OMNIPREZENTUL BABILON (791 cuvinte, 3 imagini)

     Çatalhöyük a fost un foarte mare oraș/cetate neolitic/ă din sudul Anatoliei, care a existat aproximativ între 7500 î.Hr. și 5700 î.Hr., și a înflorit în jurul anilor 7000 î.Hr. Populația a fost estimată la 5-7000 persoane. Se practica agricultura și creșterea vitelor, dar vînătoarea încă juca un rol important.

     După cum se vede nu existau străzi, locuințele fiind strîns lipite una de alta. Drept consecință se circula pe acoperișuri.

     Într-o epocă în care numărul oamenilor era foarte mic, o comunitate atît de mare și atît de densă nu poate trezi decît uimire.

     Poate că ”Omniprezentul Babilon” de Wolf Schneider (Editura Politică 1968) ne oferă cîteva explicații.

     ...Pentru mulți din cei ce frecventează cinematografele, teatrele și concertele, faptul de a avea un loc central, de a se simți în mijloc le dă un oarecare sentiment de satisfacție ― și aceasta absolut independent de vizibilitate. Alții șed de predilecție lateral, dacă se poate chiar la margine. Ar fi însă iritați dacă centrul ar rămîne vreodată neocupat. De fapt, aceștia vor să fie la marginea furnicarului uman, dar să facă totuși neapărat corp comun cu el.

     ... Chiar și acela căruia îi place să șadă la margine, care se socoate un solitar și are oroare de mulțimile adunate laolaltă n-are adesea nimic împotriva orașului, cu toate că preferă să trăiască într-o suburbie. Unul se simte bine cînd se află împreună cu alții la o întrunire, celălat nu se duce acolo, dar e mulțumit că locuiește într-un loc unde se țin asemenea întruniri. Amîndoi sînt oameni tipici ai marilor orașe.

     ...cei 45 milioane de europeni care căutau în Statele Unite o nouă patrie. ... Ceilalți au luat în posesie imensa țară, dar așa cum au procedat majoritatea popoarelor civilizate: numai o parte s-a îndreptat spre ogoare și pășuni, cei mai mulți s-au îngrămădit în anumite puncte, provocînd supraaglomerare chiar și acolo unde acest lucru nu era reclamat de structura teritoriului sau de cerințele agriculturii. ...fiecare imigrant ar fi putut lua lesne în stăpînire cîte un kilometru pătrat. Ce s-a întîmplat în realitate ? Imigranții s-au adunat și s-au înghesuit pînă au ajuns să se îmbrîncească unii pe alții.

     Prezentatoarea dintr-un mare magazin care, îndărătul unei mese speciale, recomandă în cuvinte elogioase un nou aparat casnic..., își dă adesea multă osteneală pînă ce cîștigă interesul primelor cinci gospodine. Însă, de îndată ce primele cinci s-au oprit, următoarele zece nu se lasă mult așteptate. Iar cînd grupul care s-a adunat ... a ajuns la cincizeci de femei, toate femeile care trec pe acolo se înghesuie și ele de parcă ar fi atrase de un magnet.

     Cu cît un oraș e mai mare, cu atît îi e mai ușor să devină și mai mare. ... Să fii om printre oameni, să vezi oameni, să-i auzi, să-i adulmeci, să-i simți, să te freci de ei ― aceasta era marea plăcere la Babilon, Alexandria și Roma și ea a cuprins azi jumătate din omenire.

     Nu e deloc mic numărul solitarilor care vorbesc cu foarte mult dispreț despre îmbulzeală. Dar acești oameni nu s-ar muta pentru nimic în lume la țară. Rămîn în furnicar sau foarte aproape de marginea lui, probabil pentru că nu vor să renunțe la plăcerea de a-și croi drum prin îmbulzeală strîmbînd din nas.

     În 1750, ..., Jean-Jacques Rousseau își publicase lucrarea „Discours sur les arts et les sciences”, în care afirma că în societatea primitivă, lipsită de cultură, omenirea fusese mai fericită. Contemporanii săi au dedus de aici deviza „Înapoi la natură”...

     Schneider ne oferă două opinii, la prima vedere contradictorii.

     Spengler: ...Nostalgia după marele oraș este poate mai puternică decît orice altă nostalgie. Pentru orășean, oricare oraș este o patrie, iar satul cel mai apropiat e străinătate. Preferă să moară pe caldarîmul străzii decît să se reîntoarcă la țară. ...

     Roda Roda a spus cam același lucru, dar cu alte cuvinte: În nenumărați concetățeni dospește și mocnește tainic nostalgia după mediul rural. Visează la o căsuță înconjurată de vegetație ― o grădină cu flori ― pace ― dangătul de seară al clopotelor ― apusul soarelui. Nu Rousseau este acela care ne-a amintit de întoarcerea la natură, ci simțămintele moștenite de la bunica, atavismul celei de-a treia generații, dezrădăcinată și transplantată la oraș... Haida-de, Rousseau ! Adevărul trebuie în sfîrșit dezvăluit. În realitate lucruril stau cam așa: natura este compusă din furnici și urzici, satul din muște și balegă. La țară nu se poate locui. Zidurile mustesc de umezeală. Ușile nu se închid bine. Sobele fumegă... În răgazul dintre două catastrofe strălucește, ce-i drept, crepusculul de aur. Atunci, deasupra cîmpiilor se răspîndește un colorit trandafiriu de carte poștală ilustrată. Ți se face greață, nu alta. Atît despre viața la țară.         

     Cred că, în contextul recluziunii actuale impusă de pandemie, cele de mai sus limpezesc pic lucrurile.