Le Petit Journal - Afacere gigantică, ''stipendii'', trădări (4.959 cuvinte, 51 imagini)

     Sfîrşit de secol XIX - Europa Occidentala + America: ”masele largi, populare”, deja alfabetizate rapid şi masiv, se apucă de citit.

     Dar ce ?

     Homer ? Dante ? Shakespeare ?

     Pff ! Complicat ! Greoi ! Astea-s pentru copiluţii ăia de bani gata de la Oxford şi Cambridge. Să le fie lor de bine.

     Noi, muncitorii, ţăranii, funcţionarii, n-avem vreme de eroisme măreţe, filosofii subtile sau adevăruri profunde. Noi muncim, nu gîndim. După o zi grea, sîntem obosiţi. Sîntem plictisiţi. Vrem distracţie. Vrem amuzament. Să-şi bată capul sorbonienii şi heidelberghezii cu tragica Francesca da Rimini, cu zbuciumatul Ahile sau depresivul Hamlet. Mîine plecăm din nou la ”împins vagoane”, deci trebuie să visăm frumos ca să ne fie somnul lin.

     Un ziar, concurent direct al celui despre care vom vorbi mai departe, mărturiseşte negru pe alb cele afirmate (inițial din burtă)  în fraza anterioară. Cităm: Suplimentul lui Le Petit Parisien s-a gîndit chiar şi la marele număr dintre cititori ale căror munci cotidiene aspre necesită o relaxare simplă şi uşoară, motiv pentru care a adăugat... numeroase ilustraţii destinate să formeze  anual cea mai atractivă şi curioasă colecţie de actualităţi, imagini umoris-tice, pagina odihnitoare, surîsul ce face uitată oboseala zilei.

     Observaţi cuvintele cheie: oboseală, odihnă, simplu, uşor, relaxare.

     Perfect ! Cererea crează oferta. Pentru un asemenea public au muncit din greu artişti mai mari sau mai mici. Nu Balzac sau Flaubert, nu Poe, nu Dickens. În schimb Alexandre Dumas, Ponson du Terrail, Karl May, Emilio Salgari (cel cu Sandokan), Bram Stoker, le-au dat oamenilor sec.XIX ce doreau. Nici asta n-a fost rău: în fond ce contează dacă vreun valet britanic crede că în Transilvania vampirii zboară... din floare-n floare ? Şi aşa nu va ajunge vreodată acolo, fiindcă deja vecinele Insule Hebride sînt prea departe şi prea misterioase.

     Pînă aici nimic de obiectat. Dar să nu uităm că vorbim despre secolul ”capitalismului sălbatic” cînd lustrul originii nobiliare se evapora rapid. Cînd o grămadă de indivizi, la origine ciobani sau mineri, puteau străpunge fulgerător straturile sociale, ajungînd aproape brusc pe culmi.  Respectivii - harnici, inventivi, egolatri - o dată urcaţi pe piscuri nu se vor mulţumi cu admirarea peisajului. Au putere (bani), au (şi ei) un suflet ”inefabil”, năzuind spre vîrfuri şi mai înalte. Pe lîngă toate, sînt fraţi buni cu milioanele rămase acolo de unde  au plecat, deci cunosc integral cam ce bîntuie prin circumvoluţiile ”maselor largi, populare”. Adică ştiu ce vrea ”clientela”.

     Din acest punct înainte începe combinaţia toxică (şi tragică) aplicată spaţiului spiritual: ei asta cer, noi le furnizăm marfa.  „Presa galbenă”, aşa cum numeau anglo-saxonii tabloidele epocii, s-a născut (în Anglia) la aproximativ douăzeci de ani după introducerea învăţămîntului primar obligatoriu. Adică în momentul în care ultimele generaţii, pînă atunci neşcolarizate, au atins vîrsta adultă şi cititoare.

[R.G. Collingwood (filosof şi istoric), O Autobiografie (1939) Am devenit conştient de o schimbare în rău de-a lungul anilor 1890. Ziarele epocii victoriene şi-au luat ca primă sarcină să ofere cititorilor informaţii complete şi precise despre subiecte de interes public. Apoi a apărut Daily Mail, primul ziar englez pentru care cuvîntul "ştire" şi-a pierdut inţelesul vechi de fapt real pe care cititorul ar trebui să îl cunoască pentru a vota inteligent, şi a căpătat un nou sens de întîmplare sau ficţiune care poate fi distractiv de citit. Citind aşa un ziar, nu mai invaţă să voteze. Invaţă să nu voteze, pentru că se va deprinde să perceapă ştirile nu ca pe o situaţie în care să participe, ci ca pe un spectacol pentru momente de repaos.]

     Coincidenţa asta spune enorm de multe în sensul afirmaţiei platoniciene: Adevărul nu poate veni de la mase şi nici nu le poate fi comunicat.

     Dar să coborîm cu picioarele pe pămînt – în speţă Franţa anului  1882.

     La acel moment la Paris fiinţa, din 1863, un ziar popular, foarte ieftin şi fără pretenţii.

     Adică publica doar fapte diverse, romane-foileton, horoscoape.  Politică DE FEL. În sensul ăsta legea îl ajuta, căci în al Doilea Imperiu libertatea presei era puternic restricţionată şi prin fiscalitate: pentru fiecare pagină politică se plătea o taxă de timbru exorbitantă. Deja din 1865 tirajul său îl depăşea pe al tuturor celelorlalte ziare pariziene LA UN LOC. În 1869 o crimă insistent documentată urcă producţia de la 200.000 la 300.000, apoi la 500.000 de exemplare PE ZI. După afirmaţiile http://presse-paris.univ-paris1.fr/spip.php?rubrique9  (Université Paris 1) ...nici un alt cotidian [francez] nu a reuşit să egaleze arta lui [Le Petit Journal] de a combina macabrul cu instructivul, de a jongla atît de perfect cu indignarea sau  entuziasmul moralizator... Să reţinem academica frază pentru mai tîrziu, mulţumindu-ne pentru moment cu constatarea că publicul ”apolitic” era foarte satisfăcut de ”marfă”.

     În 1882 Le Petit Journal devine proprietatea lui Hippolyte Auguste Marinoni, un remarcabil inventator şi constructor de agregate tipografice. De origine foartă modestă (în copilărie păştea vacile), fără multă şcoală, personajul poseda certamente geniu tehnic şi antreprenorial. Sub bagheta lui publicaţia atinge apogeul cu 1.000.000 de exemplare cotidiene în 1890, performanţă neatinsă nici în America (unde era cunoscut sub porecla „Napoleon al presei”). Tot el născoceşte suplimentul ilustrat în culori, cu acelaşi succes ca şi ziarul principal. Precizare importantă: 80% din numere erau vîndute în ţară printr-o vastă şi foarte bine organizată reţea de distribuitori (20.000 de puncte de desfacere, 3.000 de vînzători volanţi la Paris şi 8.000 în provincie).

    Ca persoană, Marinoni era un produs al epocii şi, nu mai puţin, al Franţei. De la tatăl lui, soldat napoleonian entuziast, a moştenit  acel tip de patriotism straniu ce bîntuia puternic prin Hexagon la finele secolului - naţionalism pur şi dur, regalisto-imperialo-republican şi xenofob. Precum numeroşi alţi self-made men ce se respectă, făcea mult caz de sărăcia de unde decolase, fluturînd-o precum un steag. O pictură cu vaci de Troyon va împodobi holul palatului său pînă la moarte. Troyon le-a pictat, eu le-am dat să pască ! comenta oarecum eliptic Napoleonul presei franceze. Asta ne duce cu gîndul la faimosul său contemporan în ale ascensiunii zorite, Alfred Krupp,  care, în culmea gloriei, nu putea lucra fără a simţi în nări miros de bălegar.

     Jurnalism (sau siderurgie) & rumegătoare !

     Dacă vacile erau o aluzie la angajaţii săi, atunci într-adevăr mulţi „păşteau iarba” industriosului Le Petit Journal, după cum aţi aflat din pagina precedentă.

     Cîteva imagini ne înfăţişează ”uzina”.

     Magnific !  Dacă e bal, bal să fie ! Un aspect la care modernii ”moguli de presă” nu s-au gîndit. Ia te uită ce mai fete (să nu exagerăm, totuşi Doamne) // Şi ce ochi strălucitori // Ilenuţe, Margarete // Şi-alte frumoase flori (apud Constantin Drăghici, marele nostru securist-cîntăreț). Ce mai Domni mustăcioşi-bărboşi cu frac sau epoleţi !

     Şi drapele ! Să nu uităm PATRIA ! Dansaţi, cîntaţi, Le Petit Journal nu neglijează nici o clipă scumpa noastră Republique. VEGHEM ! Cum apare vreun pericol noi vom trîmbiţa printr-un milion de ziare: Aux aaarmes citoyens ! Formeeez vos bataillons ! Maarchons ! Maarchons! ... etc.

      Mai pica un bănuţ şi din închirieri.

     Credeţi că stocul de idei a fost epuizat ? Nici vorbă ! Ziarul dumneavoastră preferat oferă o vaccinare GRATUITĂ.  Cităm:

     Din toate iniţiativele luate de Le Petit Journal, atît de utile, atît de dezinteresate, atît de înalt-filantropice şi democratice, nu apare drept una din cele mai fericite cea care consta în apărarea sănătăţii publice... în lupta contra propagării variolei ? 

     Au fost de ajuns cîteva cazuri prin unele cartiere ale Parisului pentru ca marele organ popular, căruia îi datorăm deja atîtea opere patriotice şi de binefacere, să sune alarma. Precum în timpurile îndepărtate ale Evului Mediu cînd la apropierea duşmanului clopotele chemau locuitorii cetăţii pentru a le oferi adăpost în spatele zidurilor, Le Petit Journal a chemat la el pe toţi cei ce poartă grija acestui bun preţios – sănătatea – şi le-a oferit, gratuit, mijlocul de a scăpa de duşman, adică de epidemie. 

     Chiar în aceste pagini le-a spus că, în clădirea din Rue Lafayette, vor găsi... medici savanţi gata să-i vaccineze; le-a explicat utilitatea acestei precauţii şi mulţimea a dat năvală. 

     Intervenţia noastră a obţinut un succes considerabil, şi ASTA (sublinierea traducătorului) este răsplata noastră. 

     [Alături de diversele somităţi medicale] ...o drăgălaşă viţică roşcată din Limousin a descins... în mijlocul curiozităţii generale.

    Bine scris. Poetic ! Înălţător ! Dar să ne reamintim că ...nici un alt cotidian nu a reuşit să egaleze arta... de a jongla atît de perfect cu indignarea sau  entuziasmul moralizator.

     Vasăzică avem o superbă combinaţie de manipulări cu scop evident publicitar. Adică ― Faza I: Primejdie ! Evul Mediu ! Inamici ! Clopote ! Protecţie ! Uf, Doamne-ajută – Le Petit Journal.

     Faza II: centrul Parisului, lux, confort, savanţi, steaguri tricolore (puteau să lipsească ?)

     Faza III: Sînteţi slabi de înger ? Vă e frică de ac ? Nici o problemă, luaţi exemplu de la blînda viţea.

     Paranteză: cam arieraţi parizienii anului 1905 dacă era nevoie de asemenea eforturi pentru a-i convinge să se vaccineze. Apoi, ce ciudă trebuie să-i fi încercat pe cei 800.000 de provinciali aflînd cît de dulce erau gîdilaţi cetăţenii capitalei (fascinaţia gratuităţii). Să cumpărăm deci în continuare Le Petit Journal, poate într-o bună zi îşi va revărsa cadourile şi asupra noastră.

     Rezultat subliminal: Francezi ! Aveţi încredere – VEGHEM !

     Asta însă deja ţinteşte altundeva decît spre publicitate. Mai departe veţi afla despre ce fel de ”veghe” este vorba. 

     Da ! Frumos ! Deşi săptămîna de lucru avea ŞASE zile lucrătoare (a mai mult de 8 ore fiecare) se pare că oamenii ştiau să se distreze în acele vremuri. Şi dacă o organizaţie puternică precum cea a Domnului Hippolyte Marinoni se implica, ieşea bairam curat.

     Din păcate citatul exact spune că ...nici un alt cotidian [francez] nu a reuşit să egaleze arta lui [Le Petit Journal] de a combina macabrul cu instructivul, de a jongla atît de perfect cu indignarea sau  entuziasmul moralizator...

     Unde-i indignarea ? Poftiţi-o ! (doar două luni mai devreme)

     Astea sînt jongleriile magistrale pe care încercau să le imite celelalte ziare ? Baletul (nu prea) savant de la foamete la „boul gras” şi îndărăt ? Plînsul pe umerii bieţilor pescari, cheltuind simultan sume uriaşe pe baluri şi excursii publicitare ? Cam sordidă poveste.

     Deja cred că unii români contemporani au sesizat unde bat. Păi nu exact asta fac cvasi-totalitatea produselor media de la noi (indiferent de suport), una sută ani după Marinoni & Comp. ? Şuşanele nesfîrşite cu hopai-ţopai (gen Cîntarea României), versus ”anchete” apocaliptic-tînguitoare despre diverşi dezmoşteniţi. „N” morţi pe şosele & chefuri deşucheate prin discoteci cu dansatoare la bară.  Nu mai insist, similitudinile sînt evidente.

     Evidenţă-bis: în fond, vor spune unii, fundamental oamenii sînt aceiaşi, fie ei francezi ante-1900 sau români actuali, de ce ar diferi metodele pentru captarea atenţiei şi banilor lor? Însă buba nu-i la buzunare, altfel nu merita nici un rînduleţ.

     Să vedem ce şi cum.

     1886 – Marinoni îl angajează pe un oarecare Ernest Judet, de meserie cadru didactic (absolvent strălucit al faimoasei ”fabrici de dascăli” École Normale).   Trei ani mai tîr-ziu el devine „Şef al serviciului politic”. Apolitism politic ?   În 1893 porneşte o campanie susţinută împotriva unui poli-tician notoriu, Georges Clemenceau.

     Dacă numele respectivului nu vă spune nimic, e grav – a jucat un mare rol în istoria României legat de participarea noastră la Primul Război Mondial. La încheierea păcii s-a opus atît de vehement pretenţiilor asupra Ardealului încît Ionel Brătianu a solicitat imperativ ajutorul Reginei Maria, etc.

     Regretabilă digresiune simplificatoare însă, la modul cum se învaţă istoria în ultimii 60 de ani, mi-e teamă că fără ea nici 1% din cititori nu vor şti despre cine vorbesc.

     Cu Clemenceau a fost cum a fost – individul nu era chiar uşă de biserică, iar ca politician de meserie ştia să lupte (şi nici epiderma-i nu excela la capitolul subţirime). Să mai remarcăm faptul, deloc neglijabil, că, prin acest gest, Le Petit Journal abandona apolitismul (dar nu şi tabloidismul). Cum Marinoni nu putea fi străin de mişcare, oricît de ”Şef” era Judet, se confirmă cele spuse la început cu privire la tentaţiile puterii obţinute prin bani (adică extra-politice).

     Urmează un act infinit mai murdar: maestrul Judet îi fabrică celebrului scriitor Emile Zola o ascendenţă compromisă, deci compromiţătoare. Dublă mizerie (de caracter): (1) să falsifici biografia tatălui dispărut (2) pentru a lovi în fiu.  Amintesc doar în treacăt că totul se desfăşura pe fondul imensului scandal Dreyfus ― un ofiţer francez acuzat de spionaj în favoarea Germaniei în baza unor acte la fel de false ca şi cele inventate de Judet. Aţi ghicit, nu-i aşa, că Zola ţinea partea lui Dreyfus, iar Le Petit Journal a armatei ?

     Precum la imaginea cu vaccinarea gratuită merită tradusă nota ce însoţeşte poza ”şefului serviciului politic”: Ne place să cunoaştem trăsăturile oamenilor de suflet ale căror scrieri le citim cu acelaşi entuziasm cu care au fost compuse. De aceea ne-am gîndit să facem cititorilor noştri o mare plăcere oferindu-le... portretul lui Ernest Judet. S-a putut urmări în Le Petit Journal demna sa campanie împotriva lui Zola, ofensatorul nobilei noastre armate. Judet i-a apărat pe cei care trăiesc în umbra drapelului din dragoste de patrie şi din datorie filială; căci, la fel ca Dl. Zola, este fiu de ofiţer; dar similitudinea privind descendenţa se opreşte aici şi imediat survine o diferenţă majoră. Zola l-a avut drept tată pe François Zola, gonit din armată pentru numeroase furturi; Judet s-a născut dintr-un ofiţer superior de un curaj şi onorabilitate dincolo de orice atingere. Din acest motiv l-am văzut apărînd atît de cutezător armata pe care celălalt o atacă cu atîta neruşinare.

     Aici apare mai pe larg şi într-o formă absolut autentică acel patriotism auto-contradictoriu despre care aminteam mai sus: naţionalism pur şi dur, regalisto-imperialo-republican şi xenofob. Similar cu cazul Clemenceau, Marinoni era parte a acţiunii – i-a trimis o scrisoare publică lui Judet prin care-l susţinea în conflictul cu Zola. Treaba s-a terminat printr-un proces (pierdut de Le Petit Journal). 

     Dar trebuie neapărat să facem o distincţie între cei doi petits journalistes: marele patron, cu educaţia lui rudimentară, era un adept veritabil şi onest al patriotismului aiurit descris mai sus. Pe scurt: un geniu ingineresc îmbîcsit de prejudecăţi. Nu lipsa de caracter l-a împins să susţină murdăriile din campania anti-Zola, ci însuşi amalgamul incoerent de ranchiune şi orgolii care, deformînd istoria Franţei pînă la exasperare, formau fundalul psihologic al unei întregi naţiuni.

     Căci prea mulţi francezi de după 1871 erau realmente exasperaţi de prăbuşirea Imperiului sub sabia Prusiei. După secole de dominare autoritară a continentului, Franţa cădea într-o poziţie secundă prin jocul evoluţiei economice şi demografice. Deja spulberarea lui Napoleon Întîiul fusese o găluşcă super-amară, dar pînă spre 1850 belicoşii urmaşi ai galilor recuperaseră o parte din postura de arbitru european (vezi Războiul Crimeii). Dar fiasco-ul napoleonian secund, incluzînd şi pierderi teritoriale, era deja prea mult. Însăşi ”marile” State Unite au perceput (şi încă percep) lovitura primită la Pearl Harbor drept o catastrofă cosmică (ţinînd cont de pierderi, nouă, românilor, respectiva ”catastrofă” ne smulge cel mult un zîmbet amar). Încercaţi simularea scenariului în care America rămînea aşa, bătută, fără a putea visa măcar la vreo revanşă într-un viitor previzibil. Probabil ar fi bîntuit-o un val de nebunie mult asemănător cu cel despre care discutăm. Iar în trecutul ei nu există acel purcoi de lupte ”glorioase”, care la francezi se întinde cel puţin pînă la cruciade.

     Vasăzică Hippolyte era doar un iraţional-înfocat susţinător al armatei. Un personaj din Anatole France exprimă perfect acea stare de spirit: armata este tot ce ne-a rămas din trecutul nostru glorios. Ne consolează pentru prezent şi ne dă speranţe pentru viitor.  Mai contează nişte mici falsuri pe lîngă vieţile ce sîntem gata să ni le jertfim ?

     Povestea şmecherului „Şef al serviciului politic” este complet diferită. Lăsîndu-l în urmă pe Dreyfus cu scandalurile lui paroxistice, aflăm că, sub bagheta lui Mr. Judet, Le Petit Journal a manifestat o xenofobie permanentă, sistematică şi dezgustătoare. Toţi ceilalţi (străinii), dacă nu cumva erau pe faţă duşmanii Franţei,  meritau cel mult un dispreţ suveran. Ţinta campioană absolută a desenelor veninoase, era, evident, Germania (pentru argumentare studiaţi fişierele „Le Petit Journal şi...”). Imediat ce Marinoni moare, în 1904, noul patron (ginerele lui Marinoni) îl dă pe Judet afară. Aproape simultan se observă o diminuare semnificativă a xenofobiei (din nou cu Germania în frunte – aceeaşi scădere procentuală este mult mai vizibilă dacă se aplică la ceva foarte umflat).

      Dascălul-ziarist cumpără urgent o altă publicaţie – L’Eclair (Fulgerul). Să vedem ce scrie despre asta The New York Times din 29 Ianuarie 1905. 

     L’Eclair devine republican – Din The London Pall Mall Gazette – Paris 11 Ianuarie – Chiar dacă nu este unul din cele mai mari jurnale din Paris, L’Eclair s-a distins întotdeauna printr-o anumită autoritate în problemele coloniale, cuplată cu o manieră demnă şi moderată de a discuta chestiunile politice. De curînd, aşa cum se cunoaşte, L’Eclair a trecut în mîna altcuiva. Directorul său actual este Dl. Ernest Judet multă vreme asociat cu Le Petit Journal în calitate de autor de frunte. Dl. Judet se bucura de reputaţia de a fi cel mai bine plătit ziarist din Franţa. Deşi stilul său nu este deosebit de literar, probabil posedă darul atracţiei populare directe, iar în timpul cazului Dreyfus influenţa articolelor sale a fost foarte mare... Cu Dl. Judet director, L’Eclair cel de azi devine un organ al propagandei naţionaliste... Pentru ochii lumii jurnalul va fi republican...   

Pct.1 – Judet avea un renume mondial ca naţionalist excesiv, adică departe de obiectivitatea unui presar serios;

Pct.2  –  De ochii lumii încerca să ascundă asta;

Pct.3 – Last but not least : cînd ”asuda” pentru Le Petit Journal fusese cel mai bine plătit ziarist din Franţa.

     Pînă aici putem bănui că jucase doar un rol de alter-ego mai cult al lui Marinoni. Dar, la 27 August 1919, cade lovitura de teatru (tot în The New York Times). Citiţi citatul.

     Ex-proprietarul lui L’Eclair acuzat de trădare – Ernest Judet acuzat la Paris de tratative cu inamicul german – Paris 26 August (Associated Press) – Primul proces de trădare din Franţa a fost demarat o dată cu acuzarea lui Ernest Judet, fostul proprietar al lui L’Eclair, de tratative cu inamicul în vederea cumpărării sau fondării unor ziare franceze cu capital german.

     Ziarele de astăzi publică ceea ce pare a fi o copie a unei scrisori din partea lui Gottlieb von Jagow (pe atunci Ministru de Externe al Germaniei) către baronul von der Lancken (pe atunci guvernator civil la Bruxelles) în care se afirmă că Jagow ar putea obţine serviciile lui Judet pentru propaganda germană contra sumei de 2.000.000 de franci. Jagow spune că suma i se pare excesivă şi îi cere sfatul lui  von der Lancken în legătură cu acest caz.

    Cazul Judet este strîns legat de cel al lui Pierre Lenoir care a fost găsit vinovat şi condamnat la moarte la începutul lunii pentru comerţ cu inamicul, afirmă jurnalele. Conform lui Le Petit Parisien procesul lui Judet a fost declanşat în urma mărturisirilor lui Lenoir. După arestarea lui Bolo Paşa şi a lui Lenoir, Judet a vîndut în mare grabă L’Eclair şi s-a refugiat în Elveţia unde se află şi acum.

     Deoarece scrisoarea lui von Jagow datează din Decembrie 1914, aceasta este prima tentativă a Germaniei de a organiza trădări în Franţa,  remarcă aceleaşi ziare.

     Dacă mai adăugăm şi micul amănunt că Judet, înainte de a părăsi Franţa, a întreţinut legături cu von Romberg, ambasadorul  german din Elveţia (cf. Centre d'études du 19e siècle français Joseph Sablé Toronto) l-am radiografiat pînă în fundul sufletului pe ”germanofilul” (cf. aceleiaşi surse semi-naive din Toronto) profesor-ziarist-naţionalist ultra-francez.

     Astfel, mult mai pertinent  decît fotografiile şi coperţile colorate (deşi nu atît de amuzant), ni se dezvăluie maşinaţiunile din spatele maşinăriilor lui Le Petit Journal.

     Aşadar Dl. Judet, ”mîncătorul de nemţi pe pîine” (fişierul „Le Petit Journal şi Germania”) întorcea cîrma cu 180° vînzîndu-se oricui dădea suficient. În timp de război. Dar ce stat era dispus să plătească sprijinul unui ziar în timp de pace ? Şi pentru ce ? Întrebare inocentă tip La Belle Époque (deşi nici atunci nu erau toţi chiar atît de candizi).

    Să ne gîndim un pic: 1.000.000 de numere zilnice înseamnă mai mult de un cititor pentru fiecare exemplar. Le Petit Journal se lăuda chiar cu vreo 5.000.000 de lectori efectivi. Cinci milioane de adulţi dintr-o naţiune de vreo 40.000.000 nu-i o glumă. Université Paris 1, după ce descrie organizarea sistemului de distribuţie al ziarului, ne spune că aceasta conferea publicaţiei o anumită putere asupra opiniei. Opiniei publice, adăugăm noi, cu precizarea unei excelente acoperiri a întregului teritoriu naţional. Ce  partid din Franţa momentului se putea lăuda cu un număr de membri + simpatizanţi cît de cît comparabil ?   

     Mai departe: Doamna Hélène Carrère d’Encausse, istoric contemporan (specialistă în Rusia) şi secretar al Academiei Franceze, într-una din cărţile sale ne furnizează detalii foarte interesante, mai ales într-o notă de subsol. Iat-o:

     Atitudinea guvernului rus asupra acestui punct reiese foarte clar dintr-o scrisoare a lui Nelidov [ambasador la Paris] către Izvolski [ministrul de externe] din 13/26 Iunie 1906... « De la ultimul împrumut sîntem lipsiţi de instrumentul extrem de acţiune asupra presei – SUBSIDIILE ».

     Mult drum a trebuit bătut pînă ce am ajuns la nodul întregii poveşti. Vasăzică Franţa avea o alianţă cu Rusia pentru  a ţine Germania în cleşte. Ruşii aveau nevoie de bani pentru înarmare, drept consecinţă Franţa credita Rusia. Bani din care aceasta mituia presa francezǎ, care, la rîndul ei, ”mituia” creierii cetǎţenilor din Hexagon spre a-şi plasa francii în bǎncile care girau împrumuturile ruseşti. Şi tot aşa mai departe, într-un cerc vicios (dar vicios de-a binelea). Bǎncile ştiau exact ce se întîmplǎ (aceeşi notǎ de subsol), guvernul Republicii la fel. Astfel toţi erau complici la o giganticǎ manipulare a opiniei publice franceze. Nu prin îndemnuri directe (ar fi fost culmea lipsei de subtilitate), ci prin lustruirea imaginii.   

     Dacă nota citată de Doamna d’Encausse vi se pare prea puţin, daţi pe Google o căutare în franceză pentru Affaire Arthur Raffalovitch. Imediat veţi afla din Wikipedia cum respectivul, angajat al ambasadei ruse de la Paris, a distribuit între 1900 şi 1914 echivalentul a 23 milioane de euro aproape tuturor ziarelor franceze, indiferent de culoarea lor politică.

     Ajunge ?

     Aşadar, prin voinţa ”stipendiatului” cuplu Marinoni-Judet, apoliticul Le Petit Journal s-a transformat într-un foarte politic instrument de propagandă. Scopul tabloidismului  distractiv şi (parţial) al excursiilor şi vaccinărilor gratuite era de a auri pilula torocănelii la cap. VEGHEA de la pag.11 tot aici ţintea. Spuneam mai sus că Toţi ceilalţi (străinii), dacă nu cumva erau pe faţă duşmanii Franţei,  meritau cel mult un dispreţ suveran. Cine credeţi că beneficia de un tratament de favoare ? Cine era prezentat în cele mai roze culori, cu ditirambi încă şi mai linguşitori decît cei de la vaccinarea gratuită? Deschideţi fişierul  „Le Petit Journal şi Rusia” (cu mari precauţii, este deosebit de slinos). Să vedeţi acolo ce mai VEGHE !

     La fel ca şi xenofobia, tămîierile filo-ruse scad abrupt după moartea lui Marinoni şi plecarea lui Judet. În acest caz nu putem miza pe bunul-simţ al urmaşilor deoarece decesul a avut loc la 4 Ianuarie 1904 în pragul conflictului ruso-japonez. Ori Le Petit Journal şi-a făcut datoria pînă la capăt, măsluind evenimentele (în favoarea ruşilor) cît a putut şi s-a priceput (fişierul Anexa 4 - Reportaje,desene,poze colorate «miciuni sfruntate» din folderul VETER KRIVU ÎN MAREA GALBENĂ). Ulterior, într-adevăr Rusia cam dispare din pagini, dar probabil se terminaseră banii, dacă ţinem seama de scrisoarea lui Nelidov din 1906. Nu este exclus ca pentru  războiul extrem-oriental să fi avut un contract plătit în avans.

     În toate sursele studiate declinul tirajului este atribuit renunţării la apolitism, dîndu-se drept unic exemplu afacerea Dreyfus. Dar scandalul respectiv a durat mult mai puţin decît propaganda pro-Rusia, iar scăderea vînzărilor s-a produs mai tîrziu cu cîţiva ani buni. De aceea este curios cum nimeni nu aminteşte absolut nimic despre ACEST aspect al politizării ziarului. Deşi, dacă ne gîndim bine, 800.000 de exemplare pe zi în 1914 sînt departe de a fi reprezentat o catastrofă economică. Cu ”stipendii” cu tot, sigur nu ieşeau în pierdere (banii negri nu se impozitează).

     Excluderea completă a laturii vădit propagandistice din materialele citate apare la fel de curioasă ca şi caracterizarea generală a ziarului în discuţie. Spre exemplu Eric Le Ray îl laudă pe Marinoni pentru transformarea lui Le Petit Journal într-o publicaţie pentru mase şi simultan într-un vehicul al progresului ce se străduia să orienteze interesul cît mai multora spre chestiuni de interes general, ... spre valorile celei de-a Treia Republici. Spre ce soi de politici erau orientate masele am văzut prea bine, dar antiparlamentarismul manifest, xenofobia fără margini, falsa compasiune, glorificarea unui trecut mincinos or fi valori ? Că a Treia Republică gemea de asemenea idei nu poate fi negat, dar VALORI ? Atacurile la persoană prin plastografie şi susţinerea încăpăţînată a injustiţiei reprezintă cumva ”progresul”? Atunci unde vom încadra femeia tăiată în bucăţi sau fuga de acasă a maimuţei Bamboula ? (admiraţi-le dedesubt). Macabrul senzaţional şi evenimentul derizoriu sînt ”instructive” ? Cît despre progresul tehnic, aşa cum puteţi vedea mai jos, în plină explozie a tehnicii radio ni se prezintă drept ultimă noutate... porumbelul călător.

     Domnul Le Ray îşi dă singur cu firma în cap scriind negru pe alb (la subsol): Introducerea maşinismului în Franţa, în loc să fie spontană şi datorată în principal iniţiativei private, a avut un caracter voluntarist, nefiresc, a fost rezultatul influenţei, acţiunii guvernului, fie el regal, revoluţionar sau imperial; în loc să aibă drept fundament o cauză internă cum a fost în Anglia extinderea comerţului, a avut drept cauză determinantă una complet exterioară: concurenţa străină...  Iar în ce priveşte situaţia particulară a invenţiilor lui Marinoni puţin mai departe, direct în text: Englezii vor adopta rapid această inovaţie, ceea ce nu a fost cazul pieţei franceze.  Simptomatic pentru ”spiritul” francez (întreprinzător sau de altă natură). Deci unde-i promovarea progresului tehnic ? 

     La 1900, prin comparaţie cu Anglia, Germania  şi USA (ba chiar Belgia sau Olanda) Franţa nu se putea numi o ţară puternic industrializată. În schimb depăşea lejer Statele Unite (!) în domeniul foarte îngust al presei tabloide (galbene cum o numeau anglo-saxonii) printr-o exemplară organizare, ce ar fi trezit chiar şi invidia... germanilor.

     Campioni mondiali la vînzarea gogoşilor – iată o calitate cu care francezii nu s-au lăudat NICIODATĂ.

     Din păcate chiar nişte minuscule studii de caz moderne nu au curajul de a spune lucrurilor pe nume. Masca, faţada, imaginea – cîtă murdărie frămîntăm pentru ca ea să pară roză şi durdulie !

 

     Şi în povestea STIPENDIILOR trebuie distins între patriotismul zgubilitic dar ferm al lui Marinoni şi absoluta imoralitate practicată de Judet. Vina ambilor constă în formidabila prostire a oamenilor simpli cu lozinci de-o grosolănie extremă (fişierul „Le Petit Journal” - Jeanne d'Arc vs. ''Artiştii patrioţi Inc.''). Tocmai aici se relevă complicitatea dintre înşelat şi înşelător – cine înghite mîrlănie după mîrlănie continuînd să cumpere ziarul, le merită din plin. Patriotismul orb şi discernămîntul raţional se bat cap în cap, astfel ajungîndu-se la devastatoarele războaie ale secolului XX.

     Iar prin primitivismul acestei propagande (larg apreciate), spiritul francez dintr-o epocă zisă mai fericită iese feştelit rău de tot. Ce naiba, o fi fost Marinoni bogat şi rudimentar, dar chiar nu existau alţi înstăriţi ne-rudimentari să-l combată ? Elita literară a naţiei ce păzea ? Parcurgînd fişierele 05.FRANŢA - Alexandre Dumas ''Mincinos cu voie (de la Împărăţie)'', 06.FRANŢA - Şi Jules Verne [] Şi Jules Verne !, 08.FRANŢA - Jules Verne... (sed) perseverare diabolicum (est) veţi constata că NU (existau). Sau existau, dar insuficienţi. Istoria, privită atent, chiar asta ne demonstrează prin fapte, însă este necesar un efort susţinut pentru a scăpa de poncifele drăgălaşe cu care francezii se îmbată (şi NE îmbată) de zeci de ani.

     În concluzie, tabloidismul, chiar atunci cînd este complet apolitic, constituie un enorm pericol potenţial, fiind corupt prin însăşi structura lui. Semi-alfabetizaţii săi consumatori nu au discernămînt, iar perfizii căpitani ai literelor de plumb, conştienţi de puterea ce-o posedă, sînt gata să se vîndă pentru şi mai mulţi bani, pentru şi mai multă putere, îndesînd pe gîtul publicului orice scorneală utilă STIPENDIATORILOR.

     Monsieur Judet este un exemplu strălucit. 

     Ilustraţiile din Le Petit Journal au fost (şi vor mai fi) utilizate extensiv într-o serie din eseurile reunite sub titlul „Captivi în secolul XX”. Prin însăşi deformările introduse ele sînt o oglindă de neînlocuit a unor vremuri nu chiar atît de îndepărtate. Spre a face imaginile în cauză realmente utile, minciunile vehiculate de ele au fost demontate cu sarcasm neiertător. Asta pentru a acoperi şi eventualitatea în care nu veţi citi lucrarea de faţă ce dezvăluie complet mecanismele înşelăciunii.

     În fine, încerc să anticipez reproşul că judec Le Petit Journal doar după suplimentul ilustrat, ignorînd restul. Drept răspuns, pe lîngă celebra aserţiune „O imagine face cît 1.000 de cuvinte” (prea bine cunoscută de Judet şi Marinoni), voi spune că este imposibil să existe contradicţii fundamentale între paginile scrise ale jurnalului şi cele cu poze. Ăsta chiar ar fi fost un nonsens pe care cititorii l-ar fi taxat urgent.

Iar despre diverşii ”stipendiatori” ai presei de atunci n-ar strica să vă întrebaţi cu ce se ocupă urmaşii lor.

ACUM.

30.05.2011

      Sursele au fost: 

 -       Éric LE RAY - Hippolyte Auguste MARINONI http://electronicpapercommunication.20minutes- blogs.fr/files/marinoni.pdf_3.pdf

-         Cahiers GUTenberg no 43.décembre 2003 

-         2001 Centre d'études du 19e siècle français Joseph Sablé. http://french.chass.utoronto.ca/sable/ collections/zola/correspondance/Index_g%E9n%E9ral/bios/jude.htm

-         Université Paris 1 Sorbonne Pantheon  http://presse-paris.univ-paris1.fr/spip.php?rubrique9

-        Wikipedia

-        Barbara W. Tuchman Trufaşa citadelă  1977 Editura Politică Bucureşti

      Dacă încă nu aţi făcut cîrcei la degetul de pe mouse continuaţi filmul pentru a vedea cît amar de lume reuşea să mobilizeze un simplu ziar – nici un partid de atunci nu poseda o asemenea capacitate.