FRANȚA - un mit bine cultivat (47 imagini)
Să fii drept în toate, chiar şi în privinţa
patriei tale. Tot cetăţeanul e dator să moară pentru patria lui , nimeni nu-i silit să
mintă de dragul ei.
Franţa este o ţarǎ de 550.000 kmp şi 55 de milioane de locuitori, aflatǎ
în Europa. Vecinele sale sînt Spania, Anglia, Belgia, Luxemburg, Germania,
Elveţia şi Italia.
Un pic mai departe gǎsim Portugalia, Irlanda, Olanda, Danemarca şi
Austria.
La ce foloseşte aceastǎ recapitulare ? Pǎi se vede clar cǎ, spaţial
vorbind, Franţa este inima Europei (Occidentale), iar restul continentului… “uşor”
periferic. (Suedia, Finlanda etc. sînt deja prea departe).
Ce semnificaţie politico-istoricǎ se poate extrage de aici ? Pǎi reiese tot
atît de clar cǎ orice eveniment major survenit în respectivul spaţiu, de la
dispariţia Imperiului Roman de Apus pînǎ în zilele noastre, implicǎ amintitul
teritoriu volens-nolens.
Aşadar geografia acordǎ Franţei o poziţie excepţionalǎ. Dar, în aceastǎ
lume, nimic nu funcţioneazǎ fǎrǎ oameni ─ pînǎ la urmǎ ei sînt factorul
determinant. Spre exemplu britanicii şi
la fel de insularii japonezi nu au, din
punct de vedere cultural, nimic comun.
Sǎrim direct în epoca modernǎ (grosso-modo 1800-2000). Pe parcursul acestor douǎ secole ungherul
minuscul (la scara globului) din Nordul Africii şi Nord-Vestul Asiei (dacǎ ne
gîndim bine cam asta este Europa) a fost frǎmîntat de o serie de “cataclisme”
(literar vorbind) ce au creat unde de şoc în tot restul LUMII.
Globalizarea sǎ ne trǎiascǎ !
OMENIREA, sub conducerea acestui pseudo-continent, dǎdea buzna
într-o erǎ nouǎ. Atît de nouǎ încît, pe
la 1950, Hannah Arendt afirma sentenţios cǎ, ruptura fiind deosebit de profundǎ,
nici o decizie nu a mai putut fi luatǎ conform normelor utilizate timp de
secole.
Iar în centrul Maelström-ului se afla Franţa !
Deci par
la force des choses hexagonala naţiune a avut un cuvînt greu de
spus. Întrebarea următoare ar fi: ce calităţi și defecte posedă respectivul “vorbăreț”
?
Nu stricǎ aducerea în atenţie a unui extras din prefaţa romanului Podul de pe rîul Kwai de Pierre
Boulle (traducerea româneascǎ EPLU 1968).
Conu’ Alexandru Paleologu, atît de cunoscut astǎzi şi, din pǎcate, atît de anonim
pe atunci, zice:
Într-o însemnare din jurnalul sǎu
André Gide enumerǎ cîteva fraze celebre specific franţuzeşti: «que diable
allait-il faire dans cette galère ?» [ ce naiba cǎuta pe galera aia ? ],
«comment
peut-on être Persan ?» [ cum poate fi cineva persan ? ], «cultivons notre
jardin» [sǎ ne lucrǎm
(doar) grǎdina (proprie) ] şi încǎ vreo cîteva, care exprimǎ autarhia
spiritualǎ a Franţei şi mentalitatea ei cazanierǎ. …cultura francezǎ a
manifestat constant …o mefienţǎ faţǎ de exotic, nu rareori mergînd pînǎ la
suficienţǎ şi incuriozitate. Lucrul se explicǎ, fireşte, în primul rînd prin
caracterul complet şi perfect al geografiei atît naturale cît şi culturale a
Franţei… …curiozitatea pentru alte civilizaţii sînt în genere excluse din
biografia cît şi din concepţia de viaţǎ a scriitorului francez…pentru care de
altfel nici nu existǎ decît o singurǎ civilizaţie, şi tot ce e strǎin e barbar
sau cel puţin bizar şi suspect… Englezii sînt insulari numai geografic; ca
spirit adevǎraţii insulari sînt în fond francezii…
Opinia aristocratului valah nu-i este proprie: existǎ o zicalǎ germanǎ semnificativă
– Leben wie
Gott in Frankreich [ Sǎ trǎieşti ca Dumnezeu în Franţa ]. Deci, pentru a o duce (foarte) bine, nu e
suficient sǎ fii Dumnezeu – mai trebuie sǎ te afli şi în Franţa. Concluzia:
dacǎ germanii ocupau locul francezilor ar fi fost (probabil) la fel de
“insulari”.
Asemenea atitudine este aproape de neînţeles pentru noi românii (dar ce
conteazǎ pǎrerea noastrǎ ?). Partea gravǎ a lucrurilor ar fi cǎ respectiva
stare de spirit creeazǎ mari dificultǎţi atunci cînd elitele “civilizatului”
popor blagoslovit de Gott-Dumnezeu trebuie sǎ ia decizii privind
evenimente situate complet în afara “cazanului” galic. Cum astfel de situaţii
n-au lipsit, regii, împǎraţii şi politicienii Franţei au hotǎrît cum i-a tǎiat
capul, influenţînd indirect, dar substanţial, soarta unor popoare ce abia
auziserǎ de ţara dintre Mediterana şi Atlantic (relaţie reciprocǎ).
06.07.2010 La nici douǎ
ore dupǎ adǎugarea ultimei fraze, rǎsfoind o veche revistǎ francezǎ pentru
copii (1960), am gǎsit textul urmǎtor (traduc doar porţiunea subliniatǎ:
[ …cursǎ celebrǎ
disputatǎ la Constantinopol în 1111 între snekkar-ele cu profil fin aparţinînd
regelui norvegian Sigurd şi “dromoanele” împǎratului TURC Alexis… ]
TURCUL Alexis ?
Greu de imaginat o exemplificare mai percutantǎ a mentalitǎţii
“cazaniere” (ca sǎ nu-i spunem altfel) proprie spiritului francez. Doamna Gacon
care scrie articolul (specializatǎ în teme istorice) cunoaşte în mod cert
diferenţa dintre un împǎrat bizantin şi unul turc, în special în anul 1111 (cînd
pînǎ la cǎderea Constantinopolului mai erau de aşteptat vreo cîteva sute de ani).
Dar cum spune vorba “proastǎ” româneascǎ: “A vorbit gura fǎrǎ ea”. Adicǎ “pixul”,
scǎpat de sub control, şi-a permis iniţiative, prezentîndu-ne o excelentǎ radiografie
a subconştientului respectivei Doamne cînd aşterne, nu prea atentǎ, multe cuvinte
pe hîrtie. Pe scurt, printre rînduri, citim:
Constantinopol, greci, turci… tot aia.
Aşa se vede Europa de Est de la Paris.
Pentru noi, cei de aici, s-a dovedit a fi CAZANUL DIAVOLULUI.
ALEXANDR SOLJENIŢIN PRIMUL CERC (francezǎ) Laffont 2007 Cap.LXV pag.648
-
... pentru tine,
chiar dupǎ 150 de ani, revoluţia francezǎ nu e decît o rebeliune stupidǎ a janghinoşilor, o
dezlǎnţuire de instincte
diabolice, o nimicire a naţiunii,
nu-i aşa ?
-
Desigur ! Încearcǎ
sǎ-mi dovedeşti contrariul ! Toatǎ grandoarea Franţei se terminǎ în secolul
XVIII. Ce s-a petrecut dupǎ rǎzmeriţǎ ?
O mînǎ de mari oameni rǎtǎciţi ? O completǎ degenerare a naţiunii, da !
Guvernele jucînd capra, spre bucuria lumii întregi ! Impotenţa ! Abulia !
Nulitatea ! Cenuşa ! ...Şi Franţa nu-şi va reveni ! Poate doar graţie Bisericii romane
!
Acuzele sînt grave. Foarte grave.
Autorul nu subscrie complet acestor judecǎţi oarecum pripite, impuse de
dialogul tensionat dintre doi prizonieri politici profund alienaţi de teribilul
regim concentraţionar sovietic.
Pînǎ la urmǎ Franţa ESTE Ludovic cel Sfînt, şi Pasteur, şi Rodin,
Versailles, Balzac, Bayard, Carcassonne şi ce mai doriţi. Nu duce lipsǎ de
realizǎri excepţionale şi nu este în intenţia autorului sǎ diminueze ceea ce
oricum strǎluceşte prin sine însuşi.
Dar nici nu putem transforma postura eminentǎ a Regatului Francilor de Vest în suprema
instanţǎ (infailibilǎ) a civilizaţiei europene. Aşa cum ar vrea cei mai mulţi
dintre subiecţii sǎi – astǎzi, ieri şi rǎs-alaltǎieri.
În toate existǎ o limitǎ, iar compatrioţii lui Descartes ar trebui sǎ-şi
plece capetele în faţa ilustrului sceptic care nu admitea nimic nedemonstrat
riguros. Tocmai aici şade, încrîncenat pînǎ la disperare, nodul logic al excesivelor
pretenţii franceze. Un mic exemplu: în anul de graţie 1960, aceeaşi revistǎ
pentru copii (franceză) încă mai frǎmînta vehement problema dacǎ Branly sau
Marconi au prioritatea comunicaţiilor radio (Heinrich Hertz, Popov, Tesla fiind
complet obliteraţi). Evident că ceva nu funcţioneazǎ corect în mintea strǎ-strǎnepoţilor
lui Vercingetorix.
Chiar sus-amintitul Vercingetorix a beneficiat de o propagandǎ
patriotardǎ atît de insistentǎ încît pentru mulţi francezi Iulius Caesar este
un nǎvǎlitor fioros, aproape la paritate cu Baiazid al nostru. Din aceleaşi
motive Viriathus (celt şi el), corespondentul iberic al marelui şef gal, este
cvasi-necunoscut în afara Spaniei şi Portugaliei. Ori istoria romanilor (vezi
Theodor Mommsen) i-a pǎstrat o amintire sensibil mai puternicǎ decît lui
Vercingetorix deoarece, prin comparaţie, Viriathus li s-a opus mai viguros şi vreme
mult mai îndelungatǎ. Apropo de Caesar-Baiazid: spre deosebire de Vercingetorix,
celt-iberul nu a avut norocul să se războiască cu un general roman atît de talentat
la scris precum autorul lui De bello
gallico.
Aşadar vom încerca devoalarea (barbarism de origine francezǎ) aspectelor
neplǎcute ascunse în spatele poveştilor standard cu care francezii se îmbatǎ (şi
pe noi ne învaţǎ) ce au fǎcut ei de-a lungul secolelor. Operaţie dificilǎ,
fiindcǎ i se opune extraordinara pleiadǎ de artişti care, de sute de ani, ferchezuiesc
cu maxim talent imaginea patriei lor.
“Mîncǎtorii de picioare de broascǎ” (ironie englezǎ) ne fîlfîie prea des
pe sub nas marile lor realizǎri trecute, iar românii, din pǎcate, au dezvoltat
veritabile complexe faţǎ de ei. Timp de vreo 20 de luştri i-am iubit cu
exagerare latinǎ, ataşînd respectivului sentiment un soi de umilinţǎ
nesǎnǎtoasǎ. Pentru România în ansamblu consecinţele acestui “amor” au fost
foarte importante, în sensul negativ al cuvîntului. Actualmente a rǎmas doar
umilinţa, în ciuda francofoniei ce ne place s-o afişǎm.
Înţelepţii antici au un celebru dicton: Hic Rhodos, hic salta. Deci,
Domnilor francezi, acum şi aici sǎ vedem marele salt ! Godefroy de Bouillon,
Bayard, Du Guesclin şi numeroşi alţi eroi sînt morţi de mult. Degeaba vǎ
împǎunaţi cu faptele lor glorioase, fiindcǎ problema se pune invers: ei, şi NUMAI
EI, ar fi în mǎsurǎ sǎ decidǎ cît de mult se pot mîndri cu ceea ce faceţi dumneavoastrǎ
astǎzi (plus ultimii douǎ sute de ani).
Soljeniţin n-o fi chiar nebun.
Sper ca românii
sǎ se lecuiascǎ definitiv de orice sentimentalisme.
FAŢǍ DE ORICE
NAŢIUNE.
31.07.2012
Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l'Orient, ou tout est pris à la légère…
Adică: Ce pretenţii aveţi, aici ne aflăm la porţile Orientului, unde totul este uşuratic…
Fraza a fost rostită pe la 1900 de Raymond Poincaré, avocatul unui oarecare Hallier aflat în proces cu statul român (care îi concesionase nişte lucrări în portul Constanţa). Ea a făcut o carieră fulminantă în România, fiind utlizată şi astăzi atunci cînd vrem să ne justificăm anumite aspecte ale comportamentului colectiv. Ce să-i faci, unii sînt masochişti.
Să vedem însă cine a fost Dl. Poincaré şi ce temeiuri avea dînsul să emită judecata de mai sus. Politician de vîrf francez, în 1912 devine prim-ministru, iar în 1913 Preşedintele Republicii Franceze; funcţie pe care o păstrează pînă în 1920, perioadă ce acoperă larg Primul Război Mondial. Pe parcursul ciclului CAPTIVI ÎN SECOLUL XX el, împreună cu “gaşca” lui politică, este prezent în multe locuri, aşa că ne vom rezuma la o foarte scurta caracterizare: patriot monomaniac, un germanofob autoconvins a cărui raţiune scăpată de sub control conduce ţara spre dezastru. De fapt aserţiunea (aparţinînd tot unui francez) se referă la colegul său de coterie Delcassé, însă i se potriveşte perfect – altfel de ce ar mai fi acţionat împreună ? Ce să-i faci, unii îşi iubesc ţara cu patimă… latină. Bravo lor !
Dar Franţa, România şi punctele cardinale mai au ceva comun: Bon pour l'Orient ! Aţi auzit expresia asta ? Nu ? Atunci să lămurim chestiunea: tot în epoca în care Poincaré ne dădea peste nas cu uşurătatea noastră funciară, diverse instituţii de învăţămînt superior galicane eliberau diplome de absolvire ştampilate astfel. Cui ? Păi la diverşi “orientali” (inclusiv români), mai puţin dotaţi intelectual însă amatori de patalamale înzorzonate cu faima Occidentului. NU li se permitea a profesa în Franţa (şi în Europa, în general), rămînînd la latitudinea autorităţilor din “uşuraticul” Orient să decidă la ce-i puteau folosi. Imposibil ca Dl. Poincaré să nu fi cunoscut escrocheria.
Ei, ca să vezi unde zăcea seriozitatea lumii ! Sau cum spun de veacuri analfabeţii ţărani valahi: Rîde ciob de oală spartă ! Observaţi aşadar că nu am exagerat deloc în paginile precedente cînd am luat la refec modul în care se vedea (vede) Europa de Est dinspre Paris.
*********************************************************************************
ȘOVINISMUL LUI CHAUVIN
Nicolas Chauvin a fost, pare-se, un
soldat napoleonian fanatic, credincios Împǎratului pînǎ la moarte (petrecutǎ
binişor dupǎ abdicarea acestuia).
„Pare-se” deoarece nu a existat cu adevǎrat. Deşi îi vedeţi mai sus
portretul, toţi istoricii serioşi susţin această idee.
De fapt vajnicul luptǎtor este creaţia colectivǎ a mai multor autori
francezi de cîntece, piese de teatru şi vodeviluri în prima parte a sec.XIX.
Hannah Arendt ne lǎmureşte teoria cristalizarii conceptului:
Şovinismul este
aproape un produs natural al ideii naţionale, în mǎsura în care el izvorǎşte direct din vechea concepţie
a misiunii naţionale. Misiunea unei
naţiuni poate fi precis înţeleasǎ ca distribuindu-şi lumina altor
popoare mai puţin norocoase care, indiferent de motive, au fost uitate de
istorie fǎrǎ misiune naţionalǎ.
Conform celor de mai sus şovinismul nu este specific unei naţiuni anume,
lucru de altfel evident. Dar Franţa a fost prima ce a simţit nevoia sǎ-l
expliciteze atribuindu-i un nume, ba chiar “materializîndu-l” printr-un
personaj fictiv. Şi nu a fost emanaţia unor indivizi bǎtuţi în cap (precum ne
indicǎ mutra din imagine) ci al finei elite artistice.
Interesant !
Siniştrii spanioli (colonialişti asasini, cǎlǎi devastatori ai Americii
Latine – un continent şi un sfert !) au masacrat bine-mersi fǎrǎ cuvîntul în
discuţie.
Piraţii imperialişti englezi şi-au forjat propriul termen (jingoism),
mult mai tîrziu şi mult mai vag (Jingo
a fost o împǎrǎteasǎ japonezǎ legendarǎ, neavînd de fapt nici o legǎturǎ cu
noţiunea disecatǎ).
Îngrozitorii germani (despre ale cǎror “crime seculare” nu este cazul sǎ
mai furnizǎm amǎnunte) s-au mulţumit sǎ adopte vorba inamicilor de la Vest de
Rin (am spus Franţa).
Aşadar
şovinismul este o “maare” contribuţie francezǎ la evoluţia spiritului uman.
A bon entendeur, salut !
*********************************************************************************
În precedentul fişier l-am compǎtimit
pe marele Alexandre Dumas pentru rasismul ce a trebuit sǎ-l înghitǎ de la unii
compatrioţi din înalta societate. Simultan i-am admirat sprinteneala
replicilor, în cea mai bunǎ tradiţie francezǎ. Tot acolo constatam declinul
spiritului aflat în discuţie.
Spre amǎrǎciunea noastrǎ, însuşi îndrǎgitul artist, cel care a plîns
cînd l-a “omorît” pe Porthos (primul plecat la cele veşnice din cei trei… scuze,
patru muşchetari), şi-a adus contribuţia, deloc insignifiantǎ, la degradarea flamboyant-ului duh francez. În primul şi-n primul rînd aflǎm cǎ, prin
1838, mînat de ambiţie, încearcǎ sǎ intre sub pielea Ţarului Nicolae I. Din
start trebuie accentuatǎ ultra-îmbîcsealǎ mentalǎ a respectivului monarh (nu cǎ
celorlalţi autocratori ai Rusiei le-ar fi lipsit cumva calitatea asta). Romanul lui
Bulat Okudjava Cǎlǎtoria diletanţilor
(Editura
Univers 1985) radiografiazǎ cu mult talent atmosfera paranoic-sufocantǎ a acelor
vremi.
Aşadar (deja)
celebrul scriitor francez Alexandre Dumas rîvnea la o decoraţie ruseascǎ
(Sfîntul Stanislav – de fapt ordinul fusese adoptat-furat de la Polonia), motiv
pentru care îi trimite Ţarului copia manuscrisǎ a unei piese de teatru proprii.
Întronatul reacţionar, cam nesimţitor faţǎ de “marea” artǎ occidentalǎ, îi “agaţǎ în piept” doar un inel cu cifru. Bineînţeles
cǎ francezul, jignit nevoie-mare, trînteşte uşa, întorcînd spatele imperiului
nerecunoscǎtor.
Oare la
ce-i folosea unui scriitor francez o decoraţie ruso-polonǎ ? Eventual sǎ-l
oftice (!) pe bietul Chopin, care tocmai în acei ani strǎlucea la Paris.
Inelul cu cifru ― chiar aşa se numeşte cartea
Profesorului Gaston Bouatchidzé, din care aflǎm detaliile egolatriei ce-l
mǎcina pe tatǎl lui Monte-Cristo.
Ruptura nu-i
definitivǎ: vingt
ans après maestrul recidiveazǎ printr-o lungǎ excursie (stipen-diatǎ)
în Rusia şi Caucaz. Pre-textul: la el acasǎ avea unele neînţelegeri politice cu
Napoleon III, iar noul Ţar Alexandru II pǎrea mai puţin “medieval” decît
predecesorul. Şi, desigur, inelul cu cifru, cam strîmt pe deget (în douǎ decade
se mai îngrǎşase un pic). Asta nu l-a împiedicat pe dulcele “tǎtuc” imperator sǎ
trînteascǎ în spinarea turistului francez niscai agenţi secreţi, just in case…
Iar Dumas, vajnicul opozant al cam-ne-republicanului Louis Napoleon, muşcǎ cu
toţi dinţii din şaşlîkul aţos al Ţarului (dar gratuit şi gra-tulant).
Excepţionala sa vervǎ, cu care a lustruit îndelung istoria Franţei, funcţioneazǎ
perfect şi în regim mercantil, fǎcînd lunǎ ciubotele ruseşti ce zdrobeau
junghetura Caucazului.
Masivele
deportari erau consecinţa lungului rǎzboi ruso-caucazian (1817-1864) aproape
terminat în 1859, cînd Şamil, excepţionalul conducǎtor al rezistenţei, a fost capturat de ruşi. Maestrul Dumas, aflat
la doi paşi, nu-l poate ignora şi, între douǎ chefuri sardanapalice, ne aruncǎ
vreo trei vorbe despre remarcabilul imam. Simultan are grijǎ sǎ nu-şi uite
generoasele gazde, atribuindu-le calitǎţi “eroice” analoge, dacǎ nu superioare.
Fǎcînd un
mic efort de rememorare, parcǎ-parcǎ numele “Şamil” vǎ spune ceva. Şamil
Basaiev ? Cecenia ? Aha ! Bingo ! Nici
n-au trecut prea mulţi ani de-atunci.
Dar şi “cerkez” ar trebui sǎ sune cunoscut
în urechile românilor: pe lîngǎ uzajul sǎu patronimic (Colonelul Cerchez, 1877,
Plevna), în Dobrogea avem douǎ sate – Slava Cerchezǎ şi Cerchezu. Ele sînt
strîns legate de Circazienii deportaţi de ruşi – mişcarea acestor populaţii
musulmane s-a realizat printr-un acord ruso-turc. Cei din urmǎ i-au relocat în
diverse colţuri ale imperiului, inclusiv în Dobrogea, care pe vremea aceea
ţinea direct de Constantinopol. Bieţii cerkezi nu şi-au gǎsit liniştea nici
aici – dupǎ rǎzboiul din 1877, cînd România a anexat teritoriul dintre Dunǎre
şi ţǎrm, au fost transferaţi nu se ştie unde, lǎsînd în urma lor doar numele.
Observaţi
aşadar cǎ Marea Neagrǎ e destul de micǎ, şi ce se întîmplǎ pe celǎlat mal ne
priveşte într-un fel sau altul, fie cǎ vrem, fie cǎ nu. Noi (românii) nu putem,
precum Dumas, sǎ ne luǎm în cîrcǎ sarsanalele (inelul cu cifru) cǎrǎbǎnindu-ne
în Franţa.
Pentru a
termina cu faimosul scriitor, nu putem neglija un alt amǎnunt al vieţii sale:
dupǎ periplul ruso-caucazian s-a implicat timp de trei ani în mişcarea de
unificare a Italiei (tipǎrind chiar un ziar la faţa locului). Frumos gest,
italienii îi pot ridica statuie. Dar cu cerchezii cum rǎmîne ? Hai sǎ nu
exagerǎm, un ziar ar fi fost prea mult în condiţiile de atunci, dar nu meritau
ei mǎcar adevǎrul ? Pana “europeanǎ” a lui Dumas ar fi trǎznit cel puţin cît un
regiment, dar… inelul cu cifru a fost mai puternic.
Vasǎzicǎ d’Artagnan
avea douǎ spade – una tare şi lucioasǎ, alta moale şi ruginitǎ.
În fine,
dacǎ revenim la anul 1838, aflǎm, tot din cartea Profesorului Bouatchidzé, cǎ
cel ce l-a pus pe Dumas în legǎturǎ cu satrapul Nicolae I era jurnalistul Charles Durand, agent secret al
Ţarului în Germania (mai degrabǎ agent de influenţǎ). Astfel cercul se închide şi
constatǎm cu groazǎ în ce hal aluneca la vale spiritul francez la ora
respectivǎ.
De altfel
chiar la Paris existau numeroase personaje de acest tip (încă din timpul lui Napoleon I) care
ofereau tabachere de aur, inele cu diamante şi decoraţii savanţilor şi
artiştilor dispuşi să dedice vreo lucrare Ţarului (Frédéric Lacroix Les mystères de la Russie, Pagnerre
Editeur, 1854).
Cam prin
aceeaşi ani Contele Alexis de Tocqueville analiza democraţia americanǎ ca
nimeni altul (actual şi astǎzi), iar Marchizul de Custine diseca fǎrǎ milǎ
putregaiurile Rusiei (la fel de actual). Ce contrast ! Desigur, niciun festin
gargantuesc, nici mǎcar decoraţia Sfîntului Stanislav, nu l-ar fi convins pe
aristocraticul marchiz sǎ-şi schimbe opiniile şi scrierile. Iar pentru
americani, un inel cu cifru ar fi fost cel mult subiect de roman (oricum
Tocqueville avea, probabil, suficiente bijuterii de familie).
Atunci cînd Napoleon a inventat Legiunea de Onoare (cea mai înaltă decoraţie franceză) cineva i-a reproşat că-i doar o jucărie. Răspunsul marelui corsican a fost: Cu jucării se mînă oamenii ! Trecînd la prozaisme, este de amintit că a fost prima decoraţie modernă, în sensul nelimitării ei la anumite clase sociale sau confesionale. Adică o democratizare, putînd fi acordată oricui, exclusiv în baza unor realizări personale. La prima vedere nimic de reproşat. Numai că, graţie sucitelor minţi omeneşti, democraţia generează şi ea diverse perversiuni. Astfel, în a Treia Republică, s-a ajuns la o veritabilă goană după decoraţii, expresia unei enorme vanităţi de masă. În ciuda staturii sale intelectuale, Alexandre Dumas nu a putut depăşi această manie infantilă.
Mai jos puteţi remarca frecvenţa caricaturilor ce tratau acest subiect la începutul sec.XX extrase din Le Petit Journal (evident că nu sînt toate).
Grea boală !
Wikipedia în francezǎ Michel
Strogoff est un roman de Jules Verne paru en 1876 écrit spécialement
pour la visite du tsar à Paris. Ce livre fut
d'ailleurs approuvé par les autorités russes avant sa parution. Pour
l'élaboration de ce roman, Jules Verne reçut d'ailleurs de précieux conseils de
l'écrivain Ivan Tourgueniev dont Hetzel était également l'éditeur.
Adicǎ: Michel Strogoff este un
roman de Jules Verne tipǎrit în 1876 şi scris special cu ocazia vizitei Ţarului la Paris. De
altfel aceastǎ carte, înainte de apariţie, a primit aprobarea autoritǎţilor
ruse. Pentru elaborarea romanului,
scriitorul Ivan Turgheniev i-a oferit sfaturi preţioase lui Jules Verne, al
cărui editor era TOT Hetzel.
Aflînd asemenea detalii te poţi întreba (cu mîhnire amarǎ) pînǎ unde
poate merge combinaţia inteligenţǎ + naivitate (Jules Verne nu alerga dupǎ
decoraţii şi onoruri ruseşti precum Dumas).
Dar sǎ nu deviem: primul punct de lǎmurit ar fi CE soi de “indicǎţii preţioase” putea furniza Turgheniev, auto-exilat în
Franţa ? Despre guvernarea Ţarului cu-faţǎ-umanǎ (şi dos-de-satrap) Alexandru
II, din cauza cǎreia pǎrǎsise Rusia ? Greu de crezut. Poate detalii regizorale
privind “scena” pe care urmau sǎ se desfǎşoare julvernienele aventuri ale lui
Strogoff ? Poate. Dar în acest caz, automat, “dizidentul” scriitor rus contribuia
la albirea imaginii unui personaj aflat departe de exageratul supra-nume
“Eliberatorul” (calificativ ce face referinţǎ la eliberarea iobagilor – dar nu
mai mult).
Neamul ăsta, (rus) pe care îl cunosc în străinătate, în exemplarele lui princeps, poate să fie internaţional şi naţionalist şi şovin în acelaşi timp, pravoslavnic bigot şi ateu, de-a valma. La el, contradicţia se armonizează. Lucrurile ce se bat cap în cap îşi împletesc coarnele într-o logică înspăimîntătoare. Diametralele opuse duc la unicul oblic şi la sinteza neagră. (texte risipite prin reviste, disparat, despre sejurul sǎu din Elveţia, 1905-1910, publicate în Revista Fundaţiilor Regale nr. 8-9, 1 august-1 septembrie 1941).
Ceva, ceva s-ar înţelege dar, în fond, asemenea lucruri nici nu pot fi
explicate.
În parantezǎ trebuie remarcat decalajul de 126 de ani între “detestabilul”
fanariot strǎin-de-ţarǎ (româneascǎ) Constantin
Mavrocordat şi “luminatul” autocrat autohton (rus) Alexandru II. La 1735
primul a spus cǎ nu-i îngǎduit creştinului
sǎ-l robeascǎ pe creştin, în baza acestui principiu trecînd la eliberarea valahilor
din “vecinie” şi “rumînie”. La 1861 pravoslavnicul erou al lui Jules
Verne nu şi-a întemeiat actul pe considerente morale (mai degrabǎ simţea
presiuni dinspre Occident).
Paranteza-parantezei vǎ vorbeşte despre jumǎtatea de Moldovǎ întoarsǎ la
şerbie-sclavie în 1812, (prima rǎpire a Basarabiei), 77 de ani dupǎ Mavrocordat,
“grecoteiul cu nas subţire”, «apud Eminescu»).
Punctul doi: ne concentrǎm asupra lui Jules Verne însuşi. Spre deosebire
de alte multe romane, în Michel Strogoff
avem de a face cu numeroase personaje reale şi mai ales… politice. Pe locul UNU,
încǎ din primele pagini, strǎluceşte Alexandru II (nenominalizat):
Acest personaj, înalt de staturǎ,
cu un aer binevoitor, cu chipul liniştit şi cu fruntea încreţitǎ de griji…
Nimic nou sub soare: parcǎ Lenin & Stalin erau la rîndul lor “încreţiţi”
de atîtea griji (e drept, cu înǎlţimea
şedeau mai prost).
- Ei bine, cît voi trǎi eu,
Siberia va fi o regiune din care oricine se va întoarce ! Ţarul avea dreptate
sǎ spunǎ aceasta cu multǎ încredere, deoarece dovedise în multe rînduri, prin
clemenţa sa, cǎ justiţia rusǎ ştie sǎ ierte.
- Eu cred mai mult ca d-ta (şeful poliţiei) în patriotismul exilaţilor, reluǎ ţarul.
Ţarul avea dreptate sǎ creadǎ în
patriotismul acelora pe care, pentru moment, politica lui avea interesul sǎ-i
ţinǎ departe. Clemenţa, care reprezenta baza justiţiei sale, cînd putea sǎ-i
conducǎ singur efectele, uşurǎrile considerabile de pedepse, pe care le
adoptase în aplicarea ucazurilor, atît de groaznice odinioarǎ,…
Din nou mîhnire cu fiere: începi sǎ-ţi pui întrebarea dacǎ Jules Verne
chiar credea asemenea minciuni ? Dacǎ da, cum rǎmîne cu inteligenţa ? Dacǎ nu,
putem bǎnui lucruri mult mai rele decît în cazul Alexandre Dumas ― în speţǎ
niscai… ruble.
Bǎnuiala devine aproape certitudine cînd citim: …printr-o cǎlǎtorie în Caucaz, într-o ţarǎ înapoiatǎ, condusǎ de cîţiva
urmaşi de-ai lui Shamyl, apoi cu prilejul unei misiuni importante la
Petropavlovsk, în Kamciatka, la extremitatea Rusiei asiatice.
Cei 600.000 de circasieni-cerkezi deportaţi spre Imperiul Otoman chiar
în timpul domniei lui Alexandru II (nu sub groaznicul sǎu predecesor), sînt doar
nişte “înapoiaţi” şi, de fapt, aproape nu existǎ. Dumas mǎcar l-a lǎudat pe
Şamil. Cine a fost Şamil ? Alo ! Bună dimineaţa ! Şamil Basaiev ? Nu, nu chiar
el. Aloo ! Citiţi capitolul cu Alexandre Dumas.
Tandemul Turgheniev-Verne nu are cunoştinţǎ despre itelmenii din
Kamceatka persecutaţi şi deportaţi cam în aceeaşi manierǎ ? La ce bun opoziţia
celebrului scriitor rus dacǎ aceste nefericite etnii sînt tratate cu dispreţ ? [ Pentru detalii
privind itelmenii citiţi Cap.2 din studiul Veter
Krivu în Marea Galbenǎ.]
Mai vreţi argumente ? Serviţi cu încredere chiar din salata lui Jules
Verne:
Totuşi, în toate staţiile unde
oprea trenul urcau în vagoane inspectori, care îi percheziţionau pe cǎlǎtori, din
ordinul şefului poliţiei… Ioi, Istenem ! Tare ar fi fost nostim sǎ vezi în
Franţa secolului XIX un tren scotocit de
poliţie la fiecare oprire. Cred cǎ maestrul Verne emigra urgent, rǎcnind din
strǎfundul bojocilor sǎ se audǎ pînǎ la Vladivostok (ba chiar și în Kamceatka).
Cum rǎmîne cu politica clementǎ a Ţarului înalt,
binevoitor, cu chip liniştit şi fruntea încreţitǎ de griji ? Ǎ ?
Pe aceeaşi paginǎ, la al doilea paragraf distanţǎ, vine MAREA PERIUŢǍ:
Noi, prin graţia lui Dumnezeu,
împǎrat şi autocrat al tuturor ruşilor, al Moscovei, Kievului, Vladimirului şi
al Novgorodului, Ţar al Kazanului, Astrakanului, al Poloniei,
Siberiei, Chersonului, domn al Pskov-ului, mare prinţ de Smolensk, de Lituania, Volhynia, Podolia şi Finlanda, prinţ de Estonia, Livonia, Curlanda, Simigalia, Bialystok, Karelia,
Iugria, Perm, Viatka, Bulgaria şi multe alte ţǎri, mare prinţ de Nijni
Novgorod, Cernigov, Kazan, Polotsk, Rostov, Iaroslav, Bielozersk, Udoria, Obdoria, Kondinia, (???) Vitebsk, Mistislav, domn al regiunilor
hiperboreene, suveran al ţǎrilor Iveria, Kartalinia, Gruzinia,
Kabardinia, Armenia, suveran ereditar şi
suveran al prinţilor CERCHEZI, al celor din munţi şi alţii, moştenitor al
Norvegiei, duce de Schleswig-Holstein, Storman, Ditmarsen şi Oldenburg.
Vi s-a aplecat ? Valuri de greaţǎ vǎ contractǎ abdomenul ? Dar stomacul
lui Jules Verne cum a suportat asemenea linguşealǎ ? Sǎ-l lǎsǎm de-o parte
pentru moment, spre a înghiţi repede un anti-vomitiv (inspirat evident
din poliloghia ce tocmai vǎ frǎmîntǎ viscerele).
…stǎpînul şi regele meu,
Maiestatea Sa Protrudin Astericus, suveran peste globurile unite Jonit şi
Eprit, Duce moştenitor al Aneuriei, Împǎrat al Monoţiei, Biproxiei şi
Trifilidei, Mare Prinţ de Barnomalva, Eborcida, Klapundro şi Tragantoro, Conte
de Euscalpia, Transfioria şi Fortransmina, Paladin de Astru-Albastru-Alabastru,
Baron Porc-în-troacǎ, Scos-din-cloacǎ şi Mai-spalǎ-l-oleacǎ, precum şi domn atotstǎpînitor al Meterei,
Eterei et Cæterei…
Încǎ o duşcǎ ?
…Prinţ Titular şi Independent al
Murvidraupiei, Abominenţei, Infamoriei şi Mîrşavoriei, Conte Ereditar de Trundo şi Morigundo,
Electro-Octomǎciucar al Brazelupei, Condolondei şi Pratalaxiei, precum şi
Marchiz de Gund şi Lund, Guvernator Extraordinar al Fluxiei şi Pruxiei şi
totodatǎ General Capitular al Ordinului Mendiţilor şi Mare Preot al
Principatelor Pyt, Myt şi Tamtadryt…
Aşaa ! Acum putem continua, nu înainte de a-l dezvǎlui pe autorul
genialei bǎşcǎlii: Stanislaw Lem. Tot scriitor de Science Fiction ca şi Jules
Verne. Deosebirea esenţialǎ constǎ în faptul cǎ polonezul (evreu) a luptat
împotriva politicii (comuniste) cu armele sale (aparent atît de firave):
fantezie, umor, profunzime. Iar rublele, fie ele din aur, nu-l impresionau de
fel.
Hei, Franţa ! Hei, Polonia ! Hei tu
scriitor francez, idolul copiilor de vreun secol şi ceva încoace, Baron Porc-în-troacǎ,
Prinţ al
Infamoriei şi Mîrşavoriei ! Cum ai putut sǎ-ţi prostituezi talentul în
slujba celui mai antitetic stat european prin comparaţie cu draga ta Republique
? Polonezul Chopin e bun cît timp strǎluceşte la Paris, nu-i aşa ? Dar ai uitat
de ce a fugit de acasǎ ? Repede se
şterge memoria frîncilor cînd rublele lunecǎ în buzunare, iar nervum rerum
gerendarum îl blegeşte şi pe Cǎpitanul Nemo, şi pe Cyrus Smith, şi
pe Mathias Sandorf (ungur, dacǎ nu-i cu supǎrare). Toţi eroi ai luptei pentru
libertate care ne-au încîntat copilǎria, toţi spulberaţi de foşnetul
bancnotelor corect plasate.
Sic transit gloria
mundi ! Sic transit spiritul francez.
Pedanterie: aproape cert influenţa ruseascǎ s-a exercitat prin editorul
Hetzel. Între altele, acesta l-a presat sǎ-l transforme pe Cǎpitanul Nemo din
polonez rǎzbunîndu-se pe ruşi, în prinţ indian luptînd contra Angliei (în
contrast suspect cu admiraţia nedisimulatǎ a lui Verne faţǎ de englezi, evidentǎ
în alte romane cum ar fi Vulcanul de aur
ş.a.). Oricum o sucim, tot la bani
ajungem, fiindcǎ Hetzel era, la urma-urmelor, un afacerist. Cînd introduci politica
în artǎ, mai ales varii lupte împotriva tiraniei, ar trebui sǎ manifeşti un
dram de consecvenţǎ. Dar… de la marele
Vespasian citire: pecunia non olet (banii n-au miros).
După o vreme suculenţii arginţi put de strîmbă nasul urmaşilor - între
timp beneficiarul a murit cu gloria intactă.
Încǎ mai aveţi îndoieli ? Degustaţi letalul desert:
Campania se sfîrşi rǎu pentru emir. Invazia, inutilǎ ca toate
cele ce se leagǎ de colosul rus, avu urmǎri funeste…
E clar mesajul ? Nu vǎ puneţi cu Rusia, e
inutil. Aţi bǎgat la tǎrtǎcuţǎ voi polonezi, cerkezi, lituanieni,
finlandezi, georgieni, armeni şi alţi ÎNAPOIAŢI ? Nu-i de glumǎ, v-o spune autorul
vostru francez preferat. Panimaite ? Comprenez-vous ?
Ne putem întreba cum s-a ‘mbucat în mintea lui Jules Verne afirmaţia de
mai sus cu evenimentele rǎzboiului ruso-japonez din 1904-1905. Deşi bietul om
era pe moarte, grav bolnav, trebuie sǎ-l fi bîntuit (sper) o teribilǎ furtunǎ. Exagerînd,
poate chiar succesele minusculilor japonezi i-au grǎbit sfîrşitul.
În concluzie, un ARTIST, magistral reprezentant al efervescentei
spiritualitǎţi franceze Belle Époque, îşi foloseşte darurile naturale pentru orientarea publicului în
direcţii strǎine adevǎrului. Inclusiv strǎine intereselor Franţei, dacǎ acceptǎm
cǎ EA şi numai EA, era patria civilizaţiei, a luminilor, a libertǎţii. Aşa
cum pretindea (şi încǎ mai pretinde). Dreptu-i,
astăzi oareşcum sotto voce.
**********************************************
LA FINAL: deasupra (sau dedesubtul, sau în inima) tuturor acţiunilor
sordid-pecuniare ale cuplului Alexandre Dumas-Jules Verne lucreazǎ autarhia
cazanierǎ specific francezǎ mergînd pînǎ
la suficienţǎ şi incuriozitate, aşa
cum atît de ascuţit sesiza Alexandru
Paleologu acum 43 de ani (vezi introducerea).
Tot acolo constatam cǎ, pentru Paris, Constantinopol, greci, turci… tot un drac” - prin
consecinţǎ polonezi, cerkezi, lituanieni,
finlandezi, georgieni, armeni… acelaşi drac.
Adicǎ, dacǎ NOI (Franţa) sîntem “fǎclia civilizaţiei”, dacǎ istoria ne-a
dǎruit “o misiune naţionalǎ” (vezi mai sus - Şovinismul lui Chauvin), atunci
ceilalţi n-au decît sǎ se ia dupǎ farul aprins tocmai spre beneficiul lor. Nu e
treaba noastrǎ (a francezilor) sǎ-i salvǎm din furtunǎ ― noi doar
STRǍLUCIM.
Sticla felinarului se pǎteazǎ cu rahat (sǎ zicem) de muscǎ cam
des ? Ei şi ?
Ciocu’ mic,
ÎNTUNECAŢILOR !
***************************************************************************
Notă: Chiar din clipa în
care a citit pentru prima oară 20.000 de leghe sub mări (pe la 7
ani, adică prin 1957) autorul a fost şocat de cruda răzbunare a
Căpitanului Nemo ce scufunda o navă engleză, urmărind apoi cu satisfacţie sadică agonia
echipajului. Ulterior, după parcurgerea altor titluri de acelaşi autor, l-a bîntuit timp de zeci
de ani o nedumerire subliminală: ura formidabilă a Prinţului Dakkar nu puşca nicicum cu multiplele dovezi de apreciere
a civilizaţiei şi spiritului aventurier-întreprinzător
britanic exprimate de Jules Verne. Acum, (Ian. 2011) graţie lui Michel
Strogoff şi internet-ului, s-a lămurit.
Lămureală fără
bucurie.
***************************************************************************
Şi minciuni. Dar nu tip science-fiction, ci POLITICE. Să vedem: întîi
şi-ntîi Marele Trans-fleoşc NU
EXISTĂ. Nici în 1892, nici astăzi, nici măcar în vreun proiect. Înflăcărata pană
franceză extinde cosmic calea ferată militară
Caspica-Merv-Buhara-Samarkand-Taşkent (terminus). Ingineria, făcută exclusiv în
scopul cuceririi şi subjugării Asiei Centrale, fără nici o intenţie comercială,
devine o măreaţă şi dezinteresată operă rusească pentru conectarea la
civilizaţie a retardaţilor turkmeni, uiguri, chinezi etc.
Ediţia franceză originală ne serveşte şi două hărţi destul de detaliate
ale senzaţionalului traseu. Puteţi compara prima cu o hartă poloneză din 1903,
ba chiar cu una modernă – nici măcar o linie de decovil nu străbate Pamirul
pînă în deşertul Takla Makan. Ataşarea hărţilor susţine viguros tentativa de
inducere în eroare a cititorului mediu din prea fericita Belle Époque prin înlăturarea
tentaţiei de a consulta un atlas. Cît priveşte scrupulele de genul Parcă nu-mi amintesc că s-a dat în funcţiune
aşa ceva ! lenea comună le stinge imediat: Probabil am adormit citind ziarul. Ce naiba, uite harta !
Dar să presupunem că sîntem bine informaţi şi citim de dragul lecturii
şi amuzamentului. Și în acest caz Prinţul Infamoriei & Mîrşavoriei ne
“prelucrează” puţintel: Se vorbeşte des
despre extraordinara rapiditate cu care americanii au construit căile ferate
prin cîmpiile din Far West. Dar ruşii nu sînt cu nimic mai prejos în această
privinţă. Ce nu vrea să precizeze Domnul Jules Verne este faptul că în
Statele Unite practic TOATE căile ferate au fost construite de companii private
în scopuri comerciale. Din nou cititorul mediu nu va sesiza lucrătura, chiar şi
atunci cînd autorul îl ridică în slăvi pe Annenkov, “eroul lucrării”, general
(nu caporal, nici bancher greţos, nici patron rapace). Iar compararea cifrică rapidă
a realizărilor feroviare din Rusia şi America depăşea complet posibilităţile
omului obişnuit de atunci.
Ale noastre nu, aşadar poftiţi marfa (apud Wikipedia):
Ei, de data asta minciunile sînt de-a
dreptul sfruntate, nu fantasmagoric-benigne: vasăzică la 1890 (cam pe cînd se
scria romanul) Rusia avea de şase ori mai puţine căi ferate decît
America (şi cam tot atîtea cît India britanică, adică India actuală + Pakistan
+ Bangladesh). Dacă punem la socoteală şi teribilul Trans-Siberian (aflat în
construcţie frenetică) care lega două pustiuri cu scop la fel de militar ca şi ciotul
imaginarului Trans-Asiatic, lui Jules Verne ar fi trebuit să-i crape obrazul de
ruşine.
Să contabilizăm acum smîntîna, ardeiul
iute şi leuşteanul care ar trebui să dea gust ciorbei falşe. Avem la inventar trei francezi simpatici, doi ruşi
nobili şi curajoşi, un american idiot, ridicol şi dezgustător de interesat, o
englezoaică ţeapănă, ridicolă şi dezgustător de interesată, un german grotesc (Baronul Weisschnitzerdörfer – ce nume
nesuferit !...), un chinez ultra-moderno-parizian şi al doilea chinez
ultra-retrograd. Mai apar diverşi bandiţi fioros-romantici şi un... ROMÂN.
Potolez-vous: traducătorii români au depus eforturi
supraomeneşti reuşind să echivaleze Kinko cu... Cincu. Merge, nu ? Însă ce ne
facem cu ”neaoşul” Klork ? Ce ne facem cu ştiinţifico-fantastico-cazanierul
autor francez pentru care tot ce-i mai departe de Geneva este bizar şi suspect ?
Staţi să vedeţi cum îşi bate joc de
Imperiul Celest.
Deci China practic nu avea căi ferate.
Nu-i nimic, îndrăgitul nostru scriitor le clădeşte
instantaneu (din braşoave): ...Peste
cinci ani prima locomotivă intra în Merv, la 14 Iulie 1886, iar 18 luni după
aceea era salutată la Samarkand. La ora actuală, şinele din Turkestan sînt
racordate la cele chinezeşti şi panglica de fier se desfăşoară fără întrerupere
de la Marea Caspică la Beijing. Splendid ! Magnific ! Recunosc că am muşcat
momeala pînă aproape de sfîrşit tocmai datorită hărţilor – încrederea în
ceea ce se vede mi-a înceţoşat suspiciunea (altfel foarte trează cînd e
vorba de cuvinte). Undeva, mai departe, Jules Verne intră în amănunte de-a
dreptul jenante despre cum s-au zbătut inginerii chinezi să construiască ceva
ce nu există. Nu că asta nu s-a petrecut, dar DUPĂ moartea mincinosului
scriitor. Cît timp a trăit el, o împărăteasă vicioasă şi perversă a torpilat
orice iniţiativă în acest sens.
Ce să-i faci, Beijingul e prea departe de
Paris şi chiar celebrul nantez spune: „Francezilor
nu le place să înveţe decît ceea ce ştiu”. Citatul este din Sainte-Beuve şi
nu-i primul caz în care spiritele superioare autohtone satirizează fără cruţare
Franţa şi francezii. Însă fără a
părăsi pămîntul natal.
Acesta ar fi unul din rarele puncte unde
galii sînt complet diferiţi de ruşi.
În fine, marele maestru al tehnicii
viitorului se face că uită un mic detaliu foarte cunoscut: Rusia a ales de la
bun început un ecartament diferit de restul lumii (uite-aşa, de-al naibii).
Astfel traversarea frontierei chineze ar fi ridicat probleme nu chiar simple.
Sau scriitorul francez pleda indirect pentru integrarea căilor ferate ale
Imperiului de Mijloc cu sistemul Imperiului moscovit ? La atîta dragoste de ruşi,
mai ştii ?
***************************************************************************
Deşi în vasta colecţie de titluri scrise
de Jules Verne romanele cu fii ai maicii Rusia abundă (întotdeauna
nobili şi eroici) vom mai diseca rapid doar unul singur, unde respectivii
lipsesc: Keraban Încăpăţînatul. Editat
cu nouă ani mai devreme, a fost publicat, la noi, în acelaşi volum cu Claudius Bombarnac, cuplîndu-se cu el
într-un mod surprinzător.
Subiectul: un negustor turc din Istanbul refuză
să plătească proaspăt introdusa taxa de traversare a Bosforului şi, în semn de
protest, decide să ajungă pe malul asiatic al capitalei otomane ocolind Marea
Neagră. Din punctul de vedere al temei tratate tot ce ne interesează din
periplul personajului este concentrat în porţiunea dintre Strîmtoarea Kerci si
Georgia.
Zice autorul: Spre prînz întîlniră o ceată de Kalmuci nomazi... Se ştie că acest neam
e de origine mongolă. Era foarte numeros odinioară în ţinuturile caucaziene,
dar o mare parte s-a îndreptat spre Asia. Cam aiurea ! După toate sursele,
nomazii în discuţie se bălăbăneau între Volga şi Don fără a atinge nici pe
departe Marea Neagră. De altfel la Sud de Stalingrad exista o mare suprafaţă de
teren cunoscută şi astăzi sub numele de Stepa Kalmucă (iar tatăl lui Lenin era
parţial kalmuc).
Paranteză: în iarna 1942-43 pe acolo au
murit o seamă de români din Armata 4 cu ocazia luptelor din jurul
prea-faimosului oraş. Alţii, mai nefericiţi, au căzut prizonieri.
Dacă tot a adus vorba despre ei, ceea ce fecundul
scriitor francez NU VREA să spună (din motive de... ruble), este că la
1771 200.000 de kalmuci au luat-o la
sănătoasa spre China. De ce ? De răul ruşilor. Un procent semnificativ a pierit
pe drum.
Culmea: nici Marele Larousse Ilustrat din
1905 nu scoate o vorbă despre gigantica migraţie, aproape modernă. Ce ţi-e şi
cu cioclopediile astea !
Mai departe: din vîrful buzelor sîntem
informaţi despre ...Circazia ai cărei
locuitori, înfrînţi de ruşi în 1859, au părăsit litoralul. Şi atît. De unde
prin alte părţi ale globului ni se ţin lungi cursuri de etnografie şi istorie
locală, cu circazienii Domnul Jules Verne se poartă foarte sfios. Da’ parcă mai
examinarăm poporul ăsta undeva, nu departe. Ăăă... Desigur ! Asta e:
circazienii sînt totuna cu cerkezii. I-am pomenit în capitolul ALEXANDRE DUMAS – mincinos (cu voie) de la
Împărăţie. Alt mare francez vîndut pe-un blid de linte ! Dar cel puţin el
l-a amintit cu oarecare respect pe Şamil, remarcabilul şef al luptei atroce
dusă de cerkezi împotriva invadatorilor din Nord.
Exact prin Şamil se leagă Keraban Încăpăţînatul de Claudius Bombarnac – undeva, în al
doilea op, unul din simpaticii francezi ce voiajează cu inexistentul Trans-Asiatic
grăieşte: Ce rol de june prim ar putea
juca ! Nu-l vezi parcă în... Schamyl de Meurice?
Schamyl ?
Adică Şamil scris franţuzeşte. Meurice ? Nu, nu faimosul hotel cu acelaşi nume,
ci Paul Meurice, un autor de piese de teatru din secolul XIX (obscur acum,
celebru atunci). Aşadar în Franţa se juca, începînd cu 1854, o piesă purtînd
acest nume, atît de prizată de public încît era citată ca un lucru banal 38 de
ani mai tîrziu.
Pentru ce le plăcuse atît de mult Şamil parizienilor la 1854 ?
Să vedem: în acel an Franţa şi Anglia
declanşaseră Războiul Crimeii, debarcînd în peninsulă. Dar, la doi paşi,
cerkezii, cu (adevăratul) Şamil în frunte, agonizau de vreo 30 de ani
încleştaţi în lupta cu acelaşi duşman – Rusia. Ca să dea bine la ”patrioţii” de
acasă Paul Meurice a scris o piesă, unde-l pune pe (prea) puţin-cunoscutul imam
să declame: Fiţi bineveniţi, soldaţi ai
ţărilor raţiunii ! Vă aşteptam. Sînt douăzeci de ani de cînd susţin scînteia cu
care veţi aprinde incendiul. Fiţi bineveniţi ! Orientul întinde mîna
Occidentului în acest război al popoarelor. Haidem! Să combatem împreună tenebrele
prin lumină, iarna prin soare, barbaria prin dreptate !
Ohoho ! La Meurice Rusia înseamnă „tenebre”,
„barbarie” etc. Tare ! Tare de tot !
Bineînţeles că Şamil n-a rostit nici măcar o silabă din tirada de mai sus, dar
ce frumos sună. Ce măreţ !
Ce abject ! În nici (alţi) douăzeci de ani
francezii au întors-o cu 180 de grade: …printr-o cǎlǎtorie în Caucaz, într-o ţarǎ înapoiatǎ, condusǎ de cîţiva
urmaşi de-ai lui Shamyl,…(Jules Verne Michel Strogoff). Iar creaţia lui Meurice a rămas în repertoriul
teatrelor pariziene cot la cot cu punerea în scenă a aventurosului roman (tot
de Michel Strogoff vorbim). Pas de
pricepe ceva, dar nu acesta e subiectul eseului.
Astfel Jules Verne, care, conform propriului citat, cunoştea foarte bine
eroica piesă, o desfiinţează indirect, îngropîndu-i pe cerkezi sub mincinoasele
elogii la adresa “civilizatorului” Imperiu slav. Repede întorc armele “soldaţii
raţiunii” cînd li se înfig în baionete suficiente bilete de bancă. La nevoie, atunci
cînd fac parte din “elita spirituală” a naţiei, îşi slobod la pămînt şi
izmenele fiindcă ar vrea să trăiască fălos precum nobilii dinaintea marii lor revoluţii
însă le lipseşte tocmai firea
aristocrată. Abia prin persoane bine mobilate la cutiuţă, precum Alexandre
Dumas şi Jules Verne, se poate observa că les sans-culottes au învins definitiv vechea
Franţă, aşa cum sintetizează perfect Soljeniţîn:
-
... pentru tine,
chiar dupǎ 150 de ani, revoluţia francezǎ nu e decît o rebeliune stupidǎ a janghinoşilor, o
dezlǎnţuire de instincte
diabolice, o nimicire a naţiunii,
nu-i aşa ?
-
Desigur ! Încearcǎ
sǎ-mi dovedeşti contrariul ! Toatǎ grandoarea Franţei se terminǎ în secolul
XVIII. Ce s-a petrecut dupǎ rǎzmeriţǎ ?
O mînǎ de mari oameni rǎtǎciţi ? O completǎ degenerare a naţiunii, da !
Guvernele jucînd capra, spre bucuria lumii întregi ! Impotenţa ! Abulia !
Nulitatea ! Cenuşa !
Pentru a demonstra activitatea sistematică de influenţare pro-Rusia vom
mai enumera doar cîteva titluri: Aventurile
a trei ruşi şi trei englezi în Africa australă (1872), Hector Servadac (1877), Cesar
Cascabel (1890), O dramă în Livonia
(1904).
De-a lungul prodigioasei liste de subiecte julverniene (în general),
diversele naţionalităţi prezente sînt apreciate în fel şi chip: anglo-saxonii
acoperă toată gama posibilă (de la genii eroice la imbecili super-pătraţi la
cap), germanii sînt siniştri (cu foarte puţine excepţii), pînă şi francezii
sînt ridiculizaţi din cînd în cînd.
Ruşii, cel puţin în cazul personajelor principale, nu au nici un fel de
defecte. Ceva trădători mefistofelici mai defilează prin peisaj,
nesemnificativi şi nereprezentativi pe lîngă olimpianul popor moscovit.
Poate ar merita să analizăm numeroase alte detalii, unde acrobaţiile
maestrului Verne făcute spre a ignora, masca, sau edulcora abuzurile unui regim
bizantino-asiatic se văd cu ochiul liber.
Dar nu are
rost ― ce era de demonstrat s-a demonstrat.
*********************************************************************************
IACOBINISM PENTRU ETERNITATE
2011 12 Februarie În
revista americană TIME ziaristul Jeffrey Kluger comentează “abdicarea” preşedintelui
egiptean Hosni Mubarak. Printre altele discută cu diverşi specialişti despre
psihologia revoltelor de masă.
Şi iată ce afirmă Jonathan Haidt de la Universitatea din Virginia: “Îndemnul la revoluţie este reacţia
universală împotriva puterii exercitată asupra noastră în mod ilegitim. Oamenii
sînt subjugaţi de un impuls absolut
îngrozitor.” “Cum adică subjugare
îngrozitoare ?” “S-o luăm aşa: simbolul
statului meu este imaginea unei femei războinice cu
pieptul dezgolit şi cu un cadavru la picioare reprezentînd tirania.
Emblema statului este o crimă.”
Paranteză inevitabilă - românii din Decembrie 1989 au acţionat exact în
sens contrar. Vă mai amintiţi ? Cuvîntul de ordine era FĂRĂ VIOLENŢĂ ! O fi
fost bine ? O fi fost rău ? Am fost noi mai deştepţi decît francezii ? Vom mai
discuta. De altfel şi egiptenii au evitat pe cît posibil păşitul peste cadavre.
Revenim la subiect: poate că universitarul Jonathan Haidt ascunde în
fundul sufletului o mică rîcă anglo-saxonă pe cetăţenii Hexagonului: să
califici drept crimă chioară o capodoperă nu-i de-ici de-colo. Dar să nu ne
grăbim. Nu. Priviţi.
Franţa
? Lopata-n... Ohoho ! Vai, vai, vai !
Aceasta este varianta populară a unui foarte
(foarte) celebru cîntec revoluţionar francez. Atît de celebru încît o
revistă (comunistă) pentru copii din anul 1957 făcea aluzie directă la el, semn
că şi în miezul Sec.XX micii francezi îl cunoşteau perfect. Cînd spunem
„populară” ne referim la faptul că a existat şi o variantă „cultă”, adică mai
puţin violentă. Pentru a nu subzista nici un fel de dubii, al doilea vers al
acesteia începe cu Le peuple en ce jour sans cesse répète,. Ori
textul încercuit din ultimul desen, spune clar Les aristo a la lanterne.
Aşadar să nu se mire Mr. Jonathan Haidt – esenţa
celor transpuse cu geniu pe pînză sînt doar sumbrele bolboroseli vindicative
ale maselor de sans-culottes
din 1789. Clar ca lumina zilei - NU Delacroix i-a învăţat violenţa pe
compatrioţii săi. Iar proful american face doar nişte speculaţii ieftine, bune
pentru presă.
În schimb turbaţii iacobini de atunci
trăiesc printre noi.
Fără a intra în detaliile hidoase ale
evenimentelor din acele vremuri îl cităm din nou pe Soljeniţîn:
-
... pentru tine,
chiar dupǎ 150 de ani, revoluţia francezǎ nu e decît o rebeliune stupidǎ a JANGHINOŞILOR, o
dezlǎnţuire de INSTINCTE
DIABOLICE, o nimicire a naţiunii,
nu-i aşa ?
-
Desigur ! Încearcǎ
sǎ-mi dovedeşti contrariul ! Toatǎ grandoarea Franţei se terminǎ în secolul
XVIII. Ce s-a petrecut dupǎ rǎzmeriţǎ ?
O mînǎ de mari oameni rǎtǎciţi ? O completǎ degenerare a naţiunii, da !
Guvernele jucînd capra, spre bucuria lumii întregi ! Impotenţa ! Abulia !
Nulitatea ! Cenuşa ! ...Şi Franţa nu-şi va reveni ! Poate doar graţie Bisericii romane
!
Probabil vizionînd ce a ajuns ”Libertatea”
sa, Delacroix ar fi de acord cu scriitorul rus.
Pe ici, pe colo, există unele ilustraţii în empatie cu “drăgălaşul”
cîntecel de mai sus.
Pe parcursul veacului XIX francezii şi-au dat în petec de mai multe ori:
1830, 1848, 1871. Toată ziua bună ziua “hai la revoluţie” (deci mexicanii nu
sînt chiar atît de ridicoli). Mai jos puteţi admira altă faptă glorioasă: zece
zile înainte de prăbuşirea (inevitabilă) a Comunei din Paris, luptătorii pentru
“libertate”, “dreptate” etc. au asasinat 47 de ostateci – preoţi, militari,
funcţionari. După cum se vede, în acest caz femeile îşi aduc contribuţia din
plin.
Sărim în anul 1891: Le Petit Journal informează despre ghilotinarea unor criminali,
deplîngînd faptul că evenimente de acest gen încă se desfăşoară în public. Anglia este dată ca exemplu pentru abolirea
unor asemenea obiceiuri (detalii în textul din capul paginii). Tot acolo aflăm
cum zile şi nopţi înainte de execuţie o mulţime excitată se agita în jurul
pieţei, ajungînd chiar la ciocniri cu poliţia.
Putem astfel constata că, într-un secol de la revoluţie şi în ciuda
repetatelor rebeliuni cu aceleaşi lozinci pe steaguri, marile idealuri încă nu
fuseseră complet puse în practică. În schimb un efect „colateral” al anului
1789 supravieţuia perfect: ghilotina.
În mare cam asta s-a petrecut cu campioana luminilor şi libertăţilor,
patria civilizaţiei şi al bunului gust.
Imposibil să nu-l aducem în scenă pe Jean-Paul Sartre (1905-1980)
filosof existenţialist, dramaturg, scriitor, scenarist, activist politic şi
critic literar. N-am precizat naţionalitatea ? Bravo, ce credeaţi ? Francez,
desigur (nu belgian, nu elveţian).
Pentru scopurile prezentului studiu interesează activismul său politic.
Astfel, în 1961, individul scria negru pe alb: A ucide un european înseamnă să
împuşti doi iepuri dintr-o lovitură, să suprimi în acelaşi timp un opresor şi un oprimat; rămîn un om mort şi
un om liber. Era vorba de un îndemn adresat locuitorilor din Africa şi
Asia.
Mare amator de cuvinte fioroase (un
anti-comunist e un cîine), de dragul extremismului a iubit mai întîi
comunismul stalinist, apoi stalinismul maoist, pe barbudos Fidel Castro şi Che
Guevara, ş.a.
Orice şi oricine, numai să fie RĂU, VIOLENT.
În final direct pe teroriştii cei mai odioşi ― l-a vizitat în puşcărie
pe Andreas Baader, unul din liderii grupului paramilitar comunist Rote Armee Fraktion
care a însîngerat Germania anilor ’70.
Iacobinul ăsta de ziua şaptea chiar credea ce spune, sau se juca cu
vorbele din fotoliu ? Te poţi întreba dacă individul nu suferea de ceva boli la
cariopsă.
Cum rămîne cu Soljeniţîn ? Tot exagerat vi se pare ? După bilanţul
decăderii spiritului francez în ultimii 200 de ani parcă nici ilustraţiile de
mai jos nu sar calul foarte tare. Desigur sînt niște pamflete englezești din
epocă la adresa revoluţiei, adică foarte şarjate.
Încheiem cu un citat din Nicolae Iorga (Evoluţia ideii de libertate Editura
Meridiane 1987 pag.287):
…Aşa încît
este explicabil de ce, cu toată setea francezilor de a face revoluţia imediat,
au aşteptat un secol şi au făcut-o prost, şi de ce revoluţia s-a făcut aiurea (în alte părţi)
şi în altfel de condiţii, încît n-a căzut un cap şi n-a pierdut societatea
nimic din vitalitatea ei.
Aceasta s-a
întîmplat în coloniile engleze din
America de Nord. Şi de aceea eu încep istoria contemporană cu această
revoluţie a coloniilor anglo-americane…
28 Aprilie 2012 Cităm din lucrarea lui Jean Sévilla Terorismul intelectual, Editura
Humanitas pag.83:
În
săptămînalul său La cause du peuple, Stînga
proletară foloseşte un limbaj de război civil: Clasă murdară de patroni, ai face bine să fii atentă ! Iar
cînd noi vom vrea, cu toţii uniţi, vă vom sechestra, vă vom scuipa în gură şi
vă vom spînzura; mai întîi de picioare; şi dacă tot n-aţi înţeles, de gît (31 Octombrie 1969).
Ei, bine măcar că nu şi-au versificat
textul precum la 1789. Oricum se vede clar filiaţia ideilor tip Ah ! Ça ira ! Ça ira !.
Dragul nostru Sartre, după ce preia conducerea ziarului maoist în
discuţie, continuă să călărească aceeaşi balauri resentimentari şi spune cam
aşa, într-un interviu din 1973: Un regim revoluţionar trebuie să se debaraseze de un anumit
număr de indivizi care-l ameninţă, iar eu nu văd alt mijloc decît moartea.
Întotdeauna se poate ieşi dintr-o închisoare. Revoluţionarii din 1793 n-au
ucis poate îndeajuns.
Un “maare” filosof şi janghinoşii de mai jos “uniţi
în cuget şi simţiri”.
Aicea a ajuns Franţa.
Q. E. D. !
====================================================================
Explicaţiile promise pentru ilustraţia
de la pag.2:
Mauvaise graine, mais bon engrais = Sămînţă
rea, dar îngrăşămînt bun
Ah ! vous aimez, marneux Allemands, vous terrer !… chez moi…
Eh bien ! restez-y enterrés. = Aha, germani mîloşi, (de la rîul Marna «prima
înfrîngere germană»―marnă―sol cu marnă―mîlos, nămolos) vă place să
vă ascundeţi … (terre=pămînt, se terrer=a se ascunde sub pămînt) la mine… Ei bine, rămîneţi
îngropaţi (enterré≡ în pămînt=îngropat).
Nimic de zis –
spirit cu grămada !
La final cîteva ”caricaturi”
englezești asupra subiectului.
Comments
Post a Comment