MAIMUȚA NOSTALGICĂ - 3A (8.474 cuvinte, 23 imagini)
Oamenii par a fi perfect inteligenți ca
indivizi; dar problema pare a fi cauzată de societățile lor.
Jared Diamond, ”Viruși, arme și
oțel” (Editura Allfa 2014)
În jurul muntelui Semenic (mai) există
trei sate fondate de imigranți sosiți pe la 1820 din Germania, dintr-o zonă cu
relief similar: Gărîna (Wolfsberg), Brebu Nou (Weidenthal) – foarte apropiate
unul de altul – și, ceva mai departe, Lindenfeld (fără nume românesc). Într-un
climat destul de aspru, ”pemii” (nume generic pentru coloniștii aduși în
Banatul rămas cam pustiu după eliminarea stăpînirii turcești) cultivau cartofi și creșteau vite. Pentru
a-și completa meniul ”transhumau” cu căruțele la cîmpie, schimbînd barabule pe
grîu sau vînzînd unt în centrul industrial Reșița. Din cauza izolării,
Lindenfeld a fost abandonat total deja în anii 1970 (drumuri lungi și proaste).
Gărîna și Brebu Nou s-au golit imediat după 1989 din cu totul alte motive, a
căror disecare nu-și are rostul aici.
Aproape 200 de ani localnicii au practicat
controlul nașterilor și mariaje accentuat consagvine, cu binecunoscutele
consecințe degenerative fizice și, mai ales, psihice. Asta înseamnă că, pe
lîngă rudimentarismul țărănesc specific, ”pemii” în discuție, luați fiecare în
parte, erau cam limitați intelectual. Existau și ”vîrfuri”, desigur.
Ceva mai jos, la ”poalele” Semenicului, găsim
o altă așezare rurală numită Văliug (Franzdorf). De data asta avem o
preponderență românească indiscutabilă, deși nici nemții nu lipseau. Cum
resursele agricole sînt și mai reduse, localnicii au trăit parțial pe seama
industriei reșițene care își întinsese ”tentaculele” pînă aici (1/2 din
distanță față de Brebu-Gărîna). Nu am destule informații pentru a lămuri
fenomenul, dar nivelul de trai era sensibil mai ridicat decît în localitățile
amintite la început. Evident că, la ora actuală, și aici germanii au dispărut
aproape complet.
1950 – În amonte de Văliug, pe rîul
Bîrzava, se construiește barajul Gozna (pentru îmbunătățirea alimentării cu apă
și energie electrică a uzinelor din Reșița). Cu această ocazie s-a inițiat și
introducerea apei curente în comună. Operațiunea NU s-a finalizat, fiindcă
țevile aduse în acest scop AU FOST FURATE. Abia după anul 2000 văliugenii au ajuns
să aibă apă la robinet (cu ajutorul unor fonduri europene).
DAR, undeva în deceniile 1950-1960, Gărîna,
Brebu și Lindenfeld au realizat același lucru PRIN EFORTURI PROPRII. Asta deși
multe case aveau fîntînă în gang, ba chiar direct în bucătărie.
ARC PESTE TIMP (sintagmă ”poetico-patriotică”
încă vivace).
Chiar pe cînd lucram la acest eseu aflu
că, în perioada 2017-2018, S-AU FURAT țevile destinate canalizării din Gărîna
și Brebu Nou. Cum încă din anii 1990 localnicii au emigrat integral, ne regăsim
în situația de acum aproape 70 de ani (”Văliug 1950”)
Din cele de mai sus rezultă cu
claritate că ”tîmpiții” ăia de nemți, ASOCIAȚI,
au fost mult mai ”deștepți” decît ”agerii” și ”descurcăreții” români (văliugeni
și alții) ATOMIZAȚI. Nu introducem în ecuație regimul comunist fiindcă, la
mijlocul veacului XX, acesta încă nu apucase să reeduce pe nimeni – toți
crescuseră în tradiționala ”frică de Dumnezeu”.
Într-un fel reiau vechea legendă cu săgețile care, luate una cîte una, pot fi rupte ușor, în timp ce,
strînse în mănunchi, devin mult mai reziliente. Mai pot fi amintite și versurile
din Hora Unirii – Unde-i unul
nu-i putere.../ Unde-s doi puterea crește
etc.
În paranteză fie spus, povestea cu apa
curentă mă face să NU fiu de acord cu Goethe cînd, de la înălțimea staturii
sale (spirituale), a decretat: Germania nu
înseamnă nimic, dar fiecare german individual înseamnă ceva. Și totuși ei își
închipuie contrariul.
Repetăm citatul din Jared Diamond: Oamenii par a fi perfect inteligenți ca
indivizi; dar problema pare a fi cauzată de societățile lor.
Se pare că societate ≈ asociere. Sau nu-i
așa ?
*************************************************************
În MAIMUȚA NOSTALGICĂ – 2 am făcut cunoștință cu diverse ”societăți”
aflate în impas: de la involuția unor grupuri restrînse (alacalufii, Phi Tong
Luang), trecînd prin incredibilele dări înapoi sectoriale tocmai în spațiul
unde s-a inventat civilizația (dispariția roții în Orientul Apropiat și
Mijlociu), pînă la ”încremenirea”
orgolioasă a chinezilor, indienilor și precolumbienilor.
Dar chiar și ultra-primitivii amintiți
manifestă o minimă coeziune între persoanele ce le alcătuiesc (alcătuiau). Hoardele
de aborigeni ai Australiei sau alacalufii se simțeau solidari în interiorul
fiecărui grup (chiar dacă asta însemna, cîteodată, conflict armat cu alte entități
înrudite). În celebra Nouă Guinee, unde, pînă nu demult, asasinatul
intraspecific (la ”colțul pădurii”) era generalizat, măcar băștinașii aceleiași
văi se sprijineau reciproc.
Și atuncea cum rămîne cu ”Miorița” ? Vasăzică
avem trei – doar TREI – indivizi (”ciobănei”) de același neam și vorbind un
idiom identic (altfel CUM ar fi priceput bîrsana-năzdrăvana ce-și șopteau în
barbă ”bacii” ne-moldoveni ?). Deși prin apropiere mișunau tot felul de ”lifte
dușmane” precum pecenegii, tătarii, turcii, UNGURII, respectivii ”daco-romani”,
IMEDIAT ce se întîlnesc, trec la căsăpeli reciproce pe motive de brînză, mînz, spînz (și alte bunuri mobile).
Ăsta nu-i nici măcar război tribal, ci tot
o meschină ”hoție de țevi”, a cărei intensitate patologică conduce direct la
asasinat.
Vi se pare că exagerez echivalînd furtul
cu crima ? Adică ce mare nenorocire o fi să stai fără robinet sau closet cîteva
decenii în plus, nu-i așa ? Dar atunci ce vă inspiră zulitul șinelor de pe o cale ferată ACTIVĂ care poate conduce direct la un accident grav ? (știre din anii 1990 pe care nu o
pot documenta, însă a făcut destulă vîlvă în epocă). Dar foarte recenta
”extragere” a 7 tone de granit din zidurile de sprijin ale Transalpina tot
șparleală benignă o fi ?
(http://www.diacaf.com/stiri/actualitate/prinsi-la-furat-granit-din-zidurile-de-sprijin-de_78306488.html)
Trăsăturile psihologice principale ale
românilor: „Profilul psihocultural actual al României se caracterizează prin structura
colectivistă (cu neîncredere faţă de cei din afara colectivului), concentrarea
puterii sociale (cu tendinţe spre autoritarism), interpretarea incertitudinii
aduse de viitor ca pericol (cu frica faţă de schimbare şi cantonarea în
prezent) şi controlul comportamentului social mai degrabă prin pedepse, decât
prin recompense (cu vânarea greşelilor)”.
https://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/nici-cluj-napoca-nu-respecta-termenele-claxoneaza-conflicte-violente-trafic-miturile-regionale-desfiintate-profes%E2%80%A6
Există oare vreo oglindă prăfuită în care să ne reflectăm pentru a înțelege DE
CE sîntem așa ?
Sociologul american Edward Banfield a
publicat în 1958 un studiu despre țăranii din Basilicata, una din cele mai
sărace regiuni din Italia. Studiul se cheamă The
Moral Basis of a Backward Society.
Banfield spune că sătenii pe care i-a întâlnit în cercetarea sa nu au cum să
progreseze pentru că sunt incapabili să acționeze împreună pentru atingerea
unui scop comun. Țăranii nu puteau ieși din celula denumită de sociologul
american amoral familism. Loialitatea pentru familie îi împiedică să
înțeleagă concepte primare de BINE sau RĂU și, bănuind că membrii celorlalte
familii manifestă aceeași neîncredere în străini, nu încearcă nicio clipă să
găsească căi mutuale de acțiune.
Dacă ne reamintim structura ”familială” a
Mafiei și a altor organizații criminale din zonă este evident că cele
constatate pentru Basilicata sînt valabile pentru întregul Mezzogiorno. Mai
mult, în a doua parte a secolului XIX, sub pretextul opoziției față de
unificarea Italiei și înainte de emergența ”famigliilor”, ținuturile în
discuție au fost bîntuite de un banditism extins și feroce (complet decuplat de
politică).
Prin contrast, în antichitate, sudul ”cizmei”
și Sicilia formau așa-zisa Magna Graecia (numeroase colonii grecești – harta). Care
spațiu, ultra-efervescent, ni l-a dat
”doar” pe Arhimede, iar Pitagora și-a fondat școala filosofică la Crotona. În
Evul Mediu la Salerno a fost întemeiată cea mai veche școală de medicină din
Europa și, se spune că pe vremea împăratului (romano-german) Friedrich II,
Sicilia era polul intelectual al Europei.
Tempi passati !
Astfel decăderea regiunii este unul din
cele mai teribile cazuri de involuție pînă la ”bază”.
Din aceeași Italie (puțin mai la nord)
încă putem extrage exemple utile. În romanul ”Contele de Monte Cristo”
Alexandre Dumas introduce un personaj foarte ”pitoresc”: banditul-cioban
(roman) Luigi Vampa (cel care, la comanda contelui, îl va răpi și ruina pe
oribilul Danglars). Ceea ce ne interesează cu prioritate ar fi sugestia
insitentă a autorului că ”păstoritul incită la tîlhărie”.
Aha !
Greu de crezut că Dumas a inventat ideea.
Probabil a preluat-o ca pe un loc comun, din vremurile cînd corectitudinea
politică încă nu exista.
Vasăzică, spre deosebire de lucrătorii
pămîntului, epuizați după sesiunile de plugărit, prășit ș.a., ”ciobăneii” (de
orice etnie) posedă rezerve suficiente de timp și energie spre a observa
cine/cum se mișcă pe lîngă pajiștile unde își desfășoară ”bucolica” ocupație. Asta
le permite ”suplimentarea veniturilor” prin jefuirea oricărui trecător, mai
puțin atent și mai slab înarmat.
Cam la fel ca ...sentimentalii ortaci din tinerețe
ai lui Pancho Villa, care, din cînd în cînd, se beleau între ei.
*************************************************************
Să lămurim un pic scopul întregului eseu
(plus cele două anterioare).
Brazii, schela de
ţiţei,
Munţi înalţi, iar
peste ei,
Soarele măreţ s-arată.
Ăsta-i chipul ţării,
iată.
(Mihai Beniuc, poet
proletcultist)
N-am fost niciodată ”îndrăgostit” de
”țiței” și ”schelele” aferente (de furnale, oțelării și Mihai Beniuc nici
atît). De brazi și munți, DA. Și de multe altele, subsumate ”României
profunde”.
Cea mai grea lovitură a vieții mele a
venit după ”primii” 60 de ani trăiți pe aceste meleaguri. Cu mîhnire mi-am dat
seama că, de fapt, viețuisem pe un plaur instabil care, prin persoanele ce mă
înconjurau (părinți, rude, prietenii părinților), ba chiar și prin orășelul
natal (în general), creaseră un fel de spațiu virtual, fără legătură cu majoritatea
”daco-romanilor”. Asta, în limbajul modern (feisbuchist), se numește ”bulă”.
Plecarea în cimitir a tuturor celor
amintiți mai sus m-a obligat la o deșteptare agonică.
Dar, tocmai fiindcă ACEA ”lume dispărută”
mă formase (”nu sta ca prostu´,
bate-ți capul !”), am
încercat să pricep CUM și DE CE.
Rezolvînd provocarea, satisfacția
intelectuală n-a fost egalată decît de tortura demolării propriei obîrșii.
Probabil la fel s-a simțit și Bolintineanu cînd a scris
Sunt vorbe amare, dar
trebuie a le spune; nu ştim să măgulim. Ranele descoperindu-le, se pot vindeca;
ascunzîndu-le, se măresc, gangrenează şi moartea este aproape. Trebuie a se
vindeca această rană, sau existenţa unei naţiuni române devine netrebuincioasă
în planul aceluia ce a creat popoarele.
Sau, trecînd puțintel dincolo de granițele
”României Mari” (ba chiar FOARTE MARI, precum în imaginea ”imaginară” de mai jos):
...Forța Europei și a culturii sale [...]
constă în înclinația pentru critică și, mai ales, pentru autocritică [...]
Mintea europeană recunoaște că are limite, este sceptică, dubitativă,
întrebătoare. Alte culturi nu au acest spirit critic [...] ELE ARUNCĂ VINA
PENTRU ORICE E RĂU ASUPRA ALTCUIVA, ASUPRA ALTOR FORȚE (CONSPIRAȚII, AGENȚI,
STĂPÎNIRI STRĂINE DE UN SOI SAU ALTUL). Ele consideră orice critică drept un
atac răuvoitor, drept o discriminare. [...] În loc să se autoanalizeze, ele GEM
DE RESENTIMENTE, COMPLEXE, INVIDII, CIUDE, MANII.
Drept consecință manifestă o incapacitate
structurală de a progresa din punct de vedere cultural și nici nu pot genera
prin ele însele voința transformării și a evoluției. (Ryszard
Kapuscinski, jurnalist)
Sărmanul Bolintineanu ! N-a greșit decît
temporal (moartea
este aproape): de vreo două
secole nici nu murim, nici nu trăim – O LĂLĂIM ! Adoptăm mereu ”forme fără
fond”, într-o succesiune aiuritoare: ba ne ploconim oriental-slugarnic către
Occident, ba agităm amenințător ”bîte ciobănești” către același punct cardinal.
Următorul dialog ilustrează perfect aceste
oscilații halucinante.
- Ce umblaţi
cu mofturi, ripostă dl. Pogor; pe cînd Franţa produsese deja pe Molière şi pe
Racine, românii erau într-o barbarie completă.
Îşi poate închipui cineva cum discuţia se învenină tot mai mult. Atunci
Eminescu, care şedea într-un colţ, se ridică şi cu un ton violent, neobişnuit
lui, zise:
- Ceea ce
numeşti d-ta barbarie, eu numesc aşezarea şi cuminţenia unui popor care se
dezvoltă conform propriului său geniu, ferindu-se de amestecul străinului.
După d-voastră, atunci, Statele-Unite sunt idealul unui popor, iar epoca cea
mai glorioasă a poporului nostru este a fanarioţilor ?
George Panu Amintiri de la Junimea din Iași pag.104
Tot Eminescu, un român cu IQ gigantic și solid
ancorat în spiritul european, furnizează
corolarul discuției de mai sus:
Cine-au îndrăgit străinii,
Mănca-i-ar inima căinii,
Mănca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia !
Prin acestă invectivă proto-legionară ”Luceafărul”
nostru, expert în filosofie germană și hindusă, ignoră cu superbie înțeleptele
vorbe ale co-moldoveanului său Dimitrie Cantemir:
...scrisul istoric
are menirea de a elibera iubirea de patrie, amor patriae, din robia
sentimentelor și a miturilor și de a o reconcilia cu adevărul...
Se pare că românii cunosc doar două
ipostaze fundamentale:
– Ciobano-țăranii
”de rădăcină” plutind într-o stupoare angelică (agrementată prin tîlhării
ocazionale – pentru ruperea monotoniei)
– ”Citadinizat-alfabetizații” lor urmași,
extrași cu forța din starea precedentă și loviți de ”șocul viitorului”, dezvoltă
o ”anorexie mentală” de un gen particular. Adică bîjbîie frenetico-isteric,
”pîrjolind grînele și otrăvind fîntînile”, fiindcă gem de resentimente, complexe, invidii,
ciude, manii.
...românul a trecut, dintrodată, de la fatalismul cosmic la fanatismul
provincial. Florin Toma ― https://evz.ro/bomba-cu-urzici-alice-in-tara-neterminata.html
În
fine Mircea Cărtărescu pune punctul pe i:
Cu toate astea,
există ceva specific românesc, ceva atît de adînc în firea noastră, a celor
care trăim azi pe acest plai de dor, încît m-aș hazarda să spun că este însăși esența "românismului" în acest moment
istoric. Este cercul vicios al isteriei provocate de
stres și al stresului provocat de isterie.
https://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1225061-sentimentul-romanesc-isteriei-mircea-cartarescu.htm
Și iată explicația acestei stări, despre
care am vorbit deja în cazul Phi Tong Luang și al altor populații ”retrase în
preistorie” (Maimuța nostalgică – 2).
Putem
defini șocul viitorului ca pe o năruire, simultan fizică și psihologică,
provocată de oboseala excesivă a sistemelor de adaptare ale organismului uman.
Simplificat: șocul viitorului este reacția omului supra-stimulat. (Alvin Toffler)
Concret:
...Încă din copilărie locuitorul marelui oraș
este supus unei avalanșe de impresii, excitații și primejdii, care îl
transformă, în comparație cu țăranul sau cu farmacistul dintr-un orășel de
provincie, într-o ființă nervoasă, împrăștiată, hărțuită și adesea vrednică de
milă. Gonit de ceas și de mașini, urmărit de huruitul vehiculelor și de mirosul
urît emanat de acestea, aflat într-o permanantă stare de alarmă, locuitorul
marelui oraș aleargă spre locul său de muncă, urmărit și pe drum de afișe
stridente sau reclame luminoase...
Rapida succesiune a impresiilor, fără nici o pauză, multitudinea excitațiilor exterioare, ... iar după încetarea lucrului muzica aparatului de radio sau filmul văazut la televizor îl degradează pe orășean, coborîndu-l la nivelul unui animal întărîtat, care stă necontenit la pîndă, ahtiat după impresii noi, mereu altele și din ce în ce mai puternice... Consecința este deseori blazarea și plictisul. Să nu te mai miri de nimic, să n-ai respect față de nimic este o comportare foarte răspîndită printre orășeni...
Omniprezentul Babilon de Wolf Schneider (Editura Politică 1968)
Urmează să descriem prin fapte cum s-a
petrecut acest lucru în cazul românilor.
Încercăm totuși metoda Cantemir ―
Bolintineanu ? Nu de alta, dar falsificarea istoriei e cam totuna cu hoția – adică vrei să obții pe căi necinstite ceea ce
îți lipsește.
G. I. BRĂTIANU O enigmă și un miracol istoric: POPORUL
ROMÂN
Editura Științifică și
Enciclopedică 1988
...Trebuie
însă să admitem că populaţia rămasă pe loc a ajuns la o condiţie socială
inferioară şi la o mare barbarie sub stăpînitorii goţi, gepizi, huni, avari,
slavi, maghiari...
Ferdinand Lot pag.162
G. I. Brătianu pag.173
Pornind de aici, relevanța genotipului
tinde spre zero, fenotipul (mai-mult-decît-milenar) preluînd despotic
conducerea.
Prin consecință logică, se cere obliterată
definitiv auto-flatanta imagine despre ”dacii, cei mai viteji și mai drepți
dintre traci”, împreună cu nenumăratele-i anexe (”modestul” Dromihete vs. ”arogantul”
Lisimah, Zamolxe ― discipolul lui Pitagora, precum și restul ”filmelor”
ceaușisto-legionaro-eminesciene).
Avem în urmă peste 1000 de ani negri, de
bîjbîit prin tufe, care au re-construit cele mai intime fibre ale poporului
român.
Cu asta am spus tot ce era necesar pentru
a suține și material teza George Brătianu – Ferdinand Lot.
No hard feelings ! – au mai pățit-o și
alții. În MAIMUȚA NOSTALGICĂ – 2
ați putut afla destule despre involuții similare.
CE mai rămîne ?
Niște grupuscule prizărite de ciobani,
bîntuind, umil-înfricoșate, creierii munților (de la Marea Adriatică pînă la
Întorsura Buzăului, din Moravia pînă în Epir – vezi hărțile). Desțelenind,
part-time, cîte o poiană mai largă. Re-combinîndu-și genele, cu ocazia
întîlnirilor aleatorii. Ne-transmițîndu-și nici o istorie, nici o tehnică (mai
evoluată decît plugul de lemn); NICI O SCRIERE (aicea vinovați sînt și dacii).
Doar limba îi unea (cum insistă G. I.
Brătianu și acceptă Ferdinand Lot)
Avem, pe teritoriul actual al României,
destule necropole din timpul marilor migrații, identificabile prin artefactele înhumate.
Aștia sînt avari, ăia-s goți, ceilalți slavi, ș.a.m.d.
Valahii ? NIMIC !
Ceva în scrierile logografilor de prin preajmă ?
Aproape nici o vorbuliță.
”Baciul” (moldovean, vrîncean, ungurean -
whatever) n-a lăsat NIMIC în urma lui.
Ah, da ! ”Bucurosul” Bucur, pusu-și-a tîrla pe locul viitorului București (localitate
ce, actualmente, grație muncii ”epuizante”
a șapte primari, aspiră la titlul de... grajd). David Creangă se scoborî
din Ardeal spre Moldova fiindcă-i plăcea mai mult dezordinea fanariotă decît pedanteria
austriacă. Gigel Becali, ”erou sportiv” al începutului de mileniu III, se
strecură prin comunism tot cu ajutorul unor ”producte” de la țîța Mioriței (cu
iaurt, cu gugoșele... te făcuși vornic, mișele).
*************************************************************
Ca să nu mi se reproșeze că vorbesc doar bazat pe raționamente indirecte: ceva-ceva urme palpabile au rămas – se numesc ”cultura Dridu”.
Ca să nu mi se reproșeze că vorbesc doar bazat pe raționamente indirecte: ceva-ceva urme palpabile au rămas – se numesc ”cultura Dridu”.
Între 1956 și 1962 s-au făcut săpături
arheologice în satul Dridu-Movilă la 40km sud-est de București de către Eugenia
Zaharia. Cităm: În așezarea feudală
timpurie s-a găsit foarte multă ceramică, lucrată cu mîna sau la roata
înceată. Detaliind diversele
faze: ...cultura Dridu I ar
data pînă la venirea rușilor (slavilor) sub conducera cneazului Sviatoslav contra
bulgarilor, deci pînă către anul 969, cînd probabil are loc evacuarea așezării,
iar cultura Dridu II ar data începînd cu 971, cînd bizantinii revin la Dunăre
și pînă în 1040 cînd încep năvălirile pecenege.
[...] Într-adevăr cultura
Dridu aparține populației românești sedentare care încă din ultimul pătrar al
secolului al X-lea este cunoscută și pe baza izvoarelor scrise. Astfel, este
suficient să ne referim la notița greacă a toparhului necunoscut (?!)
de la finele secolului al X-lea pentru a ne da seama că bizantinii cunoșteau la
acea vreme o populație autohtonă „barbară” la Dunărea de Jos, în sînul căreia își
făcuseră deja loc relațiile social-economice feudale.
[EUGENIA ZAHARIA, SĂPĂTURILE DE
LA DRIDU CONTRIBUȚII LA ARHEOLOGIA ȘI ISTORIA PERIOADEI DE FORMARE A POPORULUI
ROMÂN, București, Editura Academiei R.S.R., 1968 de AL. ANDRONIC]
Cîteva lămuriri etimologice. Între anii 1956-1962
și 1968 (data apariției textului de mai sus) paradigmele ce dirijau ”viziunea”
istorică a României comuniste suferiseră niște ”alunecări” – de la supunerea
completă față de Uniunea Sovietică la țîfnele autohtoniste. Atunci cînd Al.
Andronic vorbește despre ”ruși” în loc de ”slavi” este clar că rămăsese
priponit în epoca ante-ceaușistă. Neschimbată, pînă la finalul din 1989, este ”feudalizarea”
a tot ce mișcă prin Europa după căderea Romei (AD 476) ba chiar și în Imperiul
Roman tîrziu ― fiindcă ”așa a spus Marx” (aiurea !).
Pe scurt, despre cele 2000 de obiective arheologice
(așezări, necropole, ceramică) de pe teritoriul României și al țărilor vecine
înghesuite sub comoda etichetă ”Cultura Dridu”. Dacă privim cu atenție cele
două hărți vom observa difuzia lentă a vlahilor (populație semi-nomadă de limbă
romanică) de-a lungul axelor muntoase ale peninsulei Balcanice (și chiar mai la
nord). De aici rezultă ocupația lor dominant pastorală și cvasi-inexistența
agriculturii. După secolul X-XI, datorită creșterii demografice (observabilă în
toată Europa și legată de îmbunătățirea climei) se răspândesc dinspre zona muntoasă
sau deluroasă înspre cîmpii. Exact perioada în care au fost încadrate cele
găsite în satul Dridu-Movilă. Nu trebuie
uitat că în acele vremuri și cîmpiile erau acoperite masiv de păduri seculare
(”Teleorman” = ”Deli-Orman”, adică ”pădure nebună” pe turcește). De asemenea
apropierea de Dunăre însemna automat intrarea sub influența bizantino-bulgară,
ceea ce fusese practic exclus atîta vreme cît eluzivii proto-români se mulțumiseră
cu linia Carpaților.
Dintre toate artefactele culturii Dridu ne
vom focaliza asupra ...ceramicii, lucrată cu mîna sau
la roata înceată. Oare ce fel
de sculă o fi roata aia ”leneșă” ? Cf. Wikipedia, Ștefan Cucoș (de negăsit în restul
internetului) propune două soluții-reconstituiri bazate pe vasele culturii
Cucuteni. Indiferent care din ele ar fi mai aproape de realitate, esența
problemei constă în întoarcerea la o tehnică inventată cu 4000 de ani înainte
(!). Dar, dincolo de scula propriu-zisă, amețitoarea decorație cucuteniană
contrapusă modestelor șănțulețe executate cu ”pieptenele” ne indică o cruntă
involuție ȘI în plan spiritual. Despre cioabele executate fără roată... mai
are rost vreun comentariu ? Rămîn obiectele ”fieroase” & bijuteriile &
monedele asociate – dar ele nu pot fi puse decît în sarcina contactului cu imperiile
limitrofe (”paradunavon-paristrion”).
************************************************************
Să ne înțelegem: nu există nici un temei
logico-moral pentru a respinge ORICE metodă de supraviețuire. Așa cum Phi Tong
Luang și alacalufii, retrași din competiție prin propria voință, trezesc
compasiunea, tot astfel se poate accepta (cu mîhnirea neputinței) și retractilitatea valahilor în fața unor
competitori realmente mulți și fioroși.
Problema fundamentală apare abia atunci
cînd valurile migratoare s-au ostoit și ciobăneii mioritici începură să scoată
capul din ”tufe”. Cu excepția cîtorva personalități (voievozi) foarte rare,
am continuat să ne strecurăm prin istorie la fel cum făcurăm în mileniul
precedent.
De fiecare dată în astfel de
situaţii, reacţia supuşilor prezintă cîteva caracteristici tipice: membrii clasei
politice care nu au căzut încă victime ale represiunii se exilează, masa
contribuabililor nu mai alimentează în suficientă măsură veniturile publice,
fie prin sustragerea directă de la plata dărilor („a da bir cu fugiţii”), fie
prin scăderea voluntară a ritmului activităţilor economice şi prin dezinteresul
faţă de acumularea de bunuri impozabile. Oricît de generală ar fi, la un moment
dat, această reacţie de împotrivire, ea nu generează totuşi centre de
rezistenţă, nu-l transformă pe supus în insurgent. De regulă, revoltele sînt
rare, spontane, accidentale şi marginale. Formele de opoziţie preferate sunt
nemulţumirea, resentimentul, rumoarea, exilul, reducerea la minimul necesar
supravieţuirii a oricărui efort social şi economic. PARADOXAL, MODUL DE MANIFESTARE
A OPOZIŢIEI ESTE LIPSA ORICĂREI OPOZIŢII, ÎN SENSUL UNEI CÎT MAI COMPLETE
DEZANGAJĂRI CIVILE. ŢARA DEVINE OARECUM INVIZIBILĂ, APROAPE DE NEGĂSIT CA
PARTENER POLITIC, IAR PRINCIPELE RĂMÎNE SINGUR, LIPSIT DE RESORTURILE PUTERII.
(Daniel Barbu, Bizanț contra Bizanț).
Ori metoda deja nu mai era adecvată. Mult
îndrăgita zicere ”Capul plecat
sabia nu-l taie” s-a ciocnit (fizic)
de dictonul turcesc ”Capul plecat
merită tăiat”.
ȘI TĂIAT A FOST ÎNCĂ NIȘTE SECOLE.
Ulterior ”rețeta” turcească a fost
preluată ad litteram de către ”pravoslavnicii” noștri vecini de
la nord-est.
Mareşalul
Wittgenstein se înfăţişează romînilor ca un liberator. În protestele sale, din
1826, Rusia se înduioşa de nenorocirile ţării; ea dovedi în 1828, cît valorau
tînguirile sale. Au avut loc excese groaznice. Contribuţii de tot felul în
produse, furaje, vite, corvezi, hoţii, omoruri etc. Bărbaţi
şi femei au fost înhămaţi la care cu vizitii cazaci care nu-şi cruţau nici
bîta, nici vîrful lăncii lor. Peste 30.000 de romîni fură smulşi de la munca
cîmpului pentru a servi ca animale de muncă.
(Karl Marx ÎNSEMNĂRI DESPRE ROMÂNI «Manuscrise inedite» Editura Academiei
Republicii Populare Române, București, 1964)
Admirabilă ”tradiție” ! 37 de ani mai
devreme faimosul Suvorov ne trata cu românilor am să le las doar ochii, să aibă cu ce plînge. Feldmareșalul ”Rîmnicean” (Rîmnikski),
supranume ”glorios” alocat pentru victoria asupra turcilor în spațiul
Focșani-Rîmnicul Sărat (1789), ne sfidează și astăzi din înaltul statuii sale
vrîncene, fiindcă...
...dacă n-ai cojones, ”marci paraua” (pînă la
urmă și SÎNGELE).
Mai mult: chiar și în materie de ciobănie
dovedim lașități structurale.
...și o primăvară ploioasă și în tot
timpul cu ceață, din care cauză lupii ne-au furat multe oi și miei mici...
[...]
Am dus un trai cu totul ciobănesc timp de
5 ani, vara la munte cu urșii și aerul curat, iarna la baltă, pe locuri
șese, cu lupi și furtuni groaznice cu zăpadă. Când eram la munte, aveam o frică
mare de urși, pentru că venea și lua oi cu sila. Ne puneam de multe ori la
pândă cu câte o pușcă și eram deciși ca când va veni să ia oi să tragem și să-l
omorâm, dar nu știu, poate că era fermecat, că de câini nu se ferea
câtuși de puțin, lua pietre, rădăcini, pământ și ce îi ieșea în cale și arunca
după bieții câini, care fugeau văietându-se, iar nouă începea a ne tremura
mâinile și tăceam ca să nu fim zăriți de fiară.
În vara a cincea, se învățase un urs în
muntele numit Valea Vladului (zona Rucăr), care nu da greș, dar venea în toate nopțile
și mai întâi făcea control în locul unde ședeam noi, ciobanii, care, după ce
ne-a speriat bine, ne ascundeam. Pe urmă se ducea și lua numai o oaie. Am fost
deciși după mai multe publicațiuni din care trăgeam nădejde că poate se va găsi
vreun vânător curagios să vie să omoare bestia sau să părăsim muntele pe la
mijlocul verii, când ne pomenim că vine un român cu doi fii ai lui din
Ardeal... ...care a rezolvat problema, rănind mortal
ursul dintr-un singur foc.
(Nicolae S. Șucu Viața și aventurile unui cioban român în
Bulgaria în vremuri de război 1908-1918)
Exagerăm oare pretinzînd din partea multisecularilor
ciobani vlaho-balcanici măcar o fracțiune din curajul și inițiativa
amerindienilor ? Or fi avut ei cai, dar vînau grizzly doar din plăcerea de a-și
demonstra bărbăția, căci altfel erau încă în faza de vînători-culegători – adică
”miorițe-bîrsane” zero. Iar savoarea cărnii de plantigrad, prin comparație cu
cea de bizon, nu merita efortul (fără să mai punem la socoteală și sensibil mai
vastul număr al rumegătoarelor cocoșate). În fine, dacă nativului american din
dreapta îi tremura mîna doar un pic și nu nimerea cu arma-i
neolitică exact în creștetul bestiei, pur și simplu era mort.
Poate că tabloul lui Zdenek Burian
dramatizează artistic lupta lui Homo sapiens cu Ursus
spelaeus. Și totuși în Peștera urșilor din Munții Apuseni (Chișcău, jud. Bihor 1983) au fost găsite
scheletele a 140 de animale de acest tip (treizecidemii în Drachenloch, Elveția),
vechi de cel puțin 27 de mii de ani. Asta nu mai poate fi o întîmplare și,
chiar dacă acei ”strămoși” au evitat ciocnirile frontale prin ambuscade
ingenioase, nici n-au fugit de luptă sub pretexte șamanice.
Ce să mai spunem despre ”vrăjelile” cu
cețurile din lunca Dunării la adăpostul cărora lupii au dijmuit într-o veselie
(pare-se mai gros decît teribilul urs carpatin) ? Iarăși cîinii s-au sustras de
la misie ? Iarăși pușcoacele au tăcut speriate ? La urma urmelor în CE constă
MESERIA de cioban, dacă nu-și poate apăra averea decît cu sprijinul unor
citadini năimiți ?
Sau fatalismul mioritic e doar o teribilă amorțeală
mentală à la Phi Tong Luang & alacalufi ?
...ci
strângea păstorii din munți și argații, de-i într-arma,...
Grigore Ureche
Apropo de ”rarii noștri voievozi”
(energici): probabil că drăcosul Ștefan cel Mare (și SFÎNT) știa cum să mîne de
la spate asemenea misera plebs – altfel nu reușea să facă ce a făcut.
Căci Dl. Șucu, în cariera lui ulterioară,
nu numai că s-a descurcat onorabil în conflictele cu diverși tîlhari, dar a mai
și luptat ca soldat... bulgar (războaiele balcanice).
Țăranul român s-a bătut foarte bine, a
fost un admirabil soldat, fiindcă din fire e nepăsător, răbdător și supus
– dar a intrat în război fără nici o vlagă.
Constantin Argetoianu
Așadar, înafară de cămașa neagră
îmbâcsită (după care jinduia
Șucu încă din copilărie[1]) CE
mai rămîne din ”admirabilul” nostru ”spațiu mioritic” ? Infernala ploșnițăraie
(de tîrlă) care l-a obligat pe Calistrat Hogaș să petreacă o noapte albă la
lumina stelelor în aerul curat al
munților Neamțului ? Rîia
căprească contractată de junele Creangă în bordeiul Irinucăi ?
[1] Ciobanii din zonă purtau cămăși „mocănești”, de pânză albă cu o cruce
din arnici negru cusută în spate și alta în față, deasupra taliei. (notă de
subsol în Nicolae S. Șucu) ...biata
mamă nu le lăsa cămășile să se facă negre și îmbâcsite... (Ibidem în text)
― Soarele în piept, luna în spate și doi
luceferi în umeri (Ispirescu)
Dar să vedem cum a funcționat aşezarea şi
cuminţenia unui popor care se dezvoltă conform propriului său geniu atunci cînd năvălirile barbare s-au mai
ostoit (?!).
Așa s-a zămislit satul de munte, spânzurat
pe coclauri, fără ape curgătoare, cu apa sălcie de băut, de unde gușa și
cretinismul. Soarele nu bate indeajuns drumurile și legăturile între cătune
sunt aproape impracticabile. Casele și cocioabele - zvârlite cu furca pe șapte
văi și șapte coline. Și până azi o primitivitate ca din altă lume domnește în
satul nostru de munte care a fost matca roirii spre șes. [..] sărăcia, lipsa de
hrană, lipsa de lucru au o mulțime de urmări ca mortalitate mare, pelagră,
tuberculoză, rahitism, degenerare.
Este drept că aceste sate sunt
caracterizate printr-un conservatorism remarcabil: datinile, eresurile sunt păstrate
cu îndărătnicie.[..] după împroprietăririle din 1864 și 1884 nimeni nu s-a
gandit să așeze vatra de sat după regulile igienei.[..]
Iată satul fără drumuri, cu șleaul făgaș
de noroaie, fără poduri, fără șanțuri destupate sau pe margini cu bălți
stătătoare înverzite de mătasea broaștei, cu casele răznite, cu ogrăzile
vraiște, fără garduri, fără porți și pline de bălării. Orătăniile umblă slobode
pe drumuri ca de pripas; casele întoarse cu spatele la drum, ascunse de lumină
și de soare;[..] Gospodăriile neorânduite, cu bălegarul lângă pereți, ajungând
la streașină, cu vitele neadăpostite. Un sat [..] fără o altă așezare mai
înaltă decât cârciuma, căci școala, biserica și primăria sunt de cele mai multe
ori în alt cătun.
De la intrare te întâmpină oameni sleiți,
zdrenturoși, alături de vite spetite și pipernicite. Femei ofilite înainte de
vreme, galbene și secatuite, copii goi, cu pântecele umflat de splenomegalii
sau de limbrici.[..] oricâte încăperi ar avea locuința, familia se îngrămădește
toată într-o odaie, de obicei în odaia in care se gătește mâncarea. Celelalte
odăi sunt ținute curate.[..] În casă oamenii stau îmbrăcați ca afară, cu
căciula pe cap și ies de la cald la frig otova. [la masă] e o jale, copiii
scâncesc în jurul mesei cu trei picioare pe care fumegă răsturnată o mămăligă
negricioasă făcută din mălai mucezit. Drept orice mâncare, o ceapă-două,
zdrobita cu pumnul și presărată cu sare, nițel oțet, un praz. Daca e vară, un
castravete, rareori brânză. [..] La mari întâmplări când se îmbolnăvește o vită
și trebuie tăiată se mănâncă în casă carne. Păsările, ouăle, laptele sunt duse
spre vânzare la târg.[..] Oamenii ies din casă primăvara ca niște iasme, la
urzici, la lobodă și la știr, tocmai gata clociți pentru pelagra pregătită în tot
postul cel mare. Căci cei mai mulți gospodari nu au nici unele pentru iarnă.
N-au o brazdă de legume în jurul casei, n-au un cuib de cartofi sau de sfeclă,
n-au un sac de varză.[..] chipul adevărat al unei țări lipsite de igienă, de
sănătate și trai omenesc .
(Poetul si doctorul Vasile
Voiculescu, "Starea sanitară a țării", conferință radiofonică din
1936)
Dar mai ”la vale” ?
Lumea
aproape să termine și ai lui Pătru nici nu se gîndeau
Să-nceapă
și ei, să fie în rînd cu oamenii.
Dacă-i
zicea vreunul: Nea Pătrule, dumneata nu ieși, bă, la arat,
Că
lumea e gata să termine.
―
Nu, nu ies, ăia sînt nebuni,
Vine
o zăpadă și degeră boabele în pămînt.
Să
vie mai al meu, atunci scot plugul,
În
mai se ară de mălai.
[...]
Aveau
niște boi grași, buni, ca tancurile de mari
Și
nu-i învățaseră să meargă singuri pe brazdă,
Trebuia
s-o ia Lache cu ei de lanț, înainte.
Pătru
îi mîna pe de lături cu nuiaua,
Da
nu-i atingea că dacă zbiceau puțin, striga Marin care
Ținea
de coarne: Mă, mergeți mai încet că-mi stricați brazda,
Ce
fac eu aici ?
Boii
abia se mișcau, ca malurile, ei s-ar mai fi întins la mers
Că
erau pașnici, aveau pasul mare, plugul era o jucărie pentru ei,
Dar
îi stricau brazda lui Marin, care se uita din cînd în cînd
Mîndru
în urmă.
[...]
O
săptămînă urdinau toți la locul ăla pe care alții l-ar fi
Isprăvit
într-o zi.
―
Ușor, ușor, nu bate boii, mă ! se auzea peste cîmp.
[...]
Bucatele
lor se făceau, că erau muncite încet și tacticos,
În
porumbii lor te mînca lupul, așa erau de mari.
(Marin Sorescu La lilieci vol.1)
Irefutabilă mărturie – anii 1940.
Provenind din ”interior”, excede orice anchetă sociologică.
S-a bătut multă monedă
naționalist-regională pe tema abilităților tehnico-agricole ardelenești, net
superioare celor extracarpatice. Iată însă că avem în față o dihotomie
similară, dar strict regățeană. Vasăzică un sat întreg vede cu ochiul liber cum
poate fi lucrat pămîntul mult mai eficient (În
porumbii lor te mînca lupul, așa erau de mari)
și totuși respinge cea mai slabă imitare. Ba chiar ia toată povestea peste
picior – eternele noastre aere de șmecheri care le știu pe toate mai bine.
Vasăzică nici cea mai crudă evidență nu-i
poate extrage pe valahi din aproximările lor ciobănești.
La muncă sunt foarte leneşi şi trândavi, ară
puţin, samănă puţin şi totuşi seceră mult şi nu se nevoesc ca să-şi agonisească
munca, aceea ce ar putea ei să aibă, şi se mulţumesc să adune în jătniţele lor
numai atâta cât socotesc că le va fi deajuns într’un an pentru hrana lor, sau
până la pâinea cea nouă, dupre cum obişnuesc să şi zică.
(Dimitrie Cantemir Descriptio Moldaviae cap. XVI)
La 250 de ani distanță identitate perfectă
între malurile Milcovului. Fenotipul milenar conduce despotic.
Inserăm un fragment de interviu doar
pentru a consolida și academic cele deja demonstrate.
Cât despre filiera studiilor agronomice,
era dificil să-ți utilizezi cunoștințele într-o lume în care țăranul lucra
pământul „cum a pomenit la el în sat, din moși-strămoși”, după cum constata
Constantin Rădulescu-Motru. Pentru țăranul român agricultura rămânea singurul
mod de (supra)viețuire. Din acest motiv, pentru mulți dintre tinerii absolvenți
de studii superioare, a te întoarce în sat era totuna cu a te întoarce de unde
ai plecat.
(Interviu cu Dragoș Sdrobiș,
doctor în istorie: De ce produceau șomeri
universitățile din interbelic de Sidonia Bogdan, 04 mai 2015)
Încăpățînatul REFUZ DE CULTURĂ al
românilor nu putea să ocolească tocmai scris-cititul.
Cine știe prea multe moare tînăr (proverb)
Variantă din auzite: Nu citi atîta mamă, că înnebunești !
Moldovenii nu numai că nu sînt iubitori de
învățătură, dar chiar le e urîtă aproape la toți.
(Dimitrie Cantemir Descriptio Moldaviae)
Ziarul
Românul Arad 1913-1914
ANALFABETISMUL NOSTRU.
Cu toate, că şi noi am muncit şi jertfit
acum de un timp destul de îndelungat pentru instrucţiunea poporului, totuş cu
durere trebuie să mărturisim şi recunoaştem cu toţii, că noi Românii din statul
ungar şi astăzi avem cel puţin 50—60% de analfabeţi, iar fraţii din România
bogată şi independentă şi mai mult.
Şi oare, cari ar putea fi cauzele acestei
boale naţionale, care se cheamă analfabetism? Ca unul, ce mă aflu de
treisprezece ani în serviciul instrucţiunii poporului nostru, pot spune din
experienţă, că între cauzele principale, cari au contribuit şi contribuie încă
şi astăzi la numărul cel mare al analfabeţilor noştri, în rândul prim se pot
număra indiferentismul şi antipatia poporului
nostru românesc faţă de şcoală şi trebile ei.
Şi într'adevăr, dacă observăm bine
lucrurile cu durere trebuie să constatăm, că poporul nostru românesc nici
astăzi nu înţelege sau nu vrea să înţeleagă si să priceapă bine importanţa şi
folosul cel mare al şcolii, al învăţăturii. Şi astăzi, după atâţia ani de când
ne avem şi noi instrucţia noastră, în cele mai multe locuri se priveşte şcoala,
ca un malum necessarium, ca o
greutate, delà care nu poţi aştepta, cine ştie ce mult bine. Poporul nostru şi astăzi, în multe părţi, ţine morţiş
la părerea greşită moştenită delà moşi-strămoşi, că el poate trăi şi fără
şcoală, fără învăţătură.
Câte rele nu se nasc apoi din
indiferentismul acesta al poporului nostru faţă de şcoală.
Şi de fapt, dacă băgăm bine seamă, vedem,
că în genere poporul nostru nu îşi trimite copii bucuros la şcoală. Şi dacă
şi-i trimite, asta o face numai de frica pedepsei, ce eventual i-o croieşte
legea. Dacă îşi înscrie copii la işcoală, nu-i lasă să frecventeze regulat, nu
le cumpără cărţile şi recvizitele de lipsă, nu se interesează, ce învaţă şi ce
spor fac copiii lui în şcoală; de asemenea nu se mai îngrijeşte, de ei după ce
au părăsit şcoala să mai ia din când în când cartea şi pana în mână, ca să nu
uite cu totul. Deci nu e mirare, dacă pe lângă o astfel de atenţie şi îngrijire
a părinţilor faţă de copiii lor, an de an mulţi rămân din aceştia sau fără leac
de cunoştinţă de carte, sau cu cunoştinţă puţină, pe care azi, mâne uşor o uită cu totul
Din Torontal.
Ţăranii noştri şi
ţăranii străini.
— Corespondentă specială. —
NU
sunt superstiţios, nu cred în credinţe deşerte, de multe ori însă îmi
vine să cred, că ţăranii români din comitatul Torontalului, în unele privinţe
par'că ar fi stăpâniţi de duhuri rele.
Curios lucru! Aceşti ţărani fug de lumină;
fug de lumina culturei, care cu binefăcătoarele ei raze alungă groaznicul
întunerec al minţii, Ei, în cea mai mare parte a lor, nu cetesc, se feresc de
cărţi şi foi, ca de nişte duşmani de moarte.
De multe ori am avut tristul prilej să mă
încredinţez despre aceasta, căci de câte ori numai ziceam către ţărani de ai
noştri, ţărani bine situaţi materialiceşte, ca să aboneze „Poporul Român"
ori „Foaia Poporului" — aproape totdeauna am bătut toaca la urechia
surdului. A fost mare mirare, dacă vreodată, d. ex. din zece unul, cu chiu şi vai, după multă răsgândire, s'a hotărît să
jertfească 2 ori 4 coroane pentru abonament.
Ce priveşte pe
ţăranii străini însă, ei cetesc mai mult decât ai noştri. Aici în oraşul
Panciova, unde tocmesc şi vre-o zece mii sârbi, ţăranii cetesc mai multe ziare
sârbeşti, ziare, ce apar zilnic. Dar şi ţăranii sârbi delà sate cetesc mult,
Intr'o zi un ţăran sârb din comuna
Doloave, comună locuită de Români şi de Sârbi, văzând la mine ziarul
„Românul", a zis în limba naţională, adecă sârbeşte: „D-ta eşti român căci
văd că ceteşti ziarul „Românul” delà
Arad. Surprins l-am întrebat, că de unde ştie el, că „Românul” apare la Arad? (Doamne câţi
ţărăni români de aici, absolut nimic nu ştiu despre existenţa „Românului”!)
Mi-a spus, că şi el ceteste un ziar de
zi, care apare la Saraievo, capitala Bosniei, unde de multe ori a cetit
despre „Românul”. Am stat de
vorbă vre-o jumătate de oră cu acest simplu
ţăran, care, cu o claritate uimitoare a vorbit despre acţiunea României
din anul trecut, despre tratativele de pace dintre partidul nostru naţional şi
contele Ştefan Tisza, despre prietenia ce trebuie să fie între regatul României
şi a Serbiei; a mai vorbit apoi despre Ardeal, despre Bosnia şi Herţegovina.
Mi-a spus şi aceea, că în comuna Doloave sunt mai mulţi ţărani sârbi, cari
cetesc acel ziar din Seraievo.
Spusele ţăranului sârb m-au întristat
mult. Mi-am adus aminte, că aici la noi, zeci de mii de ţărani de ai noştri nu
cetesc nici chiar vre-un ziar săptămânal, ei sunt cu totul nepăsători de faptele noastre
naţionale. Ei sunt robii gliei. Ei nu ştiu altă ceva, decât să muncească
pământul, să scoată aur din él, pe care apoi, mulţămită multelor
deprinderi păgubitoare ale lor, să îl arunce cu amândouă manile in pungile
tuturor veneticilor.
Cunosc pe un ţăran român — are avere de
vre-o 50.000 coroane — din comuna mea natală, care auzind că sunt acasă, a
venit la mine. Era trist, abătut, ca şi când cine ştie ce mare nenorocire l-a
ajuns. Acest ţăran a început vorba:
– Am fost săptămâna trecută la bancă, căci
am acolo o vecslă (cambiu) ca să plătesc camătă (interesele). Cu 50 fileri însă
mi-au întors mai puţin din cele 20 coroane. Nici n'am avut vreme să întreb, că
din ce pricină mi-au întors mai puţin, când părintele mi-a pus în mâni
călindarul acesta. (Ţăranul mi-a arătat un exemplar din „Călindarul
Românului".) N'am îndrăsnit să nu îl primesc. Am venit acuma, să te rog pe
dta, ca să îl 'cumperi delà mine, căci eu nu am ce face cu el. Nu am vreme
să cetesc...
Mă opresc aici. Nu fac nici un comentar.
Îmi permit însă să întreb — cu toată umilinţa — că ce propagandă se face aici la noi, că ţăranii noştri să se
împrietenească cu cetitul, ca să înţeleagă şi să se convingă despre marea
însemnătate ce reprezintă ?
Alex. Ţinţariu
Asta dacă cineva chiar mai crede că ”bietul
popor” rămăsese analfabet doar prin lipsa școlilor.
Nu vom detalia subțirimea angstromică a
sentimentelor religioase la români decît prin cîteva exemple extreme, subiectul
fiind deja tratat in extenso de numeroase lucrări.
Abstinenţa din zilele de post este atât de
aspră încât nu poţi cumpăra, cu aur, nici măcar o cană de lapte. Vasile,
celebrul tâlhar român, după ce ucisese într-o vinere o întreagă familie şi-i
jefuise locuinţa, a fost şocat să vadă pe unul din banda sa lingând o farfurie
care conţinuse unt. "Păgânule!, a strigat el, dându-i o cumplită lovitură
celui ce încălcase postul, nu ai tu nicio frică de Dumnezeu ?
(James O. Noyes Romania, tara de hotar intre crestini si
turci 1854)
Căutam bolnavii de pojar din
Nereju-Nefliu, jud. Ilfov, în primăvara lui 1904; la o casă văzui cinci
copilași, fiecare cu câte un dărăb de mămăligă în mână întingând cu precauție
într-o strachină cu saramură și un mic chitic de pește sărat. Era zi de
dulce. Întreb pe mama copilașilor, ce ai dat pe pește. Nouă ouă, domnule
doctor, îmi răspunse ea. La întrebarea mea, că de ce nu le-a dat mai bine ouăle
să le mănânce, ea-mi răspunse: vezi, în strachina ceea înting toți, dar în
ouăle fierte n-au unde să întingă. ... Dar la ripostarea mea că cu o lingură de
untură și cu acele ouă putea să facă o strachină mare de jumări (scrob) unde să
întingă de două ori atîția copii, ea strînse din umeri, iar eu răspund: iată
unde duce ignoranța.
(Constantin Bărbulescu România medicilor)
Ignoranță ? Mai degrabă prostie pură
ambalată în pretexte religioase.
30
Decembrie 1917 (undeva în Moldova)
Într-un sat vecin, nişte ruşi l-au bătut
pe popă. Au fost trimise două companii româneşti ca să restabilească ordinea şi
să facă o anchetă. Concluziile au fost următoarele: femeile din sat au făcut –
s-o spunem pe de-a dreptul – casă bună cu ruşii, oferindu-şi nurii la schimb cu
tutun, zahăr şi gaz. Popa a aflat şi, om cu frica lui Dumnezeu, le-a dojenit pe
enoriaşe, înfierînd ingeniosul negoţ şi dîndu-le canoane vinovatelor care
veneau să-i ceară iertarea păcatelor. Femeile, furioase, s-au plâns de purtarea
asta aspră prietenilor ruşi care, ca să le răzbune şi să înăbuşe eventualele
remuşcări, au ameninţat pur şi simplu că-i vor tăia capul popei.
(Marcel Fontaine « membru al
Misiunii Militare Franceze», Jurnal de război ― MISIUNE ÎN ROMÂNIA)
Și merge biserica, merge – doar că o face cu
spatele, privind mereu în urmă, dominată de aceeași paranoie țărănească că va
fi pălită peste ceafă de modernitate.
Conformism la vîrf, ritualism alternativ
la bază, indiferenţă la toate nivelele ierarhiei sociale. Pe firul veacului al
XVIII-lea Biserica românească pierde cursa împotriva timpului... Răspunsul ar
trebui, probabil, căutat în dispozitivele intelectuale prin intermediul cărora
Biserica răsăriteană şi-a elaborat
conştiinţa de sine... construite de ierarhia ei încă din Evul Mediu. Caracterul
dogmatic împlinit o dată pentru totdeauna, mai presus de orice examinare,
reevaluare şi interpretare, izolaţionismul doctrinar ce a rezultat din lipsa
unei instanţe magisteriale şi din obiceiul de a privi spre trecut ca spre unica
sursă de inspiraţie, relaxarea disciplinară... în era post-bizantină, sînt tot
atîţia factori care au împiedicat Ortodoxia tradiţională... să-şi reînnoiască
periodic căile ce duc la „bietul om” concret... Chiar şi cărţile ce se compun
în scopul instruirii preoţilor, ca de pildă Învăţătura
bisericească tipărită de Antim Ivireanul
în 1710, nu depăşesc, prin conţinutul lor elementar, nivelul catehismelor
baroce destinate copiilor.
(Daniel Barbu, Bizanț contra Bizanț pag.126-127)
Coborîm
la ”detalii”.
Secolul XVIII: Chiar și o instituție de importanța
Mitropoliei bucureștene își putea aduna toate cărțile „în lada cea mare ce se
află la biserică” după cum notează catalogul întocmit sub Neofit Criteanul.
(Daniel Barbu, Bizanț contra Bizanț)
Același secol: Johann Georg Palitzsch a fost un țăran
autodidact, trăitor la periferiile Dresdei.
Pasionat de atronomie, a obținut rezultate uimitoare pentru un simplu
particular, unele publicate în Philosophical Transactions of the Royal Society
din Londra (în latină). La moartea sa (1788) a lăsat în urmă o bibliotecă ce
cuprindea 3500 de volume, o parte fiind copii manuscrise după lucrări pe care
nu și-a permis să le cumpere.
(Wikipedia)
Dar de ce ar fi preoții mult diferiți de
poporul din care provin ?
Pentru tranziția de la nomadism la locații
fixe ne pot pune pe gînduri și marele număr de sate botezate într-un fel de
batjocură. Deja din timpul lui Ștefan cel Mare (și ”sfînt”) sîntem campioni
la toponime scatologico-genitale (Găureni, Căcăceni, Deocheaţi, Coiani) cu ”reverberații” patronimice tîrzii (Căcat Ion
- patron ANALFABET de bordel bucureștean la 1900). În 1964 regimul comunist a
decis eliminarea multor denumiri de acest tip deși, la grămadă, s-a exagerat
(nu văd nimic deranjant în ”Valea Boului” sau ”Dealu Boului” cîtă vreme există
Oxford = ”Vadul Boilor”). Dar la nivelul cel mai de jos decretul a șters
multiple ”porecle glumețe”. Iată doar cîteva exemple: Timpeni, Spurcati, Tonți, Prostea, Găuriciu (cu multiple variante pe ambii versanți ai
Carpaților), Spurcani, Puleni,
Crăcești, Băligoși, Turbați. Auto-deriziune
? ”Umor” ciobănesc ? Sau disprețul migratorului funciar pentru cei intrați sub
imperiul gliei ? Conjugînd cele de mai sus cu ”risipirea” tradițională a
satelor românești, reiese un fel de respingere a vieții în comunități
stabilizate. Dacă nu uităm spusele lui Marin Sorescu și ale altora despre
maniera de a face agricultură rezultă că, în România, chiar și trecerea de la
ciobănie la țărănie a reprezentat un ”șoc al viitorului” incomplet digerat pînă
astăzi.
O bună explicație pentru cercul vicios al isteriei provocate
de stres și al stresului provocat de isterie.
Pentru tranziția de la țară la oraș avem
mărturia simpaticului Nică a lui Ștefan a Petrei.
Cam pe înserate, ne luăm tîrîş, cu moş
Bodrîngă cu tot, şi ne băgăm într-o cinstită crîşmă, la fata vornicului de la
Rădăşeni, unde mai multă lume se aduna de dragostea crîşmăriţei decît de dorul
vinului; căci era şi frumoasă, bat-o hazul s-o bată ! Ş-apoi măritată de curînd
după un văduvoi bărîn ş-un „lă-mă, mamă”, cum e mai bine de tras la om în
gazdă. Crîşmăriţa, cum ne-a văzut, pe loc ne-a sărit înainte şi ne-a dus
deoparte, într-o odaie mare cu obloane la fereşti şi podită pe jos, unde eram
numai noi în de noi şi crîşmăriţa, cînd poftea, ca la casa ei.
Într-un colţ al odăii cîteva merţe de
fasole; în altul sămînţă de cînepă; în al treilea o o movilă de mere domneşti
şi pere de Rădăşeni, care trăiesc pînă pe după Paşti; în al patrulea mazăre şi
bob, despărţite printr-o scîndură lată, iar alăture nişte bostani turceşti;
într-o putină pere uscate şi dulci ca smochinele; mai încolo un teanc de chite
de cînepă şi de in; pe o grindă călepe de tort şi lînuri boite fel de fel
pentru scoarţe şi lăicere; apoi cîlţi, buci şi alte lucruri zăhăite prin cele
poliţi şi colţare, ca la casa unui gospodar fruntaş de pe vremea aceea.
Şi cum ne aflam noi în acestă
binecuvîntată casă, crîşmăriţa iute a lăsat obloanele în jos, a aprins
lumînarea, ni s-a înfăţoşat cu o cană mare de lut, plină cu vin de Odobeşti; şi
turnînd prin pahare, săreau stropii de vin de o şchioapă în sus, de tare ce
era. Gîtlan, bun mehenghi, ie un pahar şi-l întinde gazdei, zicînd:
– Ia poftim, puiculţă, de cinsteşte dumneta
întîi ! Să vedem, poate c-ai pus ceva într-însul.
Crîşmăriţa cea frumoasă, luînd paharul, se
închină la toţi cu sănătate, rîzîndu-i ochii, şi după ce gustă puţin se roagă
să n-o zăbovim, că mai are şi alţi muşterei şi bărbatu-său nu poate dovedi
singur. Dar ţi-ai găsit ! Noi, aţiindu-i calea, o pofteam cu stăruinţă, să
cinstească de la fiecare. Şi ea tot ar fi stat mai mult cu noi, dacă n-am fi
alungat-o prosteşte mulţămindu-i cîte c-o sărutare plină de foc !
– Aşa-i tineritul ista, bată-l să-l bată !
zise moş Bodrîngă, şezînd cucuiet pe nişte buci şi molfăind la pere uscate.
Aveţi dreptate, băieţi, acum vi-i vremea.
– Şi cum zici, moşule, răspunse crîşmăriţa,
intrînd atunci pe uşă c-o strachină de plăcinte fierbinţi, c-o găină friptă, şi
puindu-le pe masă dinaintea noastră.
Şi zău, mare pomană şi-a făcut, căci eram
flămînzi ca nişte lupi.
După ce mîntuim de băut cana ceea, ni se
aduce alta pentru care mulţămeam crîşmăriţei tot cu sărutări, pînă se făcea că
se mînie şi iar fugea dintre noi. Mai pe urmă iar venea şi iar fugea, căci cam
aşa se vinde vinul, pe unde se vinde... Ori mai ştii păcatul ? Poate că nici
crîşmăriţei nu-i era tocmai urît a sta între noi, de ne cerca aşa de des...
De la o vreme prinzînd moş Bodrîngă la
inimă, să nu înceapă a cînta din fluier o corăbiască de cele frămîntate în loc
? Noi, atunci, să nu ne întărtăm la joc ? Şi aşa o fierbeam de tare, de nu ne
ajungea casa, şi dam chiorîş prin fasole, prin mazăre şi bob, şi sămînţa de
cînepă se făcea oloi, pîrîind sub talpele noastre.
Cam pe după miezul nopţii, văzînd că moş
Bodrîngă ne-a părăsit, începem şi noi a ne strecura cîte unul, unul spre gazdă;
eu cu sînul încărcat de pere uscate şi c-un bostan mare ce mi l-a dat
crîşmăriţa, căci pe cît era de frumoasă, pe atît era şi de darnică, mititica...
Şi cînd ajung la gazdă, ce să vezi ? Mai fiecare tovarăş al meu furluase
cîte ceva: unul mere domneşti, altul pere de Rădăşeni; moş Bodrîngă paşlise o
grămadă de buci pentru aţîţat focul, şi Trăsnea sămînţă de cînepă. Iar
Oşlobanu, cu ciubotele dintr-o vacă şi cu talpele din alta, viind mai în urma
tuturor, numai ce-l vedem că se pune cu creştetul pe pat şi cu talpele în
grindă, aşa încălţat şi îmbrăcat cum era; şi ce să-ţi mai vadă ochii ? Să nu
spun minciuni, dar peste o dimerlie de fasole i-au curs atunci din turetce, pe
care de obicei le purta suflecate, iar atunci le desuflecase anume pentru
trebuşoara asta... Numai văru-meu, Ion Mogorogea, fecior de gospodar cinstit,
nu luase nici un capăt de aţă. Iar Zaharia lui Gîtlan se mulţămise c-un sărutat
din partea frumoasei crîşmăriţe. Mare mîngîiere pentru un băiet străin, în ziua
de lăsatul secului !... Şi ia acum înţeleg eu că Gîtlan,... a fost mai cu minte
decît noi toţi; căci el, din cele aduse de noi, s-a folosit; iară noi din
fericirea lui — pace !
Ce vă spune cuvîntul furlua ? Etimologia lui pare simplă:
o contractare a tandemului fur + lua. Contextul e mai complicat – adică femeia
vă dă tot ce are mai bun (inclusiv izolarea de restul momîrlanilor), iar voi, ”români verzi” – de la munte –
practic o jefuiți. Mai întîi distrugeți o parte din agoniseala unui gospodar
fruntaş, fiindcă vi-s răscoliți hormonii. Că și ea (crîşmăriţa) participă la
devastare, nu-i prea clar – scăderea discernămîntului pe bază de glande (nu
neapărat sexuale) şi alcool poate lovi persoane de orice gen.
Dar hoția
practicată de întreaga gașcă, FĂRĂ SĂ SE FI ÎNȚELES ÎN PREALABIL, NU POATE FI O
ÎNTÎMPLARE.
Cu asta am cam epuizat subiectul ”la
bază”. Mai rămîne să cercetăm în ce măsură le-a reușit mișcarea celor ce s-au
pretins desprinși din acest glod – boierii, orășenii, intelectualii.
Comments
Post a Comment