, 40 sau 50 de tone, probabil că le-au transportat rulând pe buşteni." Clare spune că cei care au făcut aceste construcţii erau specialişti ai timpurilor lor şi trebuiau hrăniţi, astfel că domesticirea animalelor, dar şi cultivarea unor cereale trebuie să fi fost o consecinţă a ceea ce se întâmpla în sanctuar.

http://science.hotnews.ro/stiri-terra-19043214-gobekli-tepe-povestea-celui-mai-vechi-templu-din-lume-sau-cum-pot-uimi-oamenii-acum-10-000-ani.htm

     Ahaha ! (OHOOHOHOOO !!!) Elementary, my dear Watson. Ca să vezi cine-i ”cel mai vocal contestatar”: un anglo-saxon, ce apără cu zel & săbii de-oțel (”materialist-dialectice”) coada săpăligii. Dacă-l iei la bani mărunți, o să-ți spună că nici n-a auzit de Marx.  Eventual se va sprijini pe autoritatea  Departamentului de Antropologie Socială şi Culturală, de la Stanford căruia nu îi plăcea evoluția (pag.14). Observați și abureala ipotetică (á la Pomeranz) e foarte posibil. Grea boală: E. B. Banning ”crede” cu atîta patimă încît, pus în fața evidențelor, caută să le nege prin argumente ”ipotetice”.

     Invers decît Fernand Braudel.

     Povestea-i cît se poate de serioasă, altfel nu mai atașam codița asta la un eseu atît de lung. Cuplarea strînsă a operelor inutile (”spirituale”) cu cantitatea de hrană disponibilă, reprezintă piatra fundamentală a marxismo – bolșevismo – stîngismului

modern. Adică Homo sapiens eructează artă numai cu ”burta plină” (Erst kommt das Fressen/Dann kommt die Moral ─ Bertolt Brecht). Mațele chiorăinde pot genera, la nevoie, mici sculpturi artiza-nale, eventual picturi rupestre, care lasă destul timp și energie pentru  fugărirea elanilor, dar nu mai mult. În caz contrar gargara ”genialului” Lenin, urmaș al ”și mai genialilor” Marx-Engels, dispare definitiv în gaura chiuvetei. Și, odată cu ea, întreaga religie anti-religioasă care statuează că, deoarece sîntem atît de ”stomacali”, inteligența noastră nu e un crîmpei din cea divină, ci derivă strict din cartela de alimente. Dincolo de interese meschin-subterane (cum ar fi stipendierea cu ”cartele” vert-dollar direct din mîna urmașilor lui Ilici), mulți așa-ziși ´telectuali de valoare medie (spre mică) aderă entuziaști la perversa idee, fiindcă ea le justifică lipsa de anvergură prin lipsa... caviarului. Observați-l alături pe scriitorul Alexei Tolstoi înfulecînd extaziat, în anul de groază 1941, low processed food (sic !). Clisa ”ecologică” de pe friptane îi stimula meningele, spre gloria culturii ”primului stat al muncitorilor și țăranilor” (morți de foame cu zecile de milioane).

      Iată că vînătorii-culegători de la Göbekli Tepe îl fac pe Tolstoi și Brecht mai insignifianți decît ultima pietricică excavată acolo. Și nu doar pe ei: din această afacere chelia ”abstracționistului” Picasso iese la rîndul ei cam vîlvoi. Similar ”țărănoiul național” Brîncuși: parcă zgîriatul bolovanilor era ceva mai evoluat acum 11.000 de ani, hă ?

     Beoțieni afurisiți ! Nu vă e vouă rușine să comparați „Orașul Lumină” (Paris) cu străfundurile Turciei primitive ? Cine nu înțelege creațiile noastre, nu merită să fie ceea ce pretinde că este ― în speță intelectual luminat și rafinat. (vezi Hainele împăratului de Andersen).

  

   Fals ! Împăratul lui Andersen era gol-pușcă ! Iar Tolstoi, Picasso, Brâncuși + restul trupei sînt la fel de ”nuzi” !

     EI (amărîții noștri strămoși vînători-culegători) ciopleau cu sinceritate candidă: atîta puteau, atîta făceau. În schimb VOI, TOȚI stîngiștii secolului XX-XXI, prostituîndu-vă talentul de dragul faimei și/sau bănuților (fie ei smulși din buzunarele snobilor sau primiți cu poștalionul de seară de la Moscova-Beijing) îi decapitați voioși pe Fidias și Rembrandt. Și pe tot restul membrilor clubului de genii egipto-mesopotamo-europene, pe care și Ian Morris and his hucklebuckers[1] îi spulberă în ”ingenuitatea” sa chino-cretină.

     De fapt Ian Morris vorbește despre Göbekli Tepe, fără a insista. Normal: cum să ”tai cu drujba” straniile edificii ca să le înghesui  în despotica schemă oamenii leneși, lacomi și temători învîrt lumea încolo și-ncoace ? Dacă Alexei Tolstoi a fost leneș, lacom (de ruble) și temător (de puterea sovietică), lumea trebuie neapărat să se învîrtă dinspre imperativul moral al lui Socrate, Isus și Nunuku-whenua către  mocirla relativismului inform al lui Picasso și Brecht. Nu contează că stră-stră-străbunicii noștri au cărat flămînzi zeci de tone de piatră, lacomi după absolut — contează ghiveciul etic ”modern”. Degeaba menhirii Bretaniei, degeaba Stonehenge, degeaba ”tumulii lungi” (long barrows), TOATE complet inutile (dar construite cu eforturi supraomenești), cîntecul de sirenă al hidrei policefale Marx-Engels-Lenin (& aparținătorii mai vechi sau mai noi) nu cunoaște răgaz și rușine. Mă mir că E. B. Banning nu inventează și niscai șamani escroci care, cu ocazia edificării admirabilelor construcții. să fi amenințat cu ”trăznetul zeilor” pe despuiații vînători-culegători ai preistoricului mileniu zece, doar cu scopul de a-și umfla burțile și satisface pofta de putere.

     Adică un fel de capitaliști scîrboși avant la lettre.

     O mișcarea firească, ideea fiind deja servită pe tavă de Dl. Diamond (și cine știe cîți alții). Deși Guns, Germs and Steel cuprinde un întreg capitol subsumat ideii  ”exploatatorilor” pungași (De la egalitarism la CLEPTOCRAȚIE) o aserțiune de același tip ne violează ceva mai devreme (pag.231):

     Pentru noi este tentant să întrebăm de ce societăţile cu sisteme de scriere timpurii au acceptat ambiguităţile care au limitat scrierea la numai cîteva funcţii şi câţiva scribi. Dar chiar şi a pune această întrebare este o ilustrare a distanţei imense dintre perspectivele antice şi propriile noastre aşteptări privitoare la alfabetizarea la nivel de mase. Utilizările intenţionat limitate ale scrierii timpurii au asigurat o descurajare pozitivă faţă de alcătuirea unor sisteme de scriere mai puţin ambigue. Regii şi preoţii vechiului Sumer voiau ca scrierea să fie folosită de scribi profesionişti pentru a înregistra numere de oi datorate ca impozit, nu pentru ca masele să scrie poezie şi să clocească uneltiri. După cum s-a exprimat antropologul Claude Lévi-Strauss, principala funcţie a scrierii în antichitate era „să faciliteze înrobirea altor fiinţe umane”.

     Piramidal ! Nici cel mai netrebnic tabloid nu e capabil să fabrice sofisme de un asemenea calibru. Doar hipotalamusul îmbîcsit de marxism al unui gînditor (altfel remarcabil) precum Lévi-Strauss, poate emite stupizenii de genul scrierea = instrument de înrobire. Cum le stă bine trișorilor ”pulitzerieni”, măruntul epigon Jared Diamond plusează, atribuind elitelor sumeriene perverse și sumbre planuri nazisto-staliniste. Pardon: fără URSS și Stalin – acolo toți fură alfabetizați-mancurtizați cu voioșie compulsivă pentru a ”lectura” lozincile partidului, iar poeții și scriitorii exterminați preventiv, ÎNAINTE de a cloci vreo uneltire. Pe de altă parte, acceptînd ”teoria complotului”, chinezii, cu miile lor de ideograme, ar fi campioni absoluți în competiția pentru înrobirea consîngenilor. Unde dai și unde crapă !   

     Mai există un aspect pe care Lévi-Strauss îl ignoră deliberat, iar Diamond în bunul său stil habarnistic: epoca modernă demonstrează că alfabetizarea TOTALĂ a maselor este doar wishful thinking. În cele mai evoluate societăți există, mai întîi, un procent mic (dar ireductibil) de refuznici ai scris-cititului; apoi alte procente de semi-handicapați, ba pe partea mînuirii pixului, ba pe cea a înțelegerii celor mai simple texte, ba pe amîndouă (în toate gradele și combinațiile imaginabile). În fine avem o clasă largă de indivizi care posedă ambele abilități, dar suferă la capitolul discernămînt, înfulecînd orice prostie – vezi publicul cu care și-a clădit averea Pulitzer et ejusdem farinae (editurile Polirom, Allfa, etc.). Deci pot fi înrobiţi de orice idiot puțin mai ager decît dînșii.

     În fine există opunerea generală la inovațiile civilizatoare, idee pe baza căreia Diamond clădește (cu dovezi solide) capitole întregi din cartea lui (MAMA NEVOII – de ce aborigenii din nord estul Australiei nu au adoptat arcul şi săgeţile, pe care le-au văzut folosite de către insularii Strâmtorii Torres, cu care au făcut schimburi ?). Ulterior uită propriile argumente, reîntorcîndu-se, precum puiul fără pene, sub aripa caldă a ”mamei” Marx.

   

---

[1] hucklebuck = (slang) culturally backwards person

    Avem și noi, românii, un cuvînt de spus în problemă, împreună cu Jules Verne (???).

     ― O, domnule Lidenbrock, sînt răspîndite în toată ţara ! În bătrîna noastră insulă de gheaţă, oamenii au gustul studiului ! Nu există un fermier sau un pescar să nu ştie carte şi să nu citească...

     Asta ne spune Jules Verne despre Islanda anului 1863 (O călătorie spre centrul Pămîntului) și nu văd nici un motiv pentru a nu-l crede. Pe de-o parte îndrăgitul autor se documenta temeinic despre ținuturile ”exotice” pe unde-și plimba eroii. Pe de alta, dacă ar fi fost să exagereze ar fi făcut-o în sens invers, cîtă vreme Franța mijlocului de secol XIX era cam departe de o alfabetizare integrală (similar cu alte națiuni de limbă latină, precum Portugalia, Spania și Italia).

     Ia priviți cum se înrobeau unii pe alții islandezii secolului XIX ! Noroc de antropologul-vedetă al veacului următor (Claude Levi-Strauss), care ne explică ”ce” și ”cum”, după relegarea  lui  Jules Verne în negurile copilăriei.

     Despre românii aceleiași epoci aflăm din ziarul Românul (Arad 1913-1914) următoarele:

     ANALFABETISMUL NOSTRU.                  

     Cu toate, că şi noi am muncit şi jertfit acum de un timp destul de îndelungat pentru instrucţiunea poporului, totuş cu durere trebuie să mărturisim şi recu-noaştem cu toţii, că noi Românii din statul ungar şi astăzi avem cel puţin 50—60% de analfabeţi, iar fraţii din România bogată şi independentă şi mai mult.

     Şi oare, cari ar putea fi cauzele acestei boale naţionale, care se cheamă analfabetism? Ca unul, ce mă aflu de treisprezece ani în serviciul instrucţiunii poporului nostru, pot spune din experienţă, că între cauzele principale, cari au contribuit şi contribuie încă şi astăzi la numărul cel mare al analfabeţilor noştri, în rândul prim se pot număra indiferentismul şi antipatia poporului nostru românesc faţă de şcoală şi trebile ei.

     Şi într'adevăr, dacă observăm bine lucrurile cu durere trebuie să constatăm, că poporul nostru românesc nici astăzi nu înţelege sau nu vrea să înţeleagă si să priceapă bine importanţa şi folosul cel mare al şcolii, al învăţăturii. Şi astăzi, după atâţia ani de când ne avem şi noi instrucţia noastră, în cele mai multe locuri se priveşte şcoala, ca un malum necessarium, ca o greutate, delà care nu poţi aştepta, cine ştie ce mult bine. Poporul nostru şi astăzi, în multe părţi ţine morţiş la părerea greşită moştenită delà moşi-strămoşi, că el poate trăi şi fără şcoală, fără învăţătură.

     Câte rele nu se nasc apoi din indiferentismul acesta al poporului nostru faţă de şcoală.

     Şi de fapt, dacă băgăm bine seamă, vedem, că în genere poporul nostru nu îşi trimite copii bucuros la şcoală. Şi dacă şi-i trimite, asta o face numai de frica pedepsei, ce eventual i-o croieşte legea. Dacă îşi înscrie copii la şcoală, nu-i lasă să frecventeze regulat, nu le cumpără cărţile şi recvizitele de lipsă, nu se interesează, ce învaţă şi ce spor fac copiii lui în şcoală; de asemenea nu se mai îngrijeşte, de ei după ce au părăsit şcoala să mai ia din când în când cartea şi pana în mână, ca să nu uite cu totul. Deci nu e mirare, dacă pe lângă o astfel de atenţie şi îngrijire a părinţilor faţă de copiii lor, an de an mulţi rămân din aceştia sau fără leac de cunoştinţă de carte, sau cu cunoştinţă puţină, pe care azi, mâne uşor o uită cu totul.

  

     Aicea duce studiul aprofundat al triburilor amazoniene (Lévi-Strauss) sau din Noua Guinee (Diamond): este clar că islandezii învățau carte în draci cu scopul nemărturisit de a-i  înrobi cu prima ocazie pe Nambikwara brazilieni sau pe papuașii Korowai. Probabil și pe români, dacă le cădeau în mînă. Sau românii (ardeleni), indiferentişti faţă de şcoală, posedau din născare vocația robiei ? Observați oribila simplificare, troznită ”neanderthalian” de către un ”everest” al gîndirii occidentale moderne.    

     De fapt povestea e special concepută pe calapodul minților simple ȘI simpliste.

     Iat-o.  

     Se știe (chipurile) că, de cînd e lumea lume, a existat o clică restrînsă de mizerabili, care i-au înșelat pe toți ceilalți pentru satisfacerea propriilor burice (la figurat sau la propriu). Un caz pilduitor scris de un emul (francez) al lui Lévi-Strauss:

     Bătrînul şedea la aer în faţa dughenei, cu burta lui mare, o burtă aşa de mare încît nu putea să se aşeze singur în pirogă, trebuia să-l sprijini ca pe un sac de bălegar... Porco de portugues que estao comenda a nostra carne... (Porcii de portughezi care se îngraşă cu carnea noastră) Cum  am spus, bătrînul şedea la aer. Trece Miguel. Vede burta. Burta îi sare în ochi. Nu s-a putut stăpîni ! Nici una – nici două, îl atinge cu cuţitul, zdravăn, şi-i spintecă burdihanul. Apoi strigă în batjocură bătrînului care se zvîrcolea pe jos vărsînd sînge: Ei, portughez afurisit, voiam să văd dac-o mai poţi înghiţi şi pe asta !

(Aventuri la Matto Grosso de Raymond Maufrais, Editura Tineretului 1958)

     Ați văzut cum se face ”revoluție” pe cont propriu (via ombilic & șiș) ? Asemănarea cu jugănirea ”porcului” Aristide din Răscoala  lui Liviu Rebreanu sare-n ochi. Și cu diverse alte ”răzbunări de clasă”, începînd cu decapitarea Mariei Antoaneta și terminînd (oare ?) cu MRSO (Marea Revoluție Socialistă din Octombrie):

-     În Voronej... erau puşi goi în butoaie cu cuie înfipte înăuntru, iar butoaiele erau rostogolite. Pe frunte li se înfiera o stea în cinci colţuri. Preoţilor li se punea pe cap o coroană din sîrmă ghimpată.

-    La Ţariţîn şi Kamîşin se tăiau oasele cu ferăstrăul.

-    La Poltava şi Kremenciug toţi preoţii au fost traşi în ţeapă.

-  La Ekaterinoslav au preferat să răstignească şi să omoare cu pietre.

-   La Odessa i-au schingiuit pe ofiţeri legîndu-i cu lanţuri de scînduri, introducîndu-i încet în focarul navei şi prăjindu-i; pe alţii îi secţionau în două cu roţile vinciurilor; pe alţii îi lăsau pe rînd în cazanul cu apă clocotită şi în mare, iar apoi îi aruncau în focar.

Victor Suvorov - «Epurarea» pag.127 Editura Polirom 2000

     Așadar ne aflăm oprimați de (cel puțin) 11 mii de ani (Göbekli Tepe și-n continuare). Din cînd în cînd izbucnim, apoi, după ce spintecăm cîțiva ”portughezi”, sîntem din nou încălecați. În termeni marxiști se numește LUPTA DE CLASĂ.

     Adică de j´ de milioane de zile, 95% din specia umană a fost formată din imbecili, trudind pe bază de tromboane și bice pentru restul procentelor.

     Trec secolele, trece Spartacus, trece hidoasa revoluție franceză, trec excesele similare (de debut) ale MRSO (în deja prea ”anticul” stil al LUPTEI DE CLASĂ cu brișca) și  ”tovarășul” Lenin, împreună cu ”magnificul” popor rus, purcede la construcția ”primului stat al muncitorilor și țăranilor” din lume (și istorie). Din acest moment orice altă formă de opoziție față de ”exploatatori” devine desuetă, ba chiar reprezintă o ”trădare” față de uriașul efort de eliberare totală și definitivă al ”oropsiților sorții” din eterna capcana. Prescurtat: trădare față de ”sublima” Uniune Sovietică, aflată în plin salt din preistorie spre ”viitorul luminos”. Numai EA are rețeta, numai EA trebuie ascultată și imitată.

     Colosala mișcare impunea o tabula rasa demascator-purificatoare, aplicată tuturor ”jivinelor sugătoare de sînge de om”. În consecință, JOS cu șamanii, faraonii, Hammurabi, areopagele grecești și senatele romane, codex justinianus, nobilii medievali și portughezo-spaniolii cuceritori de oceane și continente. TOȚI au fost niște lipitori grețoase, storcînd țăranii de acasă simultan cu masacrarea deliberată a băștinașilor întregului glob prin  Guns & Germs, transportate pe ridicole corăbioare ne-chinezești. TOȚI trebuie ”dați pe răzătoare” (Arghezi 1907) ca să nu mai facă umbră falnicului sequoia comunist.

     Cum Marx și Lenin n-au putut detalia exhaustiv finețurile oprimării, ”mari gînditori” preluară ștafeta, scormonind și răsucind trecutul pînă la absurd. Printre ei Dl. Lévi-Strauss reprezintă un veritabil Keops al dărîmării piramidelor (rațiunii). Introducerea ideii scris-cititului ca metodă de subjugare sparge orice limite, deschizînd un cîmp infinit propagandei retroactive. Este de-a dreptul aiuritor cum o persoană, situată în spațiul academic mult deasupra ianilor și jarezilor, nu observă că evidența scrisă a impozitelor introduce un principiu ordonator ce limitează cît de cît abuzurile bunului plac verbal-”tradițional”. În loc de ”așa vreau eu, cel cu sabia în mînă”, fluctuant între o indigestie și o constipație, apare ”rămîne cum s-a stabilit în scris”. N-a auzit Dl. Profesor Strauss de contractele cuneiforme fixate pe tăblițe în două exemplare, acoperite cu un strat subțire de lut, apoi arse; în cazul unor litigii, pelicula protectoare era spartă și documentele confruntate ?  Ba a auzit, dar nu corespunde ”doctrinei”. Și, de dragul ei, ÎNȘEALĂ.

     A injecta politicul în știință este oricum o catastrofă, chiar dacă fenomenul s-ar  fi redus doar la URSS și succesorii (ce mai contează Socrate & Kant în fața milioanelor de cadavre generate de lupta pentru putere). Dar, extinzînd cu bună știință cnutul oprimatorului georgian în universitățile occidentale, fără să omoare fizic pe nimeni, reprezintă o tentativă de demolare mult mai pustiitoare decît năvălirile barbare (am spus-o deja în capitolul anterior la pag.60).

     Prăjirea minților vs. arderea bibliotecilor.

     Soljenițîn (”recuperat” la vîrsta senilității de diabolicul aparat cu care luptase) ţine o dizertaţie completă despre această plagă imensă a spiritului uman: Nu trăiţi în minciună! Sărman rus, incapabil să evadeze cu adevărat din corsetul propriei etnicități !

      În schimb Claude Levi-Strauss, urmaș al glorioaselor elite întemeiate de Homer, NU ARE NICI O SCUZĂ.  

KOНЕЦ ФЍЛЬMA !