INEXISTENTA SUPREMAȚIE - 3 (7.600 cuvinte, 3 imagini)
Printre punctele-cheie ale auto-educării, materializate sub forma
disciplinei mentale, există unul de maximă importanţă şi, simultan, foarte greu
de îndeplinit, deoarece include un conflict intern, strîns legat de VANITATEA şi
COMODITATEA noastră. El constă în tendinţa de a ne auto-amăgi cu privire la
ceea ce rîvnim şi necesitatea de a ne opune acestei auto-înşelătorii. Numărul
judecăţilor greşite pe care le generează respectiva pornire este imposibil de
evaluat de cineva care nu a fost constrîns la auto-corecţii permanente prin
însăşi specificul muncii sale. Uimitor de mare e tăria ispitei care ne împinge
să căutăm, cu orice preţ, dovezi şi aparenţe pentru a ne susţine dorinţele,
ignorînd faptele ce le contrazic. În acest sens, TOŢI sîntem, mai mult sau mai
puţin, promotori activi ai falsităţii...
[Royal Institution Lecture On Mental Education (6 May 1854), as
reprinted in Experimental Researches in
Chemistry and Physics, by Michael Faraday, 1859, pp 474-475.]
Nu putem ierta,
niciodată, intelectualului cînd, în loc să cugete, cum îi este chemarea, începe
să aiureze, căci în el stă singurul nostru sprijin pentru a pune stavilă, acolo
unde este nevoie, aiurelilor imaginaţiei.
[Immanuel Kant „Prolegomene”]
Eroare fatală, fiindcă boleșnița
materialismului ”dialectic” nu lovește precum ciuma, ci este acceptată,
invocată, conjurată, primită cu flori și osanale. Insidioasa teorie, la fel ca drogurile,
induce o senzație de confort psihic prin aparenta ei simplicitate
explicativă. Marx-Engels-Lenin sînt
însuși Dumnezeu, întrupat tricefal, spre a ne elibera de angoasele existențiale
și a ne gîdila vanitatea despre care amintește Faraday.
Iar povestea se pare că prinde cel mai
bine tocmai la indivizii superior educați.
****************************************************
§ Cum ar fi V. Gordon Childe, un arheolog și filolog australiano-britanic din prima jumătate a secolului XX, trecut prin tot ce avea mai bun sistemul de învățămînt anglo-saxon (inclusiv Oxford, of course).
Astfel ei au inventat scrierea.
****************************************************
Nici măcar un sughiț dezaprobator - ”implacabil”.
****************************************************
§ Cum ar fi V. Gordon Childe, un arheolog și filolog australiano-britanic din prima jumătate a secolului XX, trecut prin tot ce avea mai bun sistemul de învățămînt anglo-saxon (inclusiv Oxford, of course).
După ”aventurile” cu tripleta Ian Morris-Jared
Diamond-Kenneth Pomeranz, diavolul m-a împins să citesc și două cărțulii ale
susnumitului australian, ce-mi zăceau prin bibliotecă tocmai din vremurile
adolescenței: Făurirea civilizației (Man Makes Himself)
și De la preistorie la istorie (What Happened in
History) - 1966
și 1967 traducerile românești.
Deși m-au enervat zdravăn, nu-mi pare rău - am
văzut rădăcinile RĂULUI.
Spre deosebire de Morris-Diamond-Pomeranz
și ceilalți avatari contemporani, Gordon Childe este marxist declarat. Adică un
fel de comunist trăitor înafara universului concentraționar din spatele
Cortinei de Fier. Adică liber să-și nuanțeze opiniile cum îl taie capul, fără
vreo ”inchiziție” în coastă.
La pagina 87 spuneam cam așa (cu referire
la Göbekli Tepe de acum 10.000 de ani):
Cuplarea strînsă a operelor inutile
(”spirituale”) cu cantitatea de hrană disponibilă, reprezintă piatra
fundamentală a marxismo – bolşevismo – stîngismului modern. Adică Homo sapiens eructează artă numai cu
”burta plină” (Erst kommt das Fressen/Dann kommt die Moral ─ Bertolt Brecht)...
Şi... întreaga religie
anti-religioasă care statuează că, deoarece sîntem atît de ”stomacali”,
inteligenţa noastră nu e un crîmpei din cea divină, ci derivă strict din
cartela de alimente... Mă mir că E. B.
Banning nu inventează şi
niscai şamani escroci care, cu ocazia edificării admirabilelor
construcţii, să fi ameninţat cu
”trăznetul zeilor” pe despuiaţii vînători-culegători ai preistoricului mileniu
zece, doar cu scopul de a-şi umfla burţile şi satisface pofta de putere.
Aflați și opinia ”onorabilului” arheolog
oxfordian despre același subiect (deplasat în timp și spațiu -
Mesopotamia 2500 î.d.Chr.) la pag.95-96 din al doilea volum:
Chiar dacă am presupune că cei care au
construit templele ar fi fost nişte voluntari mînaţi de elanul religios, nu
trebuie să uităm că, totuşi, comunitatea era obligată să-i hrănească pe timpul
duratei lucrărilor. Fertilitatea solului ... furniza excedentul necesar, dar,
pentru ca el să fie distribuit muncitorilor, trebuia, aşa cum o dovedesc unele
documente mai tîrzii, ca zeii să fie posesorii acestui excedent, pe care să-l
distribuie apoi adoratorilor activi. ...
Zeii, ca să capete viaţă, aveau nevoie să
găsească servitori în carne şi oase care să le interpreteze oracolele şi să dea
glas dorinţelor lor. Oare aceştia au constituit primele societăţi secrete,
asemănătoare celor care, în zilele noastre, monopolizează riturile odinioară
cunoscute de toată lumea ? La începutul istoriei, preoţii sumerieni alcătuiau
nişte corporaţii, tot atît de eterne ca şi zeii pe care îi slujeau. Preoţii
puteau să moară, locul lor nu rămînea gol. Este probabil că, încă din mileniul
al IV-lea, preoţii îşi asumau sarcina rentabilă care consta în administrarea
bunurilor divine şi în dirijarea lucrărilor cărora le erau consacrate
surplusurile de bogăţii.
Dat fiind că preoţii trebuiau să slujească
un stăpîn intransigent şi să-şi informeze confraţii despre modul în care
administrau bunurile zeului, ei au adoptat nişte semne convenţionale, cu care
puteau nota veniturile şi cheltuielile, semne scrise care puteau fi înţelese de
cei din jur şi de urmaşii lor.
Puteți observa cum, încă înainte de a citi
cartea, am condensat, fără vreun efort notabil, idei absolut similare (predate,
ani și ani de zile - nu,
nu la Oxford - ci
la orele de materialism dialectic și istoric).
En passant se
văd limpede premisele din care Claude Levi-Strauss a inferat concluzia lui cu principala funcţie a
scrierii în antichitate era să faciliteze înrobirea altor fiinţe umane. Mișto viață la umaniști: unul aruncă gogoși
rîncede, altul le prinde din zbor, le tăvălește prin logica aristotelică și
scoate... côtes
de moutons prés-salés sauce Béarnaise. (coaste
de berbec îngrășat cu iarbă sărată de pe malul mării, în sos bearnez)
Ah, francezii !
Să ne concentrăm asupra lui Gordon Childe - în
prefața atașată anului 1954 autorul declară, textual:
Cele mai interesante și
grăitoare dintre aceste noi rezultate au fost incluse în ediția de față, dar nu
a fost nici necesar și nici n-am încercat să-i aduc o modificare substanțială.
Remarcabil: în doisprezece ani de la prima
ediție, nici un progres esențial (?!). Dar nici măcar în 23 (1942-1965 - ultima
din ele fără prefață actualizatoare - autorul a decedat în 1957). Nici măcar
”vulcanicul” sinolog-sexolog Joseph
Needham (vezi prima parte, pag.5 et passim), deja aflat în ”erupție”, nu
clintește auto-suficiența ”compatriotului” australian. Fiindcă trebuie spus de
la bun început că ambele volume -
vaste fresce ale trecerii lumii de la ”barbarie” la ”civilizație” - tratează
China cu o parcimonie frizînd disprețul. Trufie specifică tocmai imperialismului
pe care pretinde că-l combate. Sub căldura ”soarelui care nu apune niciodată
deasupra lui British Empire” posesiunea directă India îngroapă mai ”periferica”
Chină (doar o amărîtă ex-”sferă de influență”)[1].
Sau, cum spune Niall Ferguson (Războiul lumii - epoca urii, pag.368): Deşi politicienii
britanici păreau să fie dispuşi la concesii..., proverbialii oameni de pe teren
continuau să se poarte ca şi cum China era doar o extensie a Raj-ului. (British Raj,
adică dominația britanică în India - « raj=stăpînire în Hindi»)
Exact pe dos decît ”modernul” Ian Morris.
De la o epocă la alta, de la un arheolog
la altul, milioane de kmp și sute de milioane de oameni își schimbă radical poziția
în ierarhia istoriei - așa
ceva pretinde a fi ”știință”.
Cum spuneam, Gordon Childe este marxist pe
față. Însă, pînă să intrăm în clinciuri cu scorojitele lozinci materialist-dialectice,
avem de constatat anumite greșeli formale.
Dincolo de ideologii, Făurirea civilizației & De
la preistorie la istorie conțin abuzuri lingvistice impardonabile. Noțiuni
ca ”revoluție”, ”capital”, ”putere de cumpărare”, ”piață”, ”economie monetară”,
”imperialism economic” sînt arse cu fierul roșu
pe fruntea unor societăți abia ieșite din epoca pietrei lustruite (sau a
bronzului rugos). Cînd mai afli și că Asiria sau Egiptul antic erau ”state
totalitare”, te poți întreba dacă honourable Abercromby Professor of Archaeology at Scotland's
University of Edinburgh chiar știa despre ce vorbește. Însuși cel
sub egida căruia au fost publicate volumele, academicianul Emil Condurachi (nu-chiar-atît-de-honourable
din motive de nula Oxford & Cambridge), se simte obligat a defrișa un pic
încîlceala verbală în care ne zvîrle australianul-scoțian. Bineînțeles că o
face în limbajul de lemn specific epocii (Autorul prezintă în chip just dezvoltarea forţelor de producţie...)
tocmai fiindcă Childe își permite să inventeze unul paralel, în esență identic
cu cel oficial, inacceptabil de diferit în formă. Cum spuneam mai sus,
”nuanțe”, pasabile în Anglia, horribile dictu în spațiul moscovit. Deturnarea
spre neolitic a unor termeni construiți expres pentru diabolizarea dușmanilor
contemporani ai comunismului sovietic ar fi subminat grav propaganda curentă.
Oricum Childe nu a îndrăznit să meargă pînă la capătul demersului său
”revoluționar”, abținîndu-se în a lovi faraonii și regii asirieni cu supremele
trăznete staliniste: ”fasciști” -
”naziști” - (eventual)
”cian-kai-șiști”-”titoiști”.
Să nu-i fi povestit nimeni la Oxford (sau
alte ”temple” ale pedagogiei
anglo-saxone) că gîndirea europeană începe mai degrabă cu extraordinarul efort
socratic de a defini termenii (conceptele) decît cu naivele speculații anterioare
? Dacă s-ar fi inspirat, eventual, din ”patimile” sexuale ale lui Needham,
poate ar fi aflat ceva și de la ignorații chinezi:
Tzu-lu îi spune lui Confucius:
― Stăpînul din Wei
doreşte să te însărcineze cu guvernarea. Ce crezi că este primul lucru de făcut
?
― Primul lucru este
rectificarea numelor (tcheng ming) răspunde Confucius şi
adaugă: Dacă numele nu sînt rectificate, cuvintele nu se pot potrivi; dacă
cuvintele nu se pot potrivi, afacerile (statului) nu vor reuşi...
Și, - am adăuga noi - pe lîngă afacerile
(statului), nici știința nu se va simți prea bine.
Un amănunt, relevant pentru maniera
complet farfelue
(bizară, ridicolă) în care judecă individul (What Happened in History):
Insula... Cipru se bucura de bogate resurse
de aramă... Enorma cantitate de unelte de metal găsite în morminte dovedeşte că
la exploatarea metalelor din insulă lucrau mineri şi făurari specializaţi... Arama
era transportată sub formă de lingouri sau de minereu, dar nu era prelucrată în
insulă.
Deci enorma cantitate a
uneltelor din mormintele minerilor şi făurarilor specializaţi
nu erau fabricate chiar de ei ? Adică erau importate ? În schimbul a CE ? A
exportului de semifabricate ??? Cît de specializaţi
trebuiau să fie acei făurari
pentru a produce niște banale lingouri ? Cine
mama dracului poate înțelege asemenea entourloupe (dirty trick) economică ? Or fi fost preistoricii
mai rudimentari de felul lor, dar nici proști nu erau (așa cum ne consideră pe
noi Vere Gordon Childe). Sau, ceea ce-i mult mai grav, acest ”product” al
cremei universitare britanice nu percepe o contradicție evidentă (și asta după
multiple reeditări) ?
Încă o ”sclipire genială” din același
volum:
Înjugînd animalele, omul a făcut cea mai
importantă descoperire: el a învăţat să stăpînească o altă forţă motrice decît
cea a muşchilor săi. Boul înjugat deschide astfel calea înspre maşina cu aburi
şi înspre motorul cu explozie.
Ca să vezi ! Eu personal credeam că mai
degrabă mecanismele proprii chiar și celor mai primitive culturi (capcane
ingenioase, ARCUL CU SĂGEȚI) au deschis calea lui Watt și Fulton. Parcă
civilizațiile pre-columbiene nu au cunoscut nici un soi de animal de povară, în
afară de grațioasele lama, total incapabile de a trage vreun plug sau sanie
(căruțe nici atît, roata lipsind complet) ? Ceea ce nu le-a împiedicat să
edifice remarcabile formațiuni statale și uriașe construcții nepieritoare. Ce
să mai vorbim despre forța vîntului și a apei (pirogi cu pînze, mori +
instalațiile aferente) integral desprinse de sudoarea și balega bovinelor.
Desigur, eu nu sînt nici Abercromby
Professor, nici marxist pur
și dur.
Alte șmecherii, cam departe de standardele
științei: autorul nu folosește absolut deloc note de subsol. În schimb
citează între ghilimele, fără ca sursa să fie explicitată întotdeauna. Chiar și
atunci cînd o menționează, nu e deloc clar cîte din frazele ulterioare îi pot
fi circumscrise.
****************************************************
§ Legat de citări, la pag.84
din Man Makes
Himself (Omul s-a creat «făurit» pe sine «însuși» - o
traducere mult mai precisă decît cea propusă de cuplul Emil Condurachi -
Florica-Eugenia Condurachi) este amintit un oarecare Vavilov. Rus după nume,
expert în originea plantelor cultivate (nici el nu a ”meritat” vreo notă de
subsol).
Nu întîmplător !
Fiindcă... ia haideți la gura sobei, să
ascultăm o poveste ”demnă” de Secolul XX.
Nikolai Ivanovici Vavilov s-a născut în
1887. Trăind de mic copil în intimitatea efectelor dezastruoase provocate de
recoltele slabe, și-a dedicat viața eradicării foametei (în Rusia și oriunde).
Veritabil om de știință, el a atacat problema de la temelie, începînd cu
crearea unei uriașe colecții de semințe, fructe și rădăcini din toate colțurile
lumii (astăzi s-ar numi ”bază de date”). Munca lui Vavilov a continuat peste
decenii, nefiind tulburată nici de război, nici măcar de M.R.S.O. (Marea Revoluție Socialistă din Octombrie).
Cert este că pe la 1930 ”arhiva” lui botanică era, de departe, cea mai mare din
lume și că bolșevismul timpuriu l-a apreciat fără rezerve (din 1924 pînă în
1935 a ocupat funcția de director a Academiei
de Științe Agricole V. I. Lenin, era membru în Comitetul Central al URSS și
a fost răsplătit cu Premiul Lenin, iar la Leningrad conducea institutul ce-i
purta numele).
Drept consecință a studierii fabuloaselor
sale colecții, Vavilov a lămurit, printre altele, originea geografic - preistorică
a principalelor plante de cultură. În această calitate (nota bene !) îl citează V. Gordon
Childe.
Dar...
...prin 1930 răsare o nouă ”stea” a
agriculturii sovietice ”științifice”: Trofim Denisovici Lîsenko - tehnician
agricol. Nu era un intelectual.
Nu era biolog. Nici măcar inginer. Sărind peste toate etapele, a devenit însă
savant.
(Lucian Boia Mitologia științifică a comunismului)
După debuturi modeste, pline de ”altoiuri”
à la Miciurin (pag. 104),
omul a urcat sus, foarte sus. Brusc și deodată. Dar nu prin forțe
proprii, ci propulsat de ”tătuca popoarelor”, Iosif Djugașvili, auto-poreclit ”Stalin”.
Tovarășului ”secretar general al C.C. al P.C.U.S.” i-au picat perfect la pipotă
fenomenalele aberații ”revoluționare” lîsenkiste tocmai atunci cînd colectiviza
prin fier și sînge agricultura Ucrainei și a Rusiei: Trofim Denisovici promitea
recolte uriașe cu ajutorul unor rețete simple, ușor aplicabile de către orice
colhoz. Nu vom insista asupra fiasco-ului total al respectivelor metode (fără
vreun efect asupra carierei individului) ci trecem direct la ultimele sale
concluzii: metamorfoza grîului în secară şi a secarei în grîu
(fiind în studiu şi alte asemenea transmutări - orzul în ovăz,
mazărea în măzăriche, măzărichea în linte...). (Lucian
Boia Mitologia științifică a comunismului)
Poate că textul de mai jos (Leonida Neamțu Febră de origine necunoscută) pare a sări calul:
Pe bancheta din faţă,
doi bărbaţi schimbau cuvinte:
― A vrut să încrucişeze cartoful cu sfecla, ca
să iasă portocale…
― Ştiu… Şi ce a ieşit ?
― Nimic… Pe urmă a vrut să încrucişeze grîu cu
ridichi, ca să iasă piersici…
― Şi ce a ieşit ?
― Tot nimic…
― Aha…
― Aha…
― Chiar că aha…
― Nici încrucişarea conopidei cu sfecla n-a
reuşit… Şi nici a bostanului cu secara…
― Aha…
― Chiar că aha…
………………………………………………………..
― N-a reuşit nici încrucişarea salatei cu plopul… Tot
spanac a ieşit…
― Măcar de-ar fi ieşit spanac…
………………………………………………………..
― Nici încrucişarea căpşunilor cu lămîiul…
― Nici…
― Nici…
― Era absurd…
……………………………………………………….
― Nici încrucişarea lupilor cu oile n-a reuşit… Cum
era să reuşească ?
……………………………………………………….
― Dar ştii că a încercat să încrucişeze un curcan cu
o fasole… A făcut vîlva mare…
― Şi ce a ieşit ?
― Tot nimic. În afară de vîlvă.
― Era de aşteptat…
― Era, dar vezi că unii l-au luat şi-n serios…
― Dar ăla, a reuşit să încrucişeze curcanul cu
fasolea ?
― Da de unde ! Nici măcar în vis…
CINE sare calul ?
Ca să n-o mai lungim: pentru oricine
înțelege cam ce înseamnă a fi om de știință este evident că Vavilov nu putea
să nu intre în conflict cu Lîsenko. Pentru grupul mult mai restrîns al
cunoscătorilor stalinismului urmarea este la fel de evidentă: în 1935 a fost
debarcat de la președinția Academiei de
Științe Agricole V. I. Lenin, iar Lîsenko i-a luat locul după trei ani.
Gestul încă s-ar încadra la persecuție simplă, treabă destul de frecventă în
lumea atît de imperfectă a oamenilor. Numai că ”generalissimul” nu lucra cu
jumătăți de măsură: la 6 August 1940 Vavilov este arestat, apoi, în Iulie 1941,
condamnat la moarte (luați aminte
- ”sistemul
judiciar” sovietic ”măcina” calm și ”neabătut”, în timp ce Leningradul era deja
sub asediu, tancurile germane trecuseră de Minsk și atingeau Niprul, Moscova
suferea bombardamente grele). În 1942 sentința i-a fost comutată în 20 de ani
de lagăr (vasăzică a trăit cel puțin un an cu securea deasupra capului).
În fine, după încă vreo 365 de zile, A
MURIT DE FOAME (în GULAG, evident).
Ei, voi eroi de romane ! Ei, tu Edmond
Dantes, răzbunător implacabil asupra mizerabilului Caderousse care ți-a subnutrit
tatăl pînă la extincție !
Ei, TU, ”onorabile” Vere Gordon Childe, ”vîrf”
al intelighenției anglo-saxone ! Ce-ai făcut pentru confratele Vavilov, cel
care ți-a oferit pe tavă munca lui ca să-ți argumentezi brito-marxismele ? TU, ”implacabilul
moral”, gata să te sinucizi dacă Hitler ocupa Anglia ? Tu, vestejitorul
suprem al USA ”plin de
hiene fasciste dezgustătoare” (sic !)
Nimic.
Nimic n-ai făcut, ”dezgustătorule” !
****************************************************
§ La fel ca și John Burdon Sanderson Haldane,
alt savant iconoclasto-marxist, fabricat de superbele instituții de învățămînt
englezești (Eton & Oxford) care, în
1941, atunci cînd PRIETENUL (Wikipedia) și colegul genetician Vavilov
aștepta glonțul în ceafă, mințea publicul occidental cu serenitate... oxfordiană:
Controversele (?!) dintre geneticienii
sovietici s-au axat în principal pe disputa dintre oamenii de ştiinţă
academici, cu Vavilov în frunte, centraţi prioritar asupra adunării de date, şi
cei ce doreau rezultate imediate, cum ar fi Lîsenko. Disputa s-a desfăşurat
prieteneşte, nu
veninos. În Octombrie 1939 Lîsenko a spus: Cel mai important lucru este să nu ne certăm; hai să lucrăm amical
pentru un plan elaborat ştiinţific. Hai să luăm în studiu probleme precise, să
ne asumăm sarcinile trasate de Comisariatul Poporului al Agriculturii URSS şi
să le rezolvăm în mod ştiinţific. Luată în ansamblu genetica sovietică
reprezintă tocmai sinteza acestor două puncte de vedere opuse. (wikipedia)
Dl. Haldane e brito-indian. Etonian.
Oxfordian. Moralmente însă, reptilian.
Se preface a arbitra solomonic-imparțial-și-rece
meciul de box între un atlet oarecare (căruia îi mai scapă, eventual, cîte un
pumn sub centură) și un maimuțoi sinistru care nu ține cont de nici o regulă, cu
pietre în mănuși, brișcă în chiloți și gura mustind de bale veninoase (cvasi-varanice).
Spunea marele Napoleon: De la sublim la
ridicol nu-i decît un pas.
În cazul lîsenkismului avem doar ridicol - extrem,
inimaginabil. NU în URSS, unde aproape totul
era așa, ci în Anglia. Patria parlamentarismului și a cuvîntului liber a
generat, via super-universitățile sale, pleiade de ”savanți” capabili să
sprijine cu obstinație de catîr grotesca ”încrucișare a curcanului cu fasolea”,
dar total incapabili să-și juguleze auto-înșelătoria.
Legănați de ”visul de aur al omenirii” - încrucişarea lupilor
cu oile - l-au
trimis pe ”colegul” Faraday ad patres, lingînd avizi obielele lui Lîsenko.
Soarta lui Vavilov trece dincolo de
epitetele de mai sus, prăbușindu-se în hidoșenie satanică. Probabil, sau mai
degrabă sigur, unii ”savanți” din Departamentul
de Antropologie Socială şi Culturală al Universității Stanford din deceniul
1980 (pag.13) s-ar fi aliniat, entuziaști, în spatele lui Lîsenko, ținînd, cu încăpățînarea
tipică ”taurului” (John Bull) isonul fariseilor
Childe, Haldane, Needham, vizavi de tragererea pe roată a ”colegului” Vavilov.
În secolul XX vanitatea și comoditatea, cu
care Faraday s-a luptat agonic, omoară
la propriu.
Și totuși, în acest sumbru imbroglio,
există o latură sublimă (sub o înfățișare despre care ”genialul” Bonaparte nu
avea nici cea mai slabă idee).
Iată ce s-a întîmplat cu banca de semințe
(& fructe, rădăcini, rizomi) a Institutului Vavilov în Leningradul celor
872 de zile (28 de luni) ale blocadei germane.
Sovietele au evacuat obiectele de artă din
Ermitaj, dar cele 250.000 de mostre au fost ignorate. Drept consecinţă un grup
de oameni de ştiinţă ai Institutului Vavilov s-au mobilizat, ambalînd în cutii
tot ce era mai important, mutîndu-le în subsoluri şi organizînd echipe de pază
permanente. Pînă în primăvara lui 1944 9 (nouă) dintre aceştia muriseră de foame, deşi ”obiectele” supravegheate
constituiau, în fond, O HRANĂ - nimeni nu s-a atins
de ele. (Siebert, Charles. 2011. “Food
Ark.” National Geographic. Volume 220 (1), July 2011. Pages 122-126. via
wikipedia)
Mă întreb dacă Stanislaw Lem (pag.13) l-ar
fi inclus pe Vavilov și colegii lui printre martirii
științei. Nu prea cred -
chiar și acest polonez remarcabil era îmbîcsit cu propaganda rugurilor anti-științifice
ale inchiziției (care nu l-au ”ars” decît pe Giordano Bruno – din cu totul alte
motive decît ”știința”).
****************************************************
§ Rezumăm: de decenii privim oripilați la
jongleriile clovnilor stîngiști galicani, cu pretenții de intelectuali (Jean
Paul Sartre & Comp.). În principiu corect - au fost și încă sînt foarte mulți. Poate că
spaima est-europenilor derivă și din masiva susținere a Partidului Comunist
Francez de către un sfert din electoratul anilor ´50-´60, fenomen absent în
Marea Britanie. Poate. Însă nu ne este permisă ignorarea ”colegilor” englezi,
mai ales prin prisma devastatoarei lor influențe pe termen lung. Am aflat deja
cum pleiada de istorici-arheologi-”bio-geografi”-ș.a.m.d. (Morris-Diamond-Pomeranz-etc.)
marxizează somnanbulic (vezi pp.80: Realmente
pici în depresie cînd observi diverși universitari occidentali cucurigînd
lozinci staliniste... Faptul că
indivizii o fac aproape inconștient reprezintă cea mai mare victorie a
teribilului mecanism de imbecilizare sovietic, pe care îl crezusem... destinat
exclusiv prostimii).
Acuma vedem înseși rădăcinile RĂULUI: moșind-educînd
generații de studenți, Gordon Childe, Needham, Haldane și, last but not least, ”celebrul” fizician
John Desmond Bernal (încă un lîsenkist pur și dur, ”neclintit” în fața crimelor
staliniste) le-au injectat virusul moscovit.
Iată două hard evidence (dacă mai era nevoie).
1) - În
prefața la cea de a patra ediție în limba engleză (1964) Glyn Daniel scria: ...prima lucrare
apărută a fost Făurirea civilizaţiei (Omul
s-a creat «făurit» pe sine «însuşi»), în 1936, cînd Childe
avea 44 de ani. Am citit cartea pe cînd eram tînăr student la Cambridge şi-mi
aduc aminte foarte bine de efervescenţa cerebrală şi entuziasmul pe care le-a
produs asupra mea; aveam sentimentul că se deschisese o nouă fereastră către
preistorie. De-atunci încoace am răsfoit-o de multe ori, dar numai acum cîteva
zile am citit-o din nou în întregime. Am fost încîntat să descopăr că ea îmi
stîrneşte aceeaşi curiozitate şi acelaşi entuziasm.
Drept e că nu chiar toți participanții la
cursurile ”onorabilului” arheolog se declarau atît de satisfăcuți. Abercromby
Professor preda preistoria conform
”originalei” metode a racului: adică începea cu epoca fierului, explica cum e
cu bronzul, apoi urca la cea a pietrei lustruite, după care urma piatra
nelustruită, pebble
culture (cultura de prund) ș.a.m.d.; în timp ce-și mormăia discursul,
trecea într-o cameră alăturată pentru a căuta nu se știe ce, fără să se
întrerupă din vorbit (evident că nimeni nu mai înțelegea nimic -
sărmanul Kant !). Cu nonșalanța tinereții, studenții se amuzau, privindu-l
drept un ”excentric” (o noțiune foarte importantă în cultura britanică, asupra
căreia vom reveni).
2) -
Dorothy Hodgkin (premiul Nobel pentru chimie în 1964) puternic influenţată ştiinţific
şi politic de către John Desmond Bernal, un ”distins om de ştiinţă de mare
reputaţie”... membru al Partidului Comunist şi un ”fidel” suporter al
diverselor regimuri sovietice pînă la invadarea Ungariei. Întotdeauna EA (Hodgkin) cînd vorbea despre EL (Bernal) îl numea ÎNŢELEPTUL; au fost şi amanţi,
cu unele întreruperi. (Wikipedia -
ghilimelele, majusculele și culoarea accentuată îmi aparțin)
Cum și-a ”încununat” Hodgkin ”cariera” ? De-a
dreptul ”apoteotic”: în 1983 a prefațat ediția engleză a lucrării Polimerizarea stereospecifică a Izoprenului.
Autor: ELENA CEAUȘESCU. Și nu s-a mulțumit cu
niscai fraze de conveniență, ci pur și simplu s-a dat pe spate în fața excepţionalelor
realizări ale semi-analfabetei
noastre ADI (Academician-Doctor-Inginer).
Nu vă ofuscați (Wikipedia etichetează
textul în discuție drept infam) - în
fond, ce mare lucru făcu nobelista britanică ? Păi, după ce te-a penetrat
însăși ”măreața” Uniune Sovietică (via ”ultra-fidelul-ultra-viril”
Bernal), lauda Ceaușeștilor rămîne doar un ecou fleșcăit al vremilor trecute. La
junețe sex politico-științific înfocat, la bătrînețe sodomie tristă.
EL fidel
și EA fidea.
Cambridge ?
Oxford ?
Auto-educare ?
Disciplină mentală ?
Auto-corecții ?
Faraday (sau/și Kant) ?
NO WAY !
”Efervescență” ! ”Entuziasm” ! ”Sentiment”
! ”Fidelitate” ! ”Sex and politics” ! Marx &
Lenin ! ― YES !
Adică pură vanitate, auto-înșelătorie, promovare activă a
falsităţii.
Vavilov ? Who the fuck is Vavilov ?
Să fim bine înțeleși: eu nu contest
meritele științifice ale persoanelor amintite, rezultatele lor strict
profesionale fiind clare și indubitabile. Însă, cel puțin de la celebrele
perechi Newton-Leibniz (calculul diferențial și integral) și Darwin-Wallace
(teoria selecției naturale) încoace, ȘTIM că nu există unicitate absolută a persoanelor,
chiar la nivelul suprem al științelor fundamentale (o experiență preponderent britanică).
Doar artiștii sînt cu adevărat UNICI (deşi e greu de crezut
într-o manifestare culturală, chiar şi genială, obţinută împotriva demnităţii
celui care o produce - Ioan F. Pop Contributors 25
februarie 2016)
Așadar, dacă facem o mișcare gen SF, sugrumîndu-l
pe Newton din fașă (back to the future), matematicile și fizica vor
suferi imperceptibil - evoluția
științei, bazată pe logică și pe aplicarea intransigentă a principiilor lui
Faraday, NU POATE MERGE PE ALT DRUM. Apar, eventual, unele întîrzieri punctuale
(drumul gîndirii occidentale a fost lung,
cu multe, foarte multe, retro-bucle exasperante -
pp.58). Însuși mărețul descoperitor al legii gravitației a picat, la bătrînețe,
într-un fel de minte a copiilor, utilizîndu-și formidabilul creier pentru
fundamentarea... misticismului. Întristătoare rătăcire a unui mega-spirit
european ! Însă această diminuare intelectuală îl privește pe Newton strict
personal. El își exprimă cele mai intime convingeri (greșite au ba); cine vrea
să-l citească și să creadă ce spune - să-i fie de bine. Dar Sir Isaac NU AR FI CONCEPUT coborîrea
la rolul de trompetă-flașnetă a unei ideologii politizate 100%, susținătoarea
unui stat străin (declarat, pe față, dușman de moarte al întregului Occident
și, prin subsidiar, al Angliei).
În ASTA constă diferența dintre clica
oxfordiano-cambridgiană a secolului XX și strămoșii lor greco-romano-medievali
(temelia și epoca înființării celor două universități).
Drept consecință NU NE ESTE PERMIS să
edulcorăm dezgustătoarele derapaje morale (ce eufemism !) ale unor vîrfuri
intelectuale, numai de dragul participării lor la avansul profesiunilor ce
le-au profesat - un
alt Leibniz-Childe sau Wallace-Haldane ar fi împins știința fix pe aceeași
traiectorie, fără ”omagii” nobelizant-grețoase la adresa Elenei Ceaușescu. ”Binele” făcut de respectivele persoane este interșanjabil,
în timp ce RĂUL injectat societății LE APARȚINE INTEGRAL.
Tot nu am lămurit DE CE secolul XIX
(Faraday & Comp.) nu și-a putut transmite spiritul dincolo de bariera
anului 1900.
Încă două exemple de decadență, ca să
putem circumscrie, cît de cît, mecanismul prin care funcționa (și funcționează)
renumita imparțialitate englezească.
Moțiunea (Camerei de
dezbateri a lui Oxford Union) de la 9 Februarie 1933 era: Această Cameră nu va
lupta sub nici o formă pentru Regele şi Ţara sa. (275 de voturi pentru, 153 contra ― TOȚI
conservatori) ...
Sunday Times: superfluă şi de foarte prost gust, dar în nici un caz
reprezentînd gîndirea de la Oxford. De fapt, rezultatul reflecta
influența stîngii asupra Uniunii la acea vreme...
Cînd a fost întrebat despre vot în călătoria sa prin Germania, la mai
puțin de un an după aceea, Patrick Leigh
Fermor
a descris întreaga
chestiune ca pe un... act de sfidare a vechii generaţii. Însăşi formularea moţiunii
― «Lupta pentru Rege şi Ţară» ― era un clişeu depăşit, dintr-un vechi afiş pentru înrolare: nimeni,
nici măcar cei mai împătimiţi patrioţi nu l-ar mai fi folosit acum pentru a
descrie un sentiment profund. Interlocutorul meu a întrebat: «De ce nu ?» «Für
König und Vaterland» suna diferit în
urechile germane: era un apel trâmbiţat care nu-şi pierduse nimic din rezonanţa
sa. Ce însemna exact ? Moţiunea era probabil menită pour epater les bourgeois, am bălmăjit eu. (eu = Patrick Leigh Fermor) ... «Un fel de glumă, vă asigur» am
continuat eu... Detectam o licărire aţâţată de milă dispreţuitoare şi triumf în
ochii dimprejur, ceea ce arăta clar siguranţa lor că, dacă aveam dreptate, Anglia era
prea degenerată şi frivolă ca să reprezinte vreo
problemă.
[notă de subsol
din Niall Ferguson, Războiul Lumii, Editura RAO, pag.412]
Patrick Leigh Fermor, ”mărturisitorul”
epocii, reprezintă însuși contra-exemplul moțiunii Oxford Union: a votat-o, a ”apărat-o” cu argumente firave, ulterior
fiind ”recuperat” de sistem și devenind un distins intelectual nealiniat,
simultan aprig luptător pentru Rege şi Ţară în
al doilea Război Mondial. Însă decadența (sau degenerarea frivolă) a Angliei se ascunde printre ceilalți 274 de
votanți ai textului iconoclast, destinat
epatării burghezilor (?!)
Niall Ferguson miroase ceva (rezultatul reflecta influența stîngii
asupra Uniunii la acea vreme) dar nu finalizează ideea.
Adică CUM ”devine chestia” că niște
conservatori declarați se aflau, de fapt, sub influența stîngii ? CUM poate trece nedisecată o asemenea
contradicție ?
Aici ajungem la al doilea exemplu despre
care vorbeam mai sus: The Cambridge Five. Nu voi intra în detaliile ”selectului
club” de spioni anglo-sovietici (găsiți pe internet toate amănuntele). Un lucru
e cert: ofițerii recrutori ai Moscovei au vizat personajele în cauză încă de pe
băncile universității, pornind tocmai de la simpatiile lor stîngiste.
Recunoașteți că au fost geniali, iar fabricanților unor studenți de acest tip
(Childe, Needham, Haldane, Bernal, Hodgkin, și mai știe Dumnezeu cîți alții) le
incumbă o vină imensă. Parcă și-au împărțit rolurile: profesorii susțineau ”la
vedere” propaganda ticăloasă, emulii trădau, direct și concret, prin spate.
Quelle est la
difference ?
CARE ar fi diferența între un ”cambridgian”,
ajuns mare funcționar de stat, ”strecurînd” informații clasificate spre KGB, și
”onorabilul” Vere Gordon Childe zbierînd loud and clear, între două mormăieli
arheologico-incomprehensibile, că USA sînt ”pline de hiene fasciste dezgustătoare”, simultan ignorînd
”senin” șacalii sovietici ce-l sfîșîiau, fibră cu fibră, pe Vavilov și
asociații lui ?
Vă spun eu: Cambridge Five au fost doar five;
gașca Childe, Needham, Haldane, Bernal, Hodgkin, etc. sînt mulți, foarte mulți,
și au moșit sute (mii) de trădători potențiali. Cu cea mai deplină sinceritate
și ingenuitate. Nu degeaba cekiștii porecliseră acest gen de personaje idioți utili.
Problema NU era la ei -
problema cădea în sarcina sistemului (universitar britanic). Libertatea de
opinie NU ARE VOIE să includă educarea noilor generații. Spune și publică tot
ce dorești - dar
nu poate fi acceptată bombardarea unor cohorte de minți fragede cu obsesii
personale, fie ele înfeudate unei puteri străine sau nu. Recitind extaziat What Happened in History Dlui. Glyn Daniel nu i s-a
părut deloc neștiințific-obtruziv veninosul insert ...termenul de „arian” are deci tot atît de mult sens ca şi cel de „bolşevic”
şi de „roşu” în gura conservatorilor înrăiţi ! (pag.158) Adică Childe aruncă o piatră în capul
detractorilor săi, adică face politică local-britanică, inserînd-o cu tupeu
extrem într-o carte de ”popularizare” a istoriei (mega-efervescent-cerebrală).
Păi fostului student nu i s-a părut nimic suspect, fiindcă deja fusese
îndoctrinat cu mormăieli neanderthaliene și preistorie à rebours -
atît de amuzant-excentrice, încît și la bătrînețe se închina la ele.
Nici nu mai vorbesc despre uluitoarea
afirmație a lui J. B. S. Haldane:
Metoda mea, ca om de ştiinţă, este atee.
Asta înseamnă că, atunci cînd fac un experiment, subînţeleg că nici un zeu,
înger sau diavol nu îl va influenţa; iar această presupoziţie a fost validată
prin marile succese obţinute în cariera mea. Prin consecinţă aş fi necinstit intelectual
dacă nu aş fi ateu şi în afacerile de zi cu zi.
My God !
Faraday se răsucește în mormînt; Kant s-ar spînzura cu imperativul său categoric
(Acționează în așa fel încât maxima
acțiunilor tale să poată fi impusă ca lege universală). Ce-au spus ei și ce
a înțeles ateul Haldane !
Mă scuzați Dlor. Arthur C. Clarke (Haldane este probabil cel mai strălucit
popularizator al științei din generația sa) și Peter Medawar, Nobel pentru
medicină în 1960 (Haldane este cel mai
inteligent om pe care l-am cunoscut), dar cel puțin pe ”credincioșii”
Arhimede, Galilei sau Newton i-ar fi umflat rîsul auzind o declarație atît de
prezumțioasă. Despre Einstein (Dumnezeu
este complicat, dar nu răuvoitor) nici nu mai are rost să vorbim. Eventual
merită amintit Laplace (marchiz Pierre-Simon
de)
care, întrebat de Napoleon ce rol joacă Dumnezeu în mecanica lui celestă, i-a
răspuns: Sire, nu am avut nevoie de această
ipoteză. (tipic franțuzește) Ba chiar sînt convins că însuși Papa Silvestru
II (999-1003 un remarcabil prelat-om de știință, și el francez) auzind o
aserțiune atît de rudimentară l-ar fi tratat pe agitatul Haldane al secolului
XX cu o umbră de dispreț medieval-timpurie (dark ages).
Mai ales dacă examinăm altă ”perlă” emisă
de super-”inteligentul” J. B. S.:
Am suferit de gastrită cincisprezece ani la
rînd pînă cînd l-am citit pe Lenin, care mi-a arătat ce merge rău în societatea
noastră şi cum poate fi ea vindecată. De atunci nu am mai avut nevoie de
medicamente.
”Știință pură”, motu proprio ! Nota 10 pentru Eton
și Oxford: Lenin taumaturg, precum regii dark ages !
Merge și un banc mai vechi (anii 1960-1970):
De ce se căsătorește un
tînăr de 20 de ani cu o bătrînă de 80 ?
Dacă e englez, pentru titlul
de noblețe.
Dacă e american, pentru
avere.
Dacă e francez, pentru
”experiență”.
Și dacă e rus ?
Elementary, my
dear Watson: fiindcă
EA, în tinerețe, l-a cunoscut pe Lenin.
În ciuda celor 23 de ani diferență și a
unei vieți sexuale ”neconformiste” (cum le șade bine ”revoluționarilor”) precis
că J. B. S. Haldane n-ar fi refuzat avansurile Nadejdei Krupskaia ― dacă doar
lectura operelor lui Vladimir Ilici Ulianov i-a făcut atîta bine, mai știi de
ce alte boli scăpa printr-o simplă partidă de amor cu însăși văduva
revoluționarului suprem ?
Că oricum prostia n-are leac.
Dincolo de inevitabilele ironii crude, să recapitulăm
non-faradaysmul celor patru corifei ai stîngismului britanic, ante și imediat
postbelic:
- Needham, de dragul amantei sale chinezoaice,
pornește o semnificativă operă de reevaluare a contribuției chineze la
civilizația lumii; asta nu-l împiedică să cauționeze anumite porcării sovietice
(balegi USA infestate cu antrax în sudul Chinei la finele războiului mondial, război bacteriologic purtat de aceeași
americani în Coreea - ”bietul”
Mao abia făcea ochi în lumea propagandei nerușinate).
Știintă = Æ (zero
barat). O dată.
- Gordon
Childe răvășește preistoria, temporal și conceptual, mîrîind pitecantropic de
dragul lui Marx (el este singurul farfelu neimplicat prin filieră sexuală - în
schimb dominat de ruminări sinucigașe).
Știintă = Æ
(zero barat). A doua oară.
- Haldane, activînd în domeniul științelor
”exacte”, nu are nici o contribuție la cele ”inexacte” (istorie, preistorie,
antropologie, biologie); în schimb își uzează capitalul cîștigat prin
laboratoare pour epater les
bourgeois și pentru mascarea eliminării fizice a
”colegului-prieten” (Wikipedia) Vavilov.
Știintă = Æ
(zero barat). A treia oară.
- În fine Bernal - fizician - activist
hăbăuc-frenetic prin aceleași ramuri ale
științelor ne-matematice, pune moțul pe tort rămînînd ”fidel” Moscovei și lui
Stalin-Lîsenko pînă la moarte (1971 !) Chiar și nouă, românilor (o națiune atît
de mică în lupta giganților) ne-a lăsat moștenire niște stropi maronii via ”sentimentalismul”
pro-ceaușist al mult-iubitei sale eleve Dorothy Hodgkin.
Știintă = Æ
(zero barat). A patra oară.
+ ¥ ― adică miile de studenți anglo-saxoni,
repetînd mecanic poncifele ”materialismului dialectic și istoric” (vezi
studenții-studenților, respectiv Morris-Diamond-Pomeranz).
Adică înghițind pe nemestecate niște pure
nemernicii, pe care autorul acestor rînduri le-a rejectat violent deja în
pre-adolescență, pe vremea cînd Gordon Childe se sinucidea de frica bătrîneții
(sau a dezvăluirilor hrușcioviste despre crimele lui Stalin - nu
e clar), Haldane glumea în versuri despre cancerul său rectal, Needham încă acoperea
cu succes libidoul a două femei (menopauzate), iar ”fidelul” Bernal mai freca insistent
menta sovieticilor (cam dezabuzat, precum orice Casanova ajuns la vîrsta
putirințelor diminuate).
Repet, pentru a fixa ideea: ”Binele” făcut de respectivele persoane este interșanjabil,
în timp ce RĂUL injectat societății le aparține integral.
În plus este clar că pe toți îi frămîntau
hibe psihologice: Childe flirta cu
sinuciderea încă de la 45 de ani; ceilalți erau cocoșați de impulsuri
testiculare. În fapt posedau (sau erau posedați de) personalități disjunse (dissociative identity
disorder): o jumătate științifică, cealaltă psihotic-obsesivă (sex,
moarte, simpatii iraționale pînă la abolirea oricărui simț critic).
Cum i-a ”tratat” societatea britanică ? În
loc să-i marginalizeze, discret și ferm, le-a lipit pe frunte, cu o îngăduință
stupefiantă, eticheta ”excentricității”. Prin prisma lungii cariere a
termenului, toți acești dascăli bizari au fost echivalați cu, să zicem, Oscar
Wilde (excentricul par excellence). Apoi ”societatea” s-a întors
netulburată pe partea cealaltă, continuîndu-și ”somnul drepților”.
Ca să înțelegem mai bine ”mecanismul”
îngăduinței neghioabe (vezi și moțiunea Oxford
Union) vom prezenta un caz pur politic.
– În felul Dvs.
aveţi dreptate, însă noi englezii nu procedăm aşa.
– Dar cum ?
– În loc de
explicaţii vă voi povesti o istorioară. Aţi auzit de Boris Bajanov ?
Numele slav dilată
pupilele ascultătorului.
– Nu.
– A fost unul
din cei trei secretari particulari ai lui Stalin pînă spre finele lui 1927.
Cînd auzi de „tătuca”,
Pavlik intră în viteza a patra.
– În noaptea
dintre ani a fugit peste frontiera persană. Cum sovieticii făceau presiuni
asupra iranienilor să-l extrădeze, a continuat cursa prin Belucistan spre
India, ajungînd în braţele noastre.
– Bravo !
Deştept băiat.
– Chiar este
deştept. Istorioara propriu-zisă abia acum începe. Iată ce s-a aflat, printre
altele, de la Domnul Bajanov: înainte de 1917, undeva pe fluviul Lena, activa
compania engleză Lena Goldfields care extrăgea, evident, aur. A venit războiul,
revoluţia, exploatarea a încetat. O dată cu N.E.P. -ul lui Lenin, bolşevicii
i-au ademenit pe cei de la Lena Goldfields cu oferte proaspete. Partea
britanică venea cu tehnologia necesară aducînd maşini noi, punea la punct
producţia şi prelua aproape întreaga cantitate de aur, cedînd ruşilor doar o
mică parte. Contractul părînd foarte avantajos s-a bătut palma şi s-au pus pe
lucru. Dar...
– Abia aşteptam
acest „dar...”
–
...dar
exista o clauză ce impunea ca producţia să nu scadă sub un anumit nivel minim
lunar, în ideea de a nu permite vreo „îngheţare”, adică un boicot. Logic, nu ?
– Pentru oamenii
normali. Pentru bandiţi, doar un pretext viclean. Ce pedeapsă încasau
capitaliştii rapaci dacă nu respectau clauza ?
– Li se confisca
tot. Cum credeţi că au evoluat lucrurile ?
– Fiţi bun un
pahar de sherry cît mai plin ca să suport continuarea.
Trase o duşcă parcă ar fi băut zeamă de varză. Evident că le-au băgat beţe în
roate compatrioţilor Dvs. acolo unde nu se aşteptau.
– Hei ! Dacă
v-ar fi cooptat Lena Goldfields în conducere...
– Imposibil ! În
acele timpuri Hammersmith-Ţurcanu juca „ţurca” pe maidan.
– Da. Mai departe.
Muncitorii ruşi „revoltaţi” au cerut mărirea salariilor de douăzeci de ori.
– „Săracii” de
ei ! Nici mai mult, nici mai puţin. Şi ?
– Compania nu
putea, nici dacă ar fi vrut, să acorde o astfel de majorare. A început greva
generală, producţia s-a oprit. Reprezentanţii britanici au încercat să discute
cu autorităţile sovietice. Li s-a răspuns că in URSS muncitorii sînt liberi şi
pot lupta pentru interesele lor prin orice metode atîta timp cît doresc.
Totodată au fost avertizaţi că, deoarece nu respectă clauza cu pricina,
contractul va fi reziliat.
Convenienţele se
duseră pe apa sîmbetei.
– Hahaha ! Ce
v-au făcut, fraierilor !
Intrepid încruntat:
– Un moment,
absurdităţile abia încep. Disperaţi, cei de la Lena Goldfields au apelat la
propriul guvern. Chestiunea a fost analizată în Camera Comunelor. Partidul
Laburist şi liderul său, Ramsay MacDonald, aveau o orientare făţiş
procomunistă. Laburiştii jubilau, bucurîndu-se că există în sfîrşit o ţară unde
muncitorii pot să-i pună cu botul pe labe pe capitaliştii avizi de cîştiguri şi
unde autorităţile centrale sînt de partea „exploataţilor”.
Pavlik nu mai rîdea,
ba chiar devenise trist-furios.
– Guvernul
englez a adresat o notă sovieticilor care a fost analizată în Biroul Politic al
Comitetului Central al URSS. Răspunsul nu s-a abătut nici o iotă de la litera
precedentelor. Dar, şi abia cum vine partea inedită, a luat cuvîntul tovarăşul
Buharin , cititor asiduu al presei de la Londra, care a spus: „Cu totul
remarcabil este faptul că cretinii din Partidul Laburist au luat de bune
argumentele noastre; acest prostănac de MacDonald a pronunţat o filipică extrem
de călduroasă, justificînd poziţia noastră şi acuzînd compania în cauză de
toate relele. Propun să-i adresăm tovarăşului MacDonald, secretar al
Comitetului Judeţean de Partid din Kîştîm , un mesaj.”
Basarabeanul îşi
mesteca măselele.
– Buharin a
elaborat o hîrtie cu antetul Biroului Politic prin care MacDonald era numit în
funcţia amintită, iar toţi ceilalţi au semnat-o. Bajanov a pus-o bine şi a
evadat cu ea în buzunar, pasînd-o lui O’Hara ministrul de interne al Indiei. De
acolo a ajuns la vîrful guvernului britanic.
– Au publicat-o
sau nu ?
– Nu. Documentul
i-a fost înmînat direct lui MacDonald deoarece, după spusele primului ministru,
„îl privea personal”.
– Şi ce efect a
avut gestul ăsta à la D’Artagnan ?
– Omul, de o
cinste exemplară, susţinuse bolşevismul rus dezinteresat, din proprie
convingere. Gluma JEGOASĂ a Biroului Politic l-a zguduit profund, transformîndu-l
într-un anticomunist furios. Din acel moment jocurile politice s-au făcut
altfel şi, vorba lui O’Hara către Bajanov, „Dumneavoastră poate nu vă imaginaţi
ce serviciu imens aduceţi Angliei”.
[Boris Bajanov “Kremlinul anilor ‘20” Editura
“Cogito” Oradea 1991; ușor literaturizată de autor]
-
Frumos ! Ceva în genul Mylord,
în față moarte sigură, în spate dezonoare veșnică.
La prima citire am admirat eleganța liderilor
din Albion (Documentul i-a fost înmînat
direct lui MacDonald deoarece, după spusele primului ministru, „îl privea
personal”).
Ulterior m-am revoltat împotriva orbirii
totale care domina gîndirea acelor ”elite”: NU era vorba despre Anglia și jocurile EI politice, ci
de lumea întreagă. Tocmai cel mai universal și mai puțin oprimant imperiu al
istoriei nu a fost capabil să înțeleagă cu ce soi de dușman are de a face. Dacă
acel document JEGOS ar fi fost publicat urbi et orbi (în urma unui gentleman agreement cu Ramsay
MacDonald, desigur) jocurile politice MONDIALE
s-ar fi făcut altfel. În speță, cel puțin faimoasele
procese-spectacol prin care Stalin i-a eliminat (fizic) și pe Zinoviev, și pe
Kamenev, și pe Buharin, (și aproape tot Biroul Politic), cădeau în ridicol,
fiindcă hîrtiuța lui Bajanov dovedea că TOȚI făceau parte din aceeași confrerie
tîlhărească (”nuanțele” personale fiind complet irelevante).
Prin consecință toată propaganda JEGOASĂ a
lui Gordon Childe, Haldane, Needham & Bernal se fîsîia, inclusiv tăcerea
(sau vorbirea) lor vinovată despre ”dușmanul poporului” Vavilov (în esență doar
un simplu ecou obsesiv al mega-proceselor-circ amintite).
Dar nu ! NU Mylord !
ĂIA (bolșevicii), sînt doar niște sălbatici exotico-incompre-hensibili; AI
NOȘTRI, oricît de excentrico-farfelus-zgubilitici, au trecut, totuși, prin
Oxford și Cambridge. Adică ne sînt frați de lapte. Adică sînt un fel de noi
înșine, DE ALTĂ OPINIE. Și, cum stabilirăm de vreo două secole, «Nu sînt de acord cu tine, dar voi apăra,
pînă la moarte, dreptul de a-ți rosti opinia» (Voltaire). Adică Gordon
Childe, Haldane, Needham & Bernal au DREPTUL indiscutabil să nu fie de
acord, inclusiv DREPTUL să spună și să predea
tot ce vor. Că Stalin-Lîsenko i-au supt sîngele lui Vavilov la propriu, fiindcă
”decalogul” lui Faraday n-a pătruns încă în stepele rusești și Caucaz, nu ne priveşte
personal.
Zău ?
Atunci cînd dezacordul, pentru a cărui
liberă exprimare sînt gata să-mi vărs sîngele, se manifestă prin elucubrații
gen mi-a trecut gastrita fiindcă l-am
citit pe Lenin, normal ar fi ca preopinentul să nu mai vadă decît spinări
întoarse, inclusiv în cariera didactică. Iată însă că acești tîlhari ai intelectului
sînt ascultați, adulați și lăudați de alte celebrități (ba chiar și după moarte
- Wikipedia
alocă lui Vere Gordon Childe cel puțin de șase ori mai mult text decît
lui Vavilov, povestindu-ne cum mormăia la cursuri, cum se amuzau studenții, cum
îi înjura pe americani, etc. -
deh, cu ce amănunte ”pitorești” din viața nenorocitului savant rus să umpli
articolulul: cum zbiera sub tortură, cum se ”amuzau” anchetatorii, cum a dat Lîsenko
pe gît o stacană de vodcă atunci cînd a aflat că a scăpat de adversar ?).
Capu´-n nisip ! God save the King ! Rule Britannia
!
Business as usual !
Desperately unusual
business ! Să vedeți cît de departe bate istoria și cum nu putem
scăpa de ea decît cunoscînd-o: dacă ”genialele” lor staff-uri se oboseau să cunoască trecutul
propriei patrii, cel puțin două firme britanice din domeniul explorării gazelor
și petrolului (BP - Kovykta field
în Siberia și Royal Dutch Shell în insula Sahalin) ar fi putut evita recentele
palme recepționate în Rusia post-sovietică, întristător de similare cu
aventurile lui Lena Goldfields din anii 1920.
 |
 |
Comments
Post a Comment