INEXISTENTA SUPREMAȚIE - 1 (11.052 cuvinte, 51 imagini)

Oamenii leneşi şi lacomi învîrt lumea încolo şi-ncoace

CRISTIAN GHINEA Dilema Veche Nr.442  2-8 August 2012

● Avem în română o avalanşă de cărţi despre civilizaţii şi relaţiile Occident-Orient. Creşterea puterii Chinei sperie, angoasează sau entuziasmează, depinde de orientare. Mai ales Editura Polirom a făcut o treabă excelentă în traducerea aproape pe bandă a unor cărţi care fac sau vor face şcoală în domeniu. Săptămîna trecută am vorbit despre cartea recentă a lui Joseph Nye privind Viitorul puterii. Polirom a tradus repede după publicare şi Civilizaţia – Vestul şi Restul a lui Niall Ferguson, pe care am recenzat-o aici. Dar tot Polirom vine din urmă puternic şi la capitolul recuperări esenţiale în domeniu. În 2011 a tradus deja clasica Ascensiunea şi decăderea marilor puteri – Transformări economice şi conflicte militare din 1500 pînă în 2000 a lui Paul Kennedy, publicată în 1988, dar nicidecum depăşită (dimpotrivă, pare genul de carte care îşi trăieşte a doua viaţă, anul apariţiei, la finele Războiul Rece pe care americanii îl cîştigau, nu a fost fericit pentru o carte mai degrabă pesimistă). Şi tot Polirom scoate în 2012 o carte în curs de clasicizare – Marea divergenţă – China, Europa şi naşterea economiei mondiale moderne a lui Kenneth Pomeranz. Publicată în 2000, Marea divergenţă a cam deschis drumurile într-o zonă care ar putea să devină un subdomeniu academic de sine stătător, pe care l-am putea numi „Ce ne facem cu China“. De amintit în context o altă carte pe care am recenzat-o, Viruşi, arme şi oţel.♦ Soarta societăţilor umane, a lui Jared Diamond, apărută la Editura All în 2010.

● Am făcut această introducere (evident, pe lîngă dorinţa de a mă da deştept) pentru a vă convinge că De ce Vestul deţine încă supremaţia – Şi ce ne spune istoria despre viitor chiar merită citită. Apărută tot la Polirom, scrisă de Ian Morris, este cea mai bună dintre toate. Rar se întîmplă ca, după ce totuşi citeşti destul de mult într-un domeniu, să dai peste încă o carte din care să afli atît de multe lucruri noi. Şi cartea asta (500 de pagini, format mare) nu se poate lăsa din mînă. La început e derutantă, are o lungă introducere metodologică (se poate sări peste), iar primele capitole se plimbă prin preistorie. Îţi vine să zici: credeam că e la zi. Apoi te prinde şi înţelegi de ce era nevoie de asta: Morris construieşte un index al dezvoltării sociale (care combină putere militară, sofisticare economică, captarea energiei ş.a) şi îşi aplică instrumentul de la apariţia omului pînă astăzi, şi are chiar şi un ultim capitol despre viitor, un amestec de SF inteligent şi predicţii fascinante.

● Ce are în plus faţă de celelalte cărţi este tocmai această încercare de sinteză. Diamond este adeptul teoriei că geografia dictează totul. Ferguson merge pe rolul personalităţilor, al banilor şi al unor momente-cheie care au făcut ca Occidentul să domine lumea secolului trecut. Kennedy explică prin alianţe politice şi militare care se tot fac şi se desfac. Fiecare e convingător în felul său, dar fiecare vede numai o bucată. Morris îşi propune, şi eu cred că reuşeşte, să le combine pe toate în indexul său. Şi atunci vezi că geografia este foarte importantă, dar apar momente în care alte forţe schimbă semnificaţia geografiei. De pildă, formarea centrului occidental al civilizaţiei în jurul Mediteranei a însemnat o arteră comercială care a permis schimbul uşor de mărfuri. Toate imperiile occidentale au tins să controleze această arteră, şi Imperiul Roman a reuşit cel mai bine. China antică a rămas în urma Romei pentru că masa sa terestră nu a permis o unificare comercială. Cînd navigaţia interioară s-a făcut mai uşor pe cele două fluvii legate de Marele Canal, China a putut să o ia înainte, după prăbuşirea Romei. Şi cînd Roma s-a prăbuşit sub acţiunea combinată a bolilor, a problemelor interne şi a nomazilor din stepă, centrul occidental s-a retras spre est, prin Bizanţ, perşi, arabi şi apoi otomani. Vestul Europei a fost o periferie pînă cînd a reuşit extinderea spre Atlantic, peste Atlantic de fapt, care a făcut ca lumea mediterană să devină irelevantă şi Occidentul a lăsat China în urmă.

● Un moment-cheie este ceea ce Morris numeşte „închiderea stepei“ în secolul al XVIII-lea, prin întîlnirea dintre ruşi şi chinezi în Siberia. Pînă atunci, marea stepă, care se întinde din Ucraina pînă în Mongolia, a reprezentat un mare gol civilizaţional, pe unde se făcea comerţ între cele două centre (occidental şi chinez). Din cînd în cînd, valuri de călăreţi din stepă atacau cele două centre. Cînd perioadele erau stabile şi înfloritoare, centrele îi respingeau. Cînd sufereau deja de probleme, centrele se prăbuşeau sub şocul loviturii. Şi centrul occidental în diversele sale forme (Roma, Bizanţul, Persia) şi cel chinez (prăbuşit şi renăscut sub mai multe dinastii) s-au prăbuşit de cîteva ori sub presiunea celor din stepă. Prin închiderea stepei, chinezii şi ruşii au reuşit să elimine unul dintre factorii care produceau regulat prăbuşiri civilizaţionale, i-au aservit pe călăreţii stepei, făcîndu-i ţărani şi agricultori. Deşi maliţiozitatea mea antirusească m-a făcut să mă gîndesc, citind asta, dacă nu cumva Rusia însăşi a înlocuit stepa ca factor de destructurare civilizaţională: nu cumva Armata Roşie a fost forma modernă a călăreţilor din stepă? Era cît pe ce să desfiinţeze centrul occidental, salvat in extremis de rezistenţa foştilor colonişti trimişi de Europa în America. Mai ales că centrul chinez s-a prăbuşit complet tot atunci, sub Mao. Dar intrăm în subtilităţi.

● Remarcabilă este evoluţia urmărită în paralel de Morris între centrul occidental şi cel oriental, care seamănă pînă la detaliu. Şi astfel reuşeşte să critice convingător cele mai multe dintre teoriile clasice care explică ascendentul Occidentului faţă de Orient. De pildă, Renaşterea. Şi teoria că gîndirea renascentistă a făcut ca occidentalii să se desprindă din cadrele vechi de gîndire, a permis dezvoltarea ştiinţei şi apoi, indirect, revoluţia industrială. O teorie convingătoare. Doar că o privire atentă la istoria Chinei – zice Morris – arată momente care seamănă izbitor cu o renaştere proprie. Citează din filozofi chinezi, numeşte spirite renascentiste complete, gen Leonardo da Vinci, care au trăit în China. Doar că ceva a făcut ca nu renascentiştii chinezi să cîştige, ci aceia care doreau întoarcerea la teoriile vechi ale lui Confucius, la obedienţă, tradiţionalism, ordine. Deci, nu gîndirea în sine a făcut diferenţa, trebuie să căutăm înapoi pe lanţul cauzal. De altfel, valurile de dezvoltare a filozofiei şi religiei au fost şi ele uimitor de asemănătoare – filozofii greci vs Confucius, răspîndirea creştinismului vs cea a budismului (care iniţial i-a scandalizat pe tradiţionalişti, a fost combătută de împăraţii chinezi, apoi a fost adoptat oficial), renaşterea, dezvoltarea unui rudiment de gîndire ştiinţifică. Iar apoi se rupe filmul. Cum? Ia citiţi şi singuri.

● Schemele făcute de Morris privind dezvoltarea te lasă mască. Estul şi Vestul merg paralel, cu un avans permanent al centrului din Occident de vreo 1000-2000 de ani. Civilizaţia pornită din Siria-Irak, apoi mutată spre Grecia şi Roma, a avut permanent acest avantaj faţă de China, dar cîndva după anul 500, China o ia înainte şi are ea un avantaj, dar pe la 1200 începe să piardă teren. Cînd Atlanticul devine lacul interior al Occidentului, China rămîne în urmă. De ce nu au descoperit chinezii America? Pentru că nu aveau nevoie. Din perspectiva portughezilor şi spaniolilor, popoare mici aflate la margine şi brutalizate de vecini, avea ceva sens să pleci să cauţi China spre vest ca să faci comerţ (Columb căuta Indiile cînd a descoperit America). Asta este teorema lui Morris: progresul se întîmplă atunci cînd oameni leneşi şi lacomi caută modalităţi mai ieftine şi mai uşoare de a o duce mai bine. Simplu. Din perspectiva Chinei, nu avea de ce să caute Europa spre Est, pentru că europenii îi căutau ei pe chinezi pentru comerţ. Iar cînd Marco Polo a fost acolo, a fost mirat cît de dezvoltată era China. Doar că deja China scădea, Europa creştea, deşi Polo ar fi mirat să audă aşa ceva în retrospectivă.

● În fine, tot aşa o ţine Morris de ajunge pînă în viitor. Dar nu vă spun cum se termină şi nici cine este criminalul, ca să citiţi. 
*********************************************************

Și iată ce am de spus eu despre subiect

  §  Mda ! sună bine.

     Mult simpatizîndu-l eu pe Dl. Ghinea (în special datorită ”malițiozității sale anti-rusești”) am cumpărat cartea. 

     Și ― GONG !  (chinezesc) ―  ce SURPRIZĂ ! (m-a  lovit în moalele capului)

     Poftiți un aperitiv.

     Pag.24

     De exemplu, nimeni nu contestă astăzi faptul că, în momentul în care marea epocă europeană a descoperirilor maritime abia începea, navigația chineză era de departe mult mai avansată, iar marinarii chinezi cunoșteau deja coastele Indiei, Arabiei, Africii de Est și poate ale Australiei.  Amiralul eunuc Zheng He, cînd a pornit de la Nanjing spre Sri Lanka, în 1405, se afla la comanda a aproape trei sute de vase. Printre acestea se numărau nave-cisternă ce transportau apă potabilă și imense „corăbii-tezaur”, cu cîrme realizate cu o tehnică avansată, cabine etanșe și instrumente complicate de semnalizare. În rîndul celor 27.000 de navigatori conduși de Zheng se aflau 180 de doctori și farmaciști. Spre deosebire de el, Cristofor Columb, cînd a pornit de la Cadiz, în 1492, avea doar 90 de oameni pe trei corăbii. Vasul lui cu cea mai mare cocă disloca doar a treizecea parte din apa dislocată de cea mai mare corabie a lui Zheng. Avînd 26 de metri, era mai scurt decît catargul principal al navei lui Zheng și era doar de două ori mai lung decît cîrma acesteia. Columb NU DISPUNEA DE APĂ POTABILĂ și nici de doctori adevărați. Zheng avea busole și cunoștea Oceanul Indian suficient cît să umple o hartă de șase metri. Columb rareori știa unde se află, cu atît mai puțin despre locul spre care se îndrepta. 

     Wow ! Bine că nu a confruntat și fizicul celor doi amirali, precum vînzătorii de ”carne umană” (sclavi), fiindcă din nou  Columb ieșea prost – Zheng He era un colos de aproape doi metri. 

       Să trecem la lucruri serioase. 

    Categoric cele 7 expediții chineze pe coastele Indiei, Arabiei și Africii sînt fapte remarcabile. 27.000 de oameni îmbarcați, 300 de nave la un loc, hărți de șase metri lungime ― astea nu-s bagatele. 

     Dar să nu comparăm mere cu pere. Nu știu cine contestă realizările navigatorilor chinezi, în schimb Dl. Morris sigur le minimalizează pe ale europenilor. Fără corăbii gigantice și mii de marinari, Pytheas din Massalia (Marsilia) a reușit să atingă nordul Angliei, coastele Norvegiei și Marea Baltică ― atenție ! ― ÎN SECOLUL IV ÎNAINTE DE CHRISTOS ! Cînd te gîndești cum arătau vasele grecești ale epocii și ce furtuni bîntuie golful Biscaia, parcă te trec fiorii. Nici cu vikingii n-ar trebui să ne fie rușine: chiar eliminînd America din discuție, tot rămîn pe listă Islanda și Groenlanda. Ăsta nu mai e cabotaj și, oricît de periculoși or fi musonii Asiei de Sud-Est, tare aș vrea să-l văd pe Zheng He înfruntînd Atlanticul de Nord ― așa, numai vreo 7 zile în mare liberă, fără hărți și fără busolă. Apropo de hărți: în momentul expedițiilor chineze, ”primitivii” europeni inventaseră meridianele și paralelele de vreun mileniu și jumătate. Cam tot prin antichitate arieratul ăla de Eratostene măsurase raza Pămîntului, iar Pytheas (tot el) stabilise cu mare precizie latitudinea orașului natal. 

     Ca să fim political correct pînă la capăt: ce ne facem cu insulele Pacificului ? Știe toată lumea că nu a scăpat NICI UNA nelocuită. Că niște ”prăpădiți” de indigeni (mai colorați, mai creți, cu nasurile mai turtite) au străbătut mii de mile în pirogi microscopice, transplantînd specia umană oriunde se afla un petec de uscat (Insula Paștelui: America la 3.512 km și prima stîncă locuită la 2.075 km). 

     Dl. Morris practică un fel de rasism invers: vax Europa, ― CHINEZII ! Nu albii, galbenii! Ei sînt ”neamul ales” ! Și atunci polinezienii... ? 

     Ne întoarcem la Columb: hai să ne tot ”minunăm” cum a putut el străbate Atlanticul fără medici și farmaciști, și fără... apă potabilă (sic !) !  Cum adică fără apă ? A, deja aici ne ciocnim de o greșeală tipică pentru arheologul americano-britanic: neglijența. Vom mai întîlni și altele. 

     GLORIE LUI COLUMB, tocmai fiindcă a făcut ce a făcut cu trei găoace șubrede ! GLORIE navigatorilor polinezieni ! Rușine autorului că încearcă să-și stupefieze publicul cu sofisme ieftine ! 

     Notă (deocamdată) mirată:  entuziasmul dezlănțuit al Dl. Ghinea începe să sune cam dogit.

     Marinăria a fost un fel de lovitură de tun în deschidere deoarece, tot la debutul masivului cărțoi, bubuie și paragraful citat. Înainte de a trece la restul chino-delirului să-l ”arheologizăm” un pic pe însuși Ian Morris. 

     Contemporanul nostru om de știință californian este de fapt o matrioșkă ― dacă îi răsucim nițeluș capul, va izbucni din gîtlej un alt muțunache sinolog: Joseph Needham (1900-1995). 

     Individul a fost – o vreme – un veritabil savant (biochimist, doctorat la Cambridge). Prin 1937, căsătorit fiind, s-a îndrăgostit de China și, simultan, de asistenta lui (chinezoaică). A urmat un mariaj triunghiular pînă la moartea soției en titre (1987).  Asemenea detalii, ușor sordide, s-ar dovedi lipsite de relevanță dacă nu ar reflecta similarul concubinaj cu regimul comunist chinez. Astfel, britanicul profesor și-a prostituat profesiunea, certificînd cîteva măgării propagandistice: mai întîi că USA ar fi aruncat niscai balegi infestate cu antrax în sudul Chinei la finele războiului mondial; apoi, bine înregimentat-gîdilat de sovietici prin ciracul lor Zhou Enlai, a confirmat imaginarul război bacteriologic purtat de aceeași americani în Coreea. Dragoste oarbă, ce mai !

      Ecce homo.

     De prin 1954 Needham s-a înhămat la un opus magnum numit Știința și civilizația în China (24 de volume publicate și încă nu s-au terminat). Efortul demiurgic nu poate fi catalogat drept pură fantezie — nenumăratele pagini conțin multe adevăruri. Dar și exagerări, ba chiar falsuri, așa cum șade bine unui îndrăgostit-amețit veritabil. Adică un soi de nisip aurifer ― destul steril, nu puține grăunțe strălucitoare.   

     Ceea ce rămîne cu adevărat ar fi „marea întrebare a lui Needham”: 

  Pentru ce China a fost depăşită de civilizaţia vestică, în ciuda succeselor sale iniţiale ?

     Tocmai asta pritocește și Ian Morris, cu har și spirit științific mult mai firav decît ale inspiratorului său. Altă generație, alte obiceiuri ! Maestrul a fost mînat de pasiune, elevul bate cîmpii comercial-școlărește. Un amănunt revelator: Morris citează din Needham, fără a-și asuma explicit filiația ideatică. Se profită oare de scurtimea memoriei publice, sau avem de a face cu ingenuitatea superficialității ? Greu de decis. 

     Pînă una alta superficialitate găsim cu basculanta.  Cîteva exemple mici (fără legătură cu China): 

     Pag. 54 

     Tăieturile de pe craniu relevă faptul că ceea ce se dorea erau limba și creierul, ambele bogate în grăsimi.

     Nu cunosc suficientă biochimie pentru a evalua cîtă grăsime conține materia cenușie a mamiferelor, însă oricine a consumat limbă (de porc sau vită) știe că este unul din cele mai slabe organe. Drept e că hamburgheriștilor occidentali le cam repugnă aceste veritabile delicatese din motive aproape absurde – nu bag în gură ceea ce a fost în gura altcuiva, zisu-mi-a un prea-fericit cetățean al civilizației vestice (deși se lăudase cu multiple aventuri culinare sud-asiatice ― ceva șerpi, gîndaci, omizi ?). Teoretic știința nu ar avea voie să fie bruiată de idiosincrazii personale sau informații ”din auzite”. Rămîne ca și Ian Morris să afle asta.

     Pag.53

     De asemenea, scheletul atît de bine păstrat al Băiatului de la Turkana are un canal rahidian (în care se află măduva spinării)  care măsoară în diametru cît trei sferturi din cel al omului modern, ceea ce sugerează că nu își putea controla respirația cu suficientă precizie pentru a vorbi cît de cît la fel ca noi.

     Nici în materie de anatomie și fiziologie nu sînt expert pentru a combate sau susține legătura strictă dintre fracțiunile de milimetru ale unui canal medular și perfecțiunea vorbirii. Dar nici arheologul Morris, care transformă o ”sugestie” în argument-beton. Ca să ne edificăm complet ar mai rămîne de măsurat și ”canalul rahidian” al... papagalilor.

     Pag.77

     Asemenea speciilor de animale cu creier mai mare (fie că vorbim despre albine, delfini, papagali...

     Palavre tip șuetă-de-cafenea, fixate pe hîrtie cu un aplomb aiuritor. Însă parcă gîndul ne duce spre altceva decît prostie pură.  

     Pag.216

     Alexandru și-a asigurat soldații că se vor scălda cît de curînd în apele oceanului... (cînd de fapt în fața lor, în locul oceanului, se întindea cîmpia Gangelui...)

     Deh, mai greșește omul (am gîndit inițial), Gangele nu-i chiar așa departe (?!) de Indus. Din păcate se recidivează două rînduri mai jos.

     Pe teritoriul actual al Afghanistanului, un grup a întemeiat regatul numit Bactria, care... a cucerit unele teritorii din cîmpia Gangelui...

     Și imposibila frază de la Pag.200: Darius...săpînd canalul Suez între Mediterana și Marea Roșie...

     Totul devine clar: asemenea scorburi în cultură fiind aproape imposibile, pur și simplu individul nu și-a revizuit textul, cadorisindu-ne  cu ”grăsimea de limbă”, ”creierul uriaș al albinelor”, etc. (n-am vrut să plictisesc înșirînd toate neroziile – nu puține). Din acest motiv l-am retrogradat pe ”distinsul” profesor la condiția de școlar (de vîrstă fragedă). 

     Ăsta-i mediul academic de la Stanford ? O, zei ! Oh, Domnule Ghinea ―  rămîneți mască exclusiv în intimitate. Vă rog frumos ! 

*********************************************************

§    După ce am vagabondat nițel prin galeria hazliilor argumente morrisiene cred că e momentul să ne întoarcem la esențe.  Mimînd permanent că „marea întrebare” a lui Joseph Needham nu este însuși motorul lui De ce Vestul deține încă supremația, Ian Morris ne propune drept motto o frază SF. Da, chiar așa, onorabilul cadru universitar american pretinde că lucrarea sa își trage seva ”filosofică” dintr-o nevinovată afirmație a lui Robert Heinlein (binecunoscut autor de gen):  progresul este realizat de leneși care caută un mod mai ușor de a face anumite lucruri.

     Prin completare și extindere ea devine piatra unghiulară a gîndirii lui Ian Morris, o teorema personală (după propria declarație):
      Schimbarea este determinată de oameni leneși, lacomi și temători, care caută un mod mai ușor, mai profitabil și mai sigur pentru a face unele lucruri. Și aceștia rareori știu ce fac. 

     Ca să ”mă dau deștept”, vorba lui Cristian Ghinea, aș putea reda un citat din Tăcerile Colonelului Bramble (1918) de André Maurois unde, mult înainte de Heinlein, se vorbește despre inventivitatea englezilor generată de lene. Dar mi-e lene s-o caut prin bibliotecă, mai ales că habar nu am pe care raft s-ar găsi afurisita aia de carte. Pe urmă, ce autoritate are André Maurois ? De fapt, CINE o mai fi și Maurois ăsta ? (întrebare stanfordiană). În definitiv Heinlein (ca și Bramble) se referă la domeniul restrîns al inovațiilor tehnice, așa că nu acesta e firul de despicat.

     Din bube mucegaiuri și noroi // iscat-am frumuseți și prețuri noi... De la Arghezi încoace noi, românii, mai știm cîte ceva despre declarațiile programatice șocante. 

     Numai că poetul autohton își rezuma opera, în timp ce arheologul american zăngăne din tingiri comerciale să-l audă publicul (cumpărător). Simultan exprimă (poate inconștient) crezul unei generații: demitizarea veninoasă. Alexandru cel Mare a fost un asasin alcoolic, Cezar un epileptic afemeiat, Columb nimerit-a ceva (nici el nu știa ce) precum orbul Brăila, ș.a.m.d. Cam pe aicea țintește chestia cu oamenii leneși, lacomi și temători. Adică vnimanie idealiștilor: NU eroii au împins lumea înainte, ci pleava putorilor avide și fricoase.   

     Hei ! Ce vremuri ! Vă mai amintiți de „masele făuresc istoria” ? Ia priviți cîtă carieră a făcut uzat-abuzata expresie marxist-leninistă. Cel puțin materialismul istoric pretindea că mulțimile sînt morale, nobile și clarvăzătoare prin însăși forța numărului, adică prin definiție. În schimb bătrînii hipioți au mai coborît niște trepte, trăgînd totul spre mocirla corectitudinii politice. Sînt curios ce ar răspunde Ian Morris dacă cineva l-ar întreba pe „cum era Zheng He: lacom, leneș sau fricos ?”. Fiindcă, în mod evident, un asemenea comandant, ca și Columb, ca și ”primitivii” polinezieni,  nu putea să aibă nici unul din atributele de mai sus — altfel rămînea acasă. Eu personal cred  că mai degrabă era lacom de glorie,  dar tripleta adjectivelor defăimătoare exclude asemenea conotații. 

     Deci arheologul își contrazice propria ”teoremă” de la bun început.

     Lăsînd de o parte fabulațiile copilărești pe care ”onorabilul” Ian Morris le ejectează fără rușine în ochii publicului sfertodoct, să apucăm de coadă ”chinezăriile” serioase. 

     Undeva, departe și afară din cartea ce-o analizăm, doi gînditori de certă anvergură se orbesc reciproc, interpretînd emoțional un exemplu decisiv cu privire la maniera de gîndire sinică.

     Astfel, în Marshall McLuhan, Galaxia Gutenberg, Editura Politică, pag.65-66, Werner Heisenberg, vorbind despre „știință ca de un element de interacțiune între om și natură”, propune următorul text:
     „...cu două milenii şi jumătate în urmă, de pildă, savantul Tsuang-Tsi a şi vorbit despre pericolul folosirii maşinilor, spunînd:
     În timp ce Tsi-Gung călătorea prin ţările din nordul fluviului Han, el a văzut un bătrîn care lucra în grădina lui de zarzavat. Făcuse un şanţ de irigare. Cobora el însuşi în fîntînă, umplea o găleată cu apă, pe care o aducea în braţe şi o turna în şanţ. Deşi se ostenea foarte tare, avea puţin spor. Tsi-Gung îi zise: Există un procedeu care ţi-ar permite să umpli într-o zi o sută de şanţuri, fără să te oboseşti. Vrei să-l înveţi ? Grădinarul, care stătea aplecat, se ridică, îl privi în faţă şi îl întrebă: Cum vine asta ? Tsi-Gung spuse: Iei o bară de lemn îngreuiată la un cap şi uşoară la celălalt. În felul acesta poţi scoate apa din puţ cu foarte mult spor. Asta se numeşte o fîntînă cu cumpănă.

     Faţa bătrînului se roşi de supărare şi el spuse: L-am auzit pe învăţătorul meu spunînd: cînd un om foloseşte o maşină, ajunge să-şi facă toate treburile ca o maşină; cel care îşi face treburile ca o maşină ajunge să aibă o inimă ca o maşină, iar cel care are o inimă ca o maşină în piept îşi pierde simplicitatea. Acela care şi-a pierdut simplicitatea devine nesigur în mişcările sufletului său. Nesiguranţa în mişcările sufletului este ceva ce nu se împacă cu cinstea. Nu că n-aş cunoaşte lucrurile de care îmi vorbeşti, dar mi-ar fi ruşine să le folosesc. 

     Înduioșător ! Mai avem una de la Georg Gissing (1857-1903, un romancier al epocii victoriene):
     Urăsc ştiinţa şi mi-e teamă de ea, deoarece convingerea mea este că pentru multă vreme de aici înainte, dacă nu pentru totdeauna, ea va fi inamicul neînduplecat al speciei umane. O văd distrugînd toată simplitatea şi gentileţea vieţii, toată frumuseţea lumii; o văd întunecînd minţile oamenilor şi învîrtoşînd inimile lor; o văd instaurînd barbaria sub masca civilizaţiei; o văd aducînd o vreme de conflicte vaste, care vor face să pălească semnificaţia «miilor de războaie din vechime» şi chiar dacă mulţi nu vor vrea, va împinge toate progresele geniului uman într-un haos sîngeros.

     Le-am putea numi chiar ”profeţii”, dacă rigurozitatea ştiinţifică nu ar pretinde argumente mai precise decît poezia.

     Ceea ce respectivul ”sufletist” englez (sau chinez) nu observa/pricepea consta în faptul că, din cauza dependenţei exclusive de agricultură, simplitatea şi gentileţea vieţii tradiţionale presupuneau fatalmente şi subalimentaţie cronică, întreruptă din cînd în cînd de foamete chioară. Cazurile extreme deveneau catastrofe, aşa cum s-a petrecut în Irlanda: 1846-1848 ― UN MILION DE MORŢI, 1.500.000 emigraţi. Ultima din Europa (exclusiv Rusia – de China ce să mai vorbim). Imposibil ca Gissing să fi ignorat evenimentul.  Se mai adăuga o mortalitate infantilă înspăimîntătoare din cauza igienei aproape inexistente, etc,. etc., etc.  

     ”Capitalismul sălbatic” a permis unor mase uriaşe de oameni să trăiască şi să procreeze, la limita mizeriei, dar fără să moară de foame, dublînd, triplînd şi cvadruplînd populaţia Europei în mai puţin de 50 de ani. Numai sporul net al României între 1900 şi 1911 a fost de 1.000.000 de persoane (Almanahul Minerva 1912), fără a beneficia de legislaţiile şi igiena Occidentului.  De fapt ŞTIINŢA ŞI TEHNICA plus  capitalismul sălbatic au permis cele de mai sus. Iar Gissing vorbeşte frumos, însă nu spune destule. La fel Tsuang-Tsi, Tsi-Gung și – de ce nu ? – ”gargantuescul-gogoman-gongoric” Gunga Din (vezi Barrack-Room Ballads de Rudyard Kipling). 

     Aceeași pleiadă de consoane cărîndu-și pumni !

     Uimitor ar fi însă faptul că „modernii” Werner Heisenberg și Marshall McLuhan pică în confuzia inimă-suflet-morală-cinste versus mașină. Ce are una cu alta ? Capcana ingenioasă, scutindu-l pe vînătorul primitiv de confruntarea directă cu un animal fioros, e altceva decît fîntîna cu cumpănă ? Dar roata olarului ? Dar șurubul lui Arhimede ? Dar prima piatră cioplită, compensînd lipsa colților și ghearelor ? Pînă unde ajungem conformîndu-ne acestei linii de gîndire ? La degetul opozabil al lemurienilor ? La peștii cu spinul frontal transformat în momeală-viermișor care le permite să vîneze fără (prea) mare efort ? 

     La ”planurile” lui Dumnezeu ?

     Cît privește filosofia bătrînului chinez, care asuda de dragul ”cinstei”, autorul o poate combate prin prisma experienței proprii. Așadar, în tinerețe, am practicat înotul de performanță, ceea ce presupunea kilometri întregi de măcinat apa între doi pereți aflați la niște zeci de metri. Un efort (gratuit, e drept) perfect echivalent cu o muncă grea. Ei bine, în această situație TOT ce mai putea genera creierul subsemnatului consta în repetiția obsesivă: Să termin ! Să termin ! Să termin ! ȘI NIMIC ALTCEVA. De fapt mă simțeam exact ca o mașină ― amorf, abiotic, imbecil. Aproape sigur Heisenberg și McLuhan nu au trecut prin asemenea încercări, altfel îl dădeau dracului pe  Tsuang-Tsi & Tsi-Gung cu tot cu țărănoiul lor nemaipomenit-de-harnic-și-inima-simplă. 

     Există însă un obiect minor (nu întotdeauna mic) care desființează complet parabola lui Tsi-Gung: morișca de rugăciuni budistă (o sfîrlează inscripționată votiv). ”Efortul” depus pentru învîrtirea ei manuală echivalează cu rostirea unei suplicații către divinitate ― un fel de mătănii mecanizate. Invenția nord-indiană (lamaistă) a fost adoptată și perfecționată cu entuziasm în China, unde se află chiar cea mai mare instalație de acest tip (24m înălțime și-nu-știu-cîte tone, templul Dukezong, provicia Yunnan – sînt necesari cel puțin patru oameni ca s-o pună în mișcare). Vasăzică palmele trase unei instalații, rudimentare și foarte materiale, echivalează cu un profund act spiritual. Semnificativ, dacă ținem cont că, în general, Imperiul Celest a respins viguros orice noutăți tehnice străine. Sărind peste veacuri și filosofi (confucianiști au ba), rezultă că bătrînul grădinar chinez, ce-și simțea inima coruptă de o banală fîntîna cu cumpănă, urcă ”smerit” Everesturi imateriale doar învîrtind un titirez. 

     Na, că mai și rimează !
     Nota bene, Herr Atomphysiker Heisenberg ! ”Drei Pfeiffen” Philosophie, ganz einfach. (traducere liberă din română)

*********************************************************

§     Dincolo de amănunte, povestea refuzului de civilizație (incluzînd tehnica cea mai elementară) răspunde complet întrebării lui Needham: Pentru ce China a fost depăşită de civilizaţia vestică, în ciuda succeselor sale iniţiale ? Pentru ce remarcabilele invenții chinezești au fost, în Europa, veritabile lovituri de bici pe crupa  progresului, în timp ce în spațiul originar  abia s-au simțit ? 

     Păi fiindcă li se părea că-și vînd sufletul diavolului. LI SE PĂREA ! În loc să gîndească, rece și pragmatic, cum să reducă secreția de sudoare, le ardea de lirică. Flămînzi-morți, dar poeți ! Admirabilul mare canal dintre fluviile Huang-He și Yangtze avea o grămadă de ecluze – bravo inginerilor locali ! Dar și numeroase denivelări unde navele erau ridicate și coborîte prin forța brațelor. (ambasada Macartney la Beijing 1793 – vezi imaginea) Ce miș-maș ! Se terminaseră inginerii ? Niscai poeți preluaseră conducerea ? Le-o fi fost ”rușine” să folosească mecanisme ?

     Ajungem la războiului opiumului (aprox. 1830-1850):  Ian Morris ne spune cum chinezii trăgeau cu arcul și englezii cu tunul (deși primii știau foarte bine să toarne gigantice statui din bronz, iar praful de pușcă îl inventaseră chiar ei). Recapitulăm:  1400 ― Iancu de Hunedoara fabrica bombarde la periferia Europei; nițeluș mai tîrziu turcii puseră jos milenarele ziduri constantinopolitane cu scule similare; în 1848 (chiar pe vremea conflictului opiomanic !) Gabor Aron turna piese de artilerie funcționale, improvizînd niște cuptoare prin străfunduri de păduri transilvane, ș.a.m.d. Iar după ce, timp de patru secole, portughezii, spaniolii, olandezii etc. plimbaseră prin zonă nenumărate corăbii ”borbandatoare”,  China încă nu asimilase armele de foc ?  

     Asta să i-o spună lu´ mutu´!  

    Fiindcă imaginea e falsă: chinezii  AVEAU tunuri (cel puțin din 1650 prin intermediul iezuiților). Consecvent cu sine însuși, Dl. Morris emite din nou afirmații trufașe situate la granița între prostie și superficialitate (remember ”creierul uriaș al albinelor”).

     Ca să înțelegem vesela miopie cu care arheologul anglo-american trage mereu pe lîngă țintă, propunem drept exemplu o altă ”ceartă” extrem-orientală.

1895 – Războiul sino-japonez ...în anii ’90, Japonia încă îşi cumpăra dinafară vapoarele cuirasate. Nici China nu neglijase modernizarea, cu toate că vastul domeniu al adoptării căilor occidentale era frămîntat de mult mai multe dificultăţi şi contradicţii decît în Japonia. “Barbarii” vestici loviseră şi umiliseră China de nenumărate ori; aceste palme continue, cuplate cu tulburările interne permanente, aţîţaseră flăcările xenofobiei şi rezistenţa la tot ce venea din vest. Faptul că reformatorul Li Hung Chiang  (împreună cu Prinţul Kung şi alte oficialităţi) au fost capabili să creeze o flotă de vapoare de luptă, împreună cu şantierele navale şi arsenalele aferente la Şanhai, poate fi considerată o veritabilă lovitură.  La 1888, China alinia o flotă de 78 nave din metal, cele mai multe construite în Anglia, Germania şi Italia. Nava de luptă Chen Yuen şi perechea ei Ding Yuen, dotate cu patru tunuri de 12 ţoli (300mm), fuseseră construite pentru flota imperială chineză la Vulkan Werke din Stettin, Germania, în 1882-85. Un mare număr de crucişătoare prevăzute cu tunuri de 6 ţoli (150mm) şi 8 ţoli (200mm) făceau din marina chineză cea mai mare din Asia. Pe hîrtie flota ei o depăşea pe cea japoneză cu aproape 4:1 şi era considerată a opta din lume. Mulţi ofiţeri erau europeni experimentaţi servind ca mercenari ai dinastiei Qing; co-căpitanul Amiralului Ting era un american, Phil McGiffin, United States Navy (în retragere).

     Pe hîrtie exista o superioritate chineză. Din păcate hîrtia nu spune totul. Controlul administrativ al flotelor chineze se afla în mîna mandarinilor regionali. Aceste feude locale nu erau obişnuite să coopereze şi să ia decizii rapide în interes naţional-general. Astfel, atunci cînd flota Beiyang (Divizia de Nord) s-a îndreptat spre întîlnirea cu japonezii, cu toate că era cea mai mare din cele patru flote regionale ale Chinei, a făcut-o fără sprijin din partea celorlalte 53 de nave de război ale Marinei Imperiale. Japonia beneficia de un control centralizat şi linii de autoritate clare, decurgînd direct de la  Mikado, considerat de origine divină. (Ca și împăratul Chinei de altfel)

     Mai mult, flota chineză se afla în declin începînd cu anul 1889 din cauza lipsei de interes a palatului în problemele navale. Împărăteasa regentă Cixi, încremenită în aparent nesfîrşita sa carieră de proastă guvernare, a deturnat banii necesari întreţinerii marinei militare cheltuindu-i pentru luxul propriu, inclusiv un parc amplu cu lacuri pline de nave sculptate în piatră ― o palmă pe obrazul Prinţului Kung şi al reformatorilor. (Parcul poate fi vizitat şi astăzi în Cetatea Interzisă din Beijing.) 

     Prin sifonarea fondurilor destinate manevrelor şi operaţiilor, moralul flotei a scăzut semnificativ. La momentul începerii războiului, în flota Beiyang nu se efectuaseră trageri la ţintă de luni de zile.  Într-un anumit caz tunurile au fost folosite la depozitat murături; în altul, ofiţerii au vîndut armamentul pe piaţa neagră. Ca şi în precedentele războaie cu englezii, contractele încheiate prin corupţie au diminuat serios eficienţa marinei chineze: au fost descoperite multe proiectile umplute cu făină, ciment sau alte substanţe în loc de explozibili. În fine, întreaga flotă fiind inspectată recent, vasele erau proaspăt mînjite pe dinăuntru şi pe dinafară cu vopsele inflamabile.

     Deci China își completase toate lipsurile tehnice din războiul opiumului, dar a luat bătaie de la altă națiune asiatică, mult mai mică și dez-izolată mult mai tîrziu. Deci PROBLEMA E ÎN ALTĂ PARTE. Pentru Ian Morris acest conflict, posterior și sensibil mai semnificativ decît scărmănelile opiacee, este redus la următoarea frază: În 1895, o armată japoneză modernizată, pornită într-un marş dîrz, a luat prin surprindere o fortăreaţă chineză, a capturat armamentul străin aflat acolo şi l-a întors împotriva vapoarelor Chinei. Fals ! Ultra-fals ! Războiul s-a decis PE MARE. Însă  political correct (?!) Dacă nu-s englezi la mijloc ci exclusiv asiatici, citim pe sărite și scriem după ureche.

     În fine, tot despre adecvarea Japoniei și Chinei în pragul sec.XX la cerințele lumii dominate de Occident, un scriitor francez de romane bulevardiere (”nemuritorul” academician francez Claude Farrère) ne  servește (încă) un panseu à la Tsi-Gung(a-Din). Cică spune Mencius (Meng-Tzu, antic filosof chinez, cel mai celebru confucianist de după Confucius):  Niciodată nu am auzit să se spună că cineva a reformat Imperiul deformîndu-se pe sine însuşi; încă şi mai puţin că ar fi reformat Imperiul, dezonorîndu-se. Scurtă nedumerire:  – din “auzite” și din ”se spune” poate fi construită vreo demonstraţie ?       Istovitoarea încordare niponă de adaptare la lumea contemporană se transformă într-un mimetism calp. Prin contrast, chinezii, (încălecaţi de Occident pînă la mersul în patru labe), sînt mult mai profunzi şi fideli tradiţiilor decît aprigii japonezi, care dădură dracului filosofia în schimbul mîndriei de neam. Cazanieri ca naiba francezii, cum ne spunea conu´ Alecu Paleologu prin 1968.
*********************************************************

§    Tot sărind de la un subiect la altul, am cam bătut cîmpii. De fapt însăși structura cărții impune o astfel de abordare, cu toate că pretinde a fi o panoramare a istoriei mondiale prin prisma unei grile interpretative noi și relevante. Din păcate lucrarea lui Ian Morris nu seamănă de loc cu un arbore falnic, plin de ramuri maiestuoase, ci cu o viță de vie chinuită de neîngrijire, unde sute de araci se încîlcesc, fără începuturi și sfîrșituri decelabile. Cînd crezi că ai prins un fir, te trezești în brațe cu glumițe science-fiction, ”grăsimea de limbă” sau ”creierul uriaș al albinelor”, aruncîndu-te afară din traiectoria logicii (și din papuci). Peste toate se suprapun mici greșeli de traducere („război preemptiv” în loc de „preventiv”, „Marcu Aureliu” în loc de Marcus Aurelius, etc.)

     Ținînd cont că, pînă la urmă, întreaga poveste ian-morrisiană e doar o aiureală, scremetele subsemnatului ar părea un exercițiu de pedanterie gratuită. Eu știu ? În lumile normale, acolo unde spiritele agere și independente nu lipsesc, reproșul s-ar putea să fie (aproape) corect. Însă în România – formal liberă, real prizonieră a confuziilor sale preistorico-analfabetice – asemenea kitschuri, încununate cu ”lauri” anglo-americani, bat încă un cui în sicriul spațiului nostru ideatic. Cea mai bună dovadă o reprezintă chiar recenzia ditirambică emisă de Cristian Ghinea – altfel sprinten și sagace: 
     ...cea mai bună dintre toate. Rar se întîmplă ca, după ce totuşi citeşti destul de mult într-un domeniu, să dai peste încă o carte din care să afli atît de multe lucruri noi.

     Eu personal, tot ce am aflat nou se referă la arheologie (specialitatea – incontestabilă – a lui Morris). Cam puțin pentru 574 de pagini format mare. Restul constituie un mixtum compositum destinat argumentării graficelor și calculelor autorului.
*********************************************************

§   A ! Da ! Există ceva nou, remarcabil, ba chiar zguduitor: iată CUM funcționează ”știința” la Universitatea Stanford. Serviți, vă rog !

     ...antropologul Marshall Sahlins,... îşi începuse cariera în anii ´50 ca evoluţionist, dar în anii ´60 a ajuns la concluzia că „simpatia şi chiar admiraţia faţă de lupta vietnamezilor, alături de nemulţumirea morală şi politică faţă de războiul american pot submina o antropologie a determinismului economic şi a evoluţiei ascendente”.

     În jurul anului 1967, cînd Sahlins se afla la Paris şi susţinea că vînătorii-culegători nu erau cu adevărat săraci, o nouă generaţie de antropologi ― care se călise în mişcările pentru drepturi civile, împotriva războiului şi în cele feministe ― adopta poziţii mult mai tranşante. Aceştia susţineau că evoluţioniştii nu făceau altceva decît să clasifice societăţile nonvestice în funcţie de măsura în care se asemănau vesticilor care efectuau măsurătorile, iar aceştia ― în mod uimitor ― îşi acordau întotdeauna cel mai mare punctaj.

     „Teoriile evoluţioniste”, scriau arheologii Michael Shanks şi Cristopher Tilley în anii ´80, „alunecă uşor spre ideologii autojustificatoare sau afirmă priorităţile Vestului în relaţia cu alte culturi, care au principalul rol de a constitui punctul de plecare al «civilizaţiei» noastre contemporane”. De asemenea, mulţi critici considerau că această încredere în cifre nu constituia un joc chiar inocent, în care vesticii se angajau pentru a se simţi bine. Era doar o faţetă a aroganţei care ne-a adus bombardamentele masive, războiul din Vietnam şi complexul militaro-industrial Hey, hey, ho, ho, L(yndon) B. J(ohnson) had to go. Dar nu numai Johnson trebuia să plece, ci şi profesorii de etnocentrism, cu tot cu aroganţa şi matematica lor.

     Protestele prin ocuparea locurilor [sit-in] şi boicotarea activităţilor şi invectivele au transformat o dezbatere academică într-o confruntare maniheistă. Pentru unii evoluţionişti, criticii lor erau decăzuţi moral, iar pentru unii critici, evoluţioniştii erau servili imperialismului american. Pe parcursul anilor ´80 şi ´90, antropologii au purtat această luptă în cadrul comisiilor de angajare, de accedere la funcţiile superioare şi de admitere la facultate, distrugînd cariere şi polarizînd domeniul cercetării. Departamentele de antropologie din cele mai vestite campusuri americane au degenerat în ceva asemănător căsniciilor eşuate, pînă cînd cuplurile destrămate după ani îndelungaţi de reproşuri reciproce au început să-şi ducă viaţa separat. „Nici nu ne [mai] insultam unul pe altul” se plîngea un  arheolog remarcabil în 1984. Într-un caz extrem ― la Stanford, propria mea universitate ―, antropologii au divorţat în 1998, separîndu-se oficial în Departamentul de Ştiinţe Antropologice, căruia îi plăcea evoluţia, şi Departamentul de Antropologie Socială şi Culturală, căruia nu îi plăcea. Fiecare îşi angaja sau demitea oamenii, îşi organiza admiterea şi cursurile pentru studenţi. Membrii unui grup nu aveau nevoie să îi bage în seamă pe membrii celuilalt grup. Şi chiar au creat un nou verb, „a stanfordiza” un departament.

     Ani la rînd, amărăciunile sau bucuriile stanfordizării (văzute într-un fel sau altul în funcţie de cine povestea) i-au făcut pe antropologi să-şi petreacă timpul dezbătînd prin baruri cu ocazia conferinţelor de specialitate, dar stanfordizarea nu prea este o soluţie pentru una dintre cele mai mari probleme ale ştiinţelor sociale. [Stanford a recunoscut aceasta în 2007 și a impus o nouă căsătorie, readucînd împreună cele două antropologii. – notă de subsol Ian Morris]

     Halucinant ! 

     Ca să respectăm stilul lui Morris, ar fi poate utilă (înainte de a ne înfuria) parcurgerea unui fragment SF de Stanislaw Lem (evreu polonez, aflat-prea-departe-de-Stanford-ca-să-inspire-filosofii-penibile precum Heinlein).  

     Unei mașini omnipotente i se cere „să facă” (adică să creeze) știința. „Maşina începu să huruie şi numaidecît piaţa din faţa casei... fu năpădită de savanţi, unii se luau de păr, alţii scriau de zor în nişte cărţi groase, iar alţii le smulgeau cărţile şi le făceau ferfeniţă; mai încolo se zăreau ruguri aprinse, pe care se chinuiau martirii ştiinţei; pe alocuri parcă urla ceva, se ridicau fumuri ciudate ca nişte ciuperci, iar întreaga mulţime vorbea în acelaşi timp, încît nu puteai desluşi nimic... 
―  Ei, ce zici, aşa-i că nu-i rău ?... Este leit ştiinţa, trebuie să recunoşti ! ...
― Da de unde ! Gloata asta înseamnă pentru tine ştiinţa ? Ştiinţa e cu totul altceva.”

       Homeric !

     Nautilus ? De la Pămînt la Lună ? Jules Verne, geniu vizionar ? Apă de ploaie ! Zugrăvirea unei măgării precum ”stanfordizarea” cu cîțiva ani înainte de a se produce ― asta PRE-viziune.  

     Iar arheologul nostru californian, spre deosebire de ”esticul” Lem, nu posedă nici măcar un dram din faimosul simț al umorului anglo-saxon (deși face eforturi).  „Școlar de vîrstă fragedă ?” Exagerare grosolană: Ian Morris  nu depășește nivelul unui  repetent în grupa mică de la grădiniță, cu războiul din Vietnam, demonstrații masive și festivaluri rock gigantice încă forfotindu-i prin chiloți ― jucării din Kindergarten-ul tinereții sale.

     Pînă aici ne-am cam bălăcit în ironii și sarcasme din cauza aspectului oarecum comic al cărții. Însă spargerea catedrei de antropologie de la Stanford pe criteriul „îmi place ― nu-mi place” este o veritabilă tragedie. Vorba lui Lem: Gloata asta înseamnă pentru tine ştiinţa ? Ştiinţa e cu totul altceva. Sau ar trebui să fie altceva. Sau, mai bine zis, știința ESTE altceva, cel puțin de la pre-socratici încoace. Numai că postbelicul tineret ”bovin” (ovin, caprin și bubalin, ― sintagmă din STAS-urile zootehnice comuniste) ce și-a șters mucii copilăriei prin 1960, a făcut-o cu dosul palmei, decretînd batista ”depășită” și știința clasică ”arogantă”. 

     ”Aroganții” ăia de greci ! Cum și-or fi permis ei să inventeze obiectivitatea sine ira et studio înaintea chinezilor ? (& vietnamezilor comuniști, aztecilor-smulgători-de-inimi, vînătorilor de capete din Noua Guinee, boșimanilor fugăriți spre pustiul Kalahari de către ”simpaticii” bantu, și altor nenumărate ”poporațiuni”, veșnic chinuite de ”sadicii barbari europeni”) ? 

     Încuiatul de Hipocrat ! În loc să plece în China să studieze coarnele de cerb afrodisiace și tratamentul malariei cu ajutorul carapacelor putrede de broască țestoasă (apud chiar Ian Morris), s-a pus pe făcut ordine în medicină, inventînd anamneza, prognosticul și jurăminte profesionale ”arogante”. Aproximativ tot în timpurile alea, Diogene, servil imperialismului american, (locuia într-un butoi, mînca gunoaie și nu cerea nimic de la nimeni) declara că se consideră cetățean al lumii și toți oamenii îi sînt frați; în schimb ”luminatul” împărat Qin Shi Huangdi ”stanfordiza” cultura chineză, arzînd cărțile și îngropînd de vii sute de cărturari fiindcă ”nu-i plăcuseră” DOI dintre ei.  După 1600 de ani moravurile ”îmblînzindu-se”, împăratul Yongle (șeful mult-lăudatului amiral Zheng He) și-a ucis oponenții (cîteva sute ― iarăși intelectuali de vîrf) prin ”umanista” metodă  a celor „o mie de tăieturi” (凌遲 în chineza tradițională), adică o căsăpeală lentă, felie cu felie. Despre această tortură odioasă (aplicată pînă în 1905 și abia atunci abolită) Dl. Morris nu scoate nici o vorbuliță. Nici despre obiceiul de a extinde masacrul politic pînă la rudele de gradul 9, perfecționat de Yongle în cazul tutorelui său: gradul 10 («Cu fii, nepoți, nepoate, și socri mari, și frați // Și veri, și verișoare, și cuscri, și cumnați» ― Topîrceanu, Bacilul lui Koch). 

     Dacă ”rudimentarii” monarhi ai Angliei (impermeabili față de admirabila morală confucianistă) s-ar fi încălzit la soarele civiliației chineze, poate că, pe vremea persecuțiilor ”crudului” rege Henric VIII (ăla cu șase neveste), strămoșii arheologului nostru picau în interiorul celor 9 grade de rudenie ale vreunui curtean, scutindu-ne astfel de elucubrațiile sale.  
*********************************************************

§   În fine ! Cum nu am de gînd să combat De ce Vestul deține încă supremația tot pe 574 de pagini, ajungem la partea tehnică. Dl. Morris încearcă să interpreteze istoria măsurînd patru parametri: captarea energiei, urbanizarea, procesarea informațiilor, capacitatea de a purta un război. Nu vom discuta pe marginea lor, ar fi inutil. Și, în fond, de ce am alege alte variabile în locul celor de mai sus, cît timp vrem să ”sculptăm” o teorie a evoluției omenirii cu ferăstrăul electric (româno-sovietica drujbă), după chiar spusele autorului.

     Păi ce ! Toți savanții de geniu și-au descoperit  singuri legile după care s-au condus.[1]

     Însă punctul peste care nu putem trece ar fi CE înseamnă pentru Ian Morris Estul și Vestul. Adică măsurăm-măsurăm, dar UNDE măsuram (ca să avem ce compara). Vom cita direct:

     Centrul vestic a fost foarte stabil din punct de vedere geografic între anul 11.000 î.Hr. şi aproximativ 1400 d.Hr., menţinîndu-se strict la limita estică a Mării Mediterane, cu excepţia celor cinci secole cuprinse cu aproximaţie între anul 250 î.Hr. şi 250 d.Hr., cînd Imperiul Roman a împins această limită spre vest, pentru a include Italia. Astfel, s-a situat mereu într-un triunghi format din actualele state Irak, Egipt şi Grecia. Din 1400 d.Hr., s-a deplasat fără încetare spre nord şi vest, mai întîi spre nordul Italiei, apoi spre Spania şi Franţa, apoi s-a extins, incluzînd Marea Britanie, Belgia, Olanda şi Germania. Pînă în 1900 a trecut Atlanticul, ca în 2000 să se stabilească ferm în America de Nord.

        Ăsta-i  Vestul.

     O fi beată drujba sau drujbistul ? S-o luăm pe rînd: „strict” și „limită” sînt noțiuni matematice, iar umaniștii, știe toată lumea, abhoră matematicile (și fizica, și chimia, și... tot ce ”nu le place”). Pasul doi: cu liniarul, pe o hartă, unim ochiometric baza Peloponezului – cursul mijlociu al Nilului – vîrful Golfului Persic (Șat-el-Arab, deși, dacă luăm în considerare și civilizația elamită, aproape contemporană cu Sumer, ne mai putem deplasa spre Soare-Răsare cîteva sute de kilometri) . Ei ! Unde cade centrul de greutate al triunghiului: „strict la limita estică” a Mediteranei (adică „strict” pe plajele Libanului și Israelului), sau undeva prin deșertul sirian, adică în interiorul Asiei (Orientului Apropiat)? Mă rog, dacă Stanford-ul disprețuiește însăși principiile științei, doar n-o să-și piardă vremea și cu geometria ”aroganților” ăia de greci ― e clar că respectivii ”imperialiști” antici le-au inventat pe toate fiindcă îi priveau de sus pe chinezi, plănuind încă de acum 2.000 de ani cum să-i îngenuncheze-exploateze. Și pe incași, și pe hinduși, și pe ”nativii” preerilor nord-americane, și pe... Geronimooo !

     În Est, centrul s-a menţinut în aria iniţială din zona Fluviului Galben şi a fluviului Yangtze pînă în anul 1800 d.Hr., chiar dacă şi-a deplasat centrul de gravitaţie (poate greutate – încă un traducător ”strict” umanist) spre nord, în direcţia cîmpiei centrale a Fluviului Galben, aproximativ după anul 4000 î.Hr., înapoi spre sud, în direcţia fluviului Yangtze, ulterior anului 500 d.Hr., apoi, treptat, din nou spre nord, după anul 1400. Pînă în 1900...

     Aveți și Estul ! Nothing more !

(cor masculin răcnind răgușit-uimit)   NOTHING MORE !!!?   HOLD ON ! Unde-i India ?

INDIA IS MISSING !

     O, voi Lord Clive, Sir George Everest, Rudyard Kipling și toți britanicii făuritori de Imperiu ! Sculați-vă din morminte ! Priviți cum unul din propria voastră stirpe pospăie o ”judecată de apoi”  à la ”papà” Marx, aruncîndu-vă în „lada de gunoi a istoriei” ! Din ”statuia drujbistă” (vorbim de ÎNTREAGA carte) absentează UN ÎNTREG SUBCONTINENT ! Care, printre altele, a generat ”doar” Vedele, Mahabharata și Ramayana, cifrele zise ”arabe” (inclusiv genialul 0), picturile și sculpturile de la Ajanta, Ellora (& infinite alte opere plastice), stîlpul de fier din Delhi, Taj Mahalul, BUDISMUL...

     Toate aceste creații nu se încadrează în teribila schemă de măsurare a celor patru parametri. Deci  pentru Ian Morris sînt Ø (zero barat).

        Mă repet: HALUCINANT !

  

    Eroarea fiind infinit mai gravă decît confuzia Indus-Gange, încep să am suspiciuni cu privire la niscai interese pecuniare (Needham, un modest-naiv ante-belic, era corupt doar sexual).

     Mai departe: amalgamul de civilizații, zis „vestic”, este contrapus uneia singure.

     Păi să fi fost chinezii fruntea inteligenței umane, tot nu ar fi putut realiza meci nul cu sumerienii + egiptenii + babilonienii + hitiții + cretanii + fenicienii + grecii + + + + ... Deși sună trivial, iarăși comparăm mere (pădurețe) cu pere (bergamote).  

     Cu asta întregul eșafodaj pseudo-științific morrisian se face pulbere și praf. Poate că el îi impresionează pe cei de la Stanford (Departamentul de Antropologie Socială şi Culturală ― căruia nu-i place evoluţia), dar pe orice individ normal NU.

     În sensul ultimei fraze s-ar părea că Dl. Cristian Ghinea este anormal. Greșit ! Nu insinuez așa ceva: el este foarte normal, ba chiar ultra-normal – în sens românesc. Adică editura Polirom l-a ”stipendiat” să scrie o recenzie favorabilă cărții lui Ian Morris. Omul și-a pus la bătaie talentele (nu puține), livrînd o marfă realmente de calitate. Desigur, s-a vîndut pe mult mai puțini bani decît arheologul anglo-american (deși nici ăluia nu cred că i s-a spart teșchereaua publicîndu-și borborigmele stanfordiene). Mai degrabă a acceptat niscai dolari (chinezești) ca să-și poată admira vanitatea în formă  tipărită, adică niște vrăjeli răsuflate din  tinerețile sale (Hey, hey, ho, ho, L«yndon» B. J«ohnson» had to go & bombardamentele masive, războiul din Vietnam şi complexul militaro-industrial & Timothy Leary-LSD & Woodstock & ”psihedelicul”  asasin Charles Manson...).

     Cultura hippie, per ansamblu o mare brambureală, a produs totuși lucruri de certă valoare universală și perenă. Mă refer în special la muzică ― printre altele Jimi Hendrix  s-a scremut puternic să locuiască în casa lui Haendel din Londra, inspirîndu-se gros din Bach (Johann Sebastian). Nu cred însă că s-ar fi mulțumit să ciupească vreun țambal chinezesc în loc de Fender Stratocaster, chiar dacă Mao Tse Dun (Zedong) îl îmbrăca în aur. Din toată povestea anilor 1960, trăită în plină vîrstă jună, Ian Morris a rămas la bătrînețe doar cu cenușa chitarelor prăjite de Hendrix,  pe care astăzi ne-o suflă în ochi în manieră stanfordiano-marxist-leninistă.

     Iar Domnul Ghinea ne invită să înghițim (cu poftă) mucegăite poncife din străvechiul arsenal al propagandei sovietice (puțin lustruite pe la colțuri – cu lac chinezesc). Mai bine garum-ul strămoșilor latini: e putred prin definiție și pute pe față.

---

[1] Leonida Neamțu Jurnalul oficial al Misiunii Scorbowsky 1971 ― Atunci cînd am citit cartea, fraza mi s-a părut o simplă butadă amuzantă (probabil asta a fost și intenția autorului, care aruncă multe ironii în răspăr cu pretențiile de știință absolută trîmbițate obsesiv de socialismul științific al epocii). Niciodată nu mi-am închipuit că  se va potrivi mănușă unui „distins savant” american din secolul XXI. Desigur, nici Leonida Neamțu. 

*********************************************************

§   După cum s-a putut observa, nu combat idiotismul numai prin destructurări logice (și sodă caustică), ci încerc să-i contrapun lucruri pozitive, concrete, pentru a umple golul. Înțep gogoașa înfuriată, dar pun în loc măcar un coltuc de pîine. Drept consecință, la final, voi înfățișa un subiect antropologic de tip ”nodul gordian”, numai bun să declanșeze un război ”nuclear” între cele două catedre de la Stanford.

     Puțină vreme după colonizarea polineziană a Noii Zeelande (~ AD 1500) niște membri ai tribului (deja) maori Ngāi Tahu au ridicat pînzele pirogilor navigînd spre Est. La 680 de km distanță s-au proptit într-un arhipelag căruia i-au dat numele de Rēkohu, stabilindu-se acolo. Ulterior (destul de repede) și-au elaborat o cultură aparte, în totală opoziție cu cea de unde plecaseră. Mai precis, sub presiunea lui Nunuku-whenua (un lider cvasi-legendar), și-au abandonat obiceiurile agresiv-canibalice substituindu-le un pacifism elaborat. Războiul era interzis și orice conflict mai serios se rezolva prin duel, însă la apariția sîngelui lupta înceta obligatoriu. Astfel au viețuit fericiți cîteva secole.

     Prin 1791, hop prin zonă și englezii. În ”goana lor nepotolită” după teritorii, au tras o scurtă debarcare, proclamînd arhipelagul posesiune britanică (și rebotezîndu-l Chatham). Blînzii moriori (cum își spuneau nativii) au mai primit un răgaz de vreo 45 de ani, timp în care nu i-au deranjat decît vînătorii de foci și balene (în echipajele cărora se găseau și niscai maori). Prin contactul cu lumea largă, unele maladii (gripa), combinate cu prostul obicei al băilor reci, au redus populația cu vreo 10-20%. În rest nu s-a petrecut nimic semnificativ.

     Însă, pe la începutul anului 1835, tribul Taranaki Maori din insula de Sud a Noii Zeelande a ținut mai multe ”ședințe plenare” spre a decide ce ar merita invadat. După luarea în vizor ba a insulelor Samoa, ba a insulei Norfolk, măgăreața pică pe Chatham fiindcă era mai aproape și neozeelandezii aveau bogate informații despre comportamentul pacific al băștinașilor. 

     Zis și făcut ! 500 de Ngāti Mutunga și Ngāti Tama șparliră o corabie (Lord Rodney) debarcînd urgent în Chatham, înarmați cu puști, topoare și bîte (plus 78 de tone de cartofi de sămînță). În timp ce o a doua navă conținînd alți 400 de maori aștepta la ancoră, primul detașament de recunoaștere și atac a purces la ”colonizare”:  mai întîi au măcelărit o fată moriori de 12 ani, atîrnîndu-i carnea pe bețe; apoi au mîncat cîțiva aborigeni, iar pe alții i-au făcut sclavi; în fine ”secțiuni de asalt” (Sturmabteilungen) s-au pus pe bătut insula în lung și lat, acaparînd orice teritoriu le convenea. În total 10% din vechii ocupanți au fost exterminați ”ritual” în cel mai scurt timp, restul devenind sclavi, cu interdicția de a se căsători între ei. ”Ritualul” a presupus, printre altele, numeroase femei și copii legați de stîlpi pe malul mării și abandonați acolo spre a pieri în chinuri.

     Nu care cumva să credeți că vajnicii conquistadores maori inventat-au aceste metode  special pentru blajinele lor rude distant-arhipelagice. Nici vorbă ! Aprigii aliens neozeelandezi au recunoscut clar și pe față că doar au aplicat cît se poate de fidel metodele în vigoare la ei acasă. Cu o ”mică” diferență: acolo se ciocneau de alți congeneri la fel de sălbatici cărora, eventual, le lipseau armele de foc (dar nu cheful de război și poftele canibalice).

     Un fapt aproape inimaginabil aruncă întreaga poveste pe culmile spiritului uman. Răspunsul etniei moriori la provocarea monstruoasei invazii a fost complet surprinzător: în adunarea tuturor înțelepților, convocată pentru a decide cum se pot opune năvălitorilor, în ciuda avertismentului unor bătrîni că „legile lui Nunuku nu mai sînt adecvate”, doi șefi au declarat: „legile lui Nunuku nu sînt doar o strategie a supraviețuirii ca să fie schimbate în funcție de împrejurări, ci ele reprezintă UN IMPERATIV MORAL”.

Mai bine să înduri răul, decît să faci rău !

     Spus-a Socrate și bău cucuta fatală. Idem Isus din Nazaret, agonizînd pe cruce. Iar chathamezii maori-moriori pieriră pînă la unul, de dragul imperativelor etice.    

     Iată cum simţul moral se află, sădit din naştere, în sufletul multora, fără ajutorul creştinismului ─ este una din cele mai puternice dovezi ale existenţei divinităţii.

      Din păcate, prin grija savanților de la Stanford, sublimul sacrificiu moriori riscă să treacă neobservat, fiindcă nici unul din parametrii drujbei istorice nu-l poate măsura.

     În schimb politicienii obraznici și demagogi asimilează urgent aberațiile diverșilor ianmorriși, perfecționînd arta de a transforma istoria în rumeguș pentru hrănit bizoni.

     Spre exemplu Doamna Tariana Turia, ministru neozeelandez de etnie maori, inspirată de bîzîitul unui roi uriaș de ”albine cu creier (și mai) uriaș”, se plînge că poporul ei suferă de un sindrom  nemaiauzit: tulburări prin stres traumatic POST-COLONIAL (post-colonial traumatic stress disorder).  Și nu se mulțumește cu atît, supralicitînd pînă la absurd: bieții ei strămoși fost-au supuși de către englezi unui veritabil HOLOCAUST ― nici mai mult nici mai puțin ! Știu și eu ? Poate are dreptate. Poate că a juca rugby în loc de mătrășirea vecinilor e stresant. Poate că tulburările post-coloniale sînt doar spasme prin colonul maorilor fiindcă le lipsește din meniu slănina de limbă de... băștinaș moriori.

      Doar tot omul de rînd a aflat, în fericita noastră epocă ultramodernă, că o hrană inadecvată (junk-food) te pune la pămînt, după ce te-a otrăvit, cretinizat, cancerizat, subjugat politic, ș.a.m.d.

     Eee ! Ce deștepți, liberi și sănătoși eram, cînd molfăiam creiere ”grase” de Homo sapiens ! 
*********************************************************

§   Aicea ne-au adus ”oamenii de știință” anglo-saxo(fo)ni, găinățîndu-se în capul lui Socrate, Platon și Aristotel + delirînd la infinit despre faptele de arme ale ”eroicului popor vietnamez” sau ”vinile capitale” ale președintelui Lyndon B. Johnson (trecut la cele veșnice de vreo 40 de ani).

     Deoarece îi respect pe antici și mă inspir din gîndirea lor, voi lămuri motivul pentru care am abuzat de atîtea epitete nemiloase la adresa cărții analizate. Pe vremea cînd Ian Morris încă mai bătea mingea pe maidan (or fi existînd maidane în Anglia ?) subsemnatul urmărea cu mare atenție ce se petrecea în Occident (vorbim de sfîrșitul anilor 1960). Pe de-o parte eram vrăjit de muzica epocii. Pe de alta mi se întorcea stomacul pe dos atunci cînd detaliam ”baza de mase” a acestor creații. Mulțimi de tineri consumau cantități enorme de energie spre a combate diverse lucruri socotite a fi inamicii omenirii și ai fericirii lor personale. Călare pe caii unui iacobinism reșapat și prost digerat, junii Vestului loveau cu baroasele revoltei în ”societatea de consum”, poluarea industrială, sistemul educațional, războiul din Vietnam și, deasupra întregului haloimăs, urlau împotiva restricțiilor sexuale. Pe fondul unei dorințe de libertate absolută (este interzis să interzici), se practica consumul de droguri ad libitum (inclusiv mortalul LSD), ”traiul în natură” (cu bani de la părinți) și copulația la grămadă. Se mima un soi de întoarcere la societățile primitive, iar bunul sălbatic al lui Jean Jacques Rousseau trăia o nouă tinerețe. Faimoasele filme Easy rider și Zabriskie point ar fi niște exemple, deși cam palide.

     Ceea ce mi-a creat resentimente imperisabile a fost invazia sovietică din Cehoslovacia. În afară de Back in USSR (și ăla cam abscons) ”incoruptibilii revoluționari” ai campus-urilor nord-americane, căliţi în mişcările pentru drepturi civile, l-au ignorat complet pe Jan Palach, vărsînd în schimb cascade de lacrimi în poala Vietcong-ului. Atîta părtinire imbecilă m-a lămurit definitiv asupra discernămîntului maselor, lăsîndu-mi în suflet o cicatrice mai persistentă decît tatuajele maori.  Capacul mi l-a pus peste cîțiva ani celebra Joan Baez cînd și-a dat cu părerea despre vietnamese boat people (cei ce fugeau cu miile de ”comunismul victorios” pe plute improvizate, murind de foame și sete în largul Mării Chinei de Sud): Tot noi (USA) sîntem de vină deoarece le-am distrus cultura (citat din memorie).  Prin consecință, cenușa  tînărului ceh și impertinența neghioabă a ”eroicei” cîntărețe latino-scoțiene, NU-MI DAU VOIE să-l menajez NICI O SECUNDĂ și NICI UN MILIMETRU pe numitul Ian Morris, o creatură a epocii în discuție. Este exact genul de om căruia i se cuvine biciul unor imperative morale, simultan răzbunîndu-mă pentru fierea acumulată în peste patruzeci de ani. 

     Cele de mai sus relevă cu putere și diferența radicală între mine și Cristian Ghinea: eu am trăit fenomenul hippie (aproape) pe viu, el l-a frunzărit de la distanța unor decenii.  Din această perspectivă am un dram de îngăduință  pentru recenzia lui ”stipendiată”: în universul rece al ideilor, bîlbîielile lui Ian Morris se stafidesc parțial, părînd doar niște țicneli inofensive. Însă ”malițiozității sale anti-rusești” nu avea voie să-i scape  lozincile sovietice, în special cele reînviate de papagalii stanfordieni (uite evoluţia, ciuciu evoluţia), vuvuzele amnezice ale ”profundelor” panseuri marca Paul Robeson, un cîntăreț de culoare mult slăvit de Moscova anilor 1950 (ad-hoc foarte competent și în materie de antropologie – de mirare că nu-l răsplătiseră cu un fotoliu în Academia de Științe a URSS). 
*********************************************************
  

 

*********************************************************

     Socot că afirmația amalgamul de civilizații, zis „vestic”, este contrapus UNEIA SINGURE merită ilustrată un pic. Fiindcă arta monumentală practic lipsește în Imperiul de Mijloc, n-ar fi corect să le dăm în cap chinezilor direct cu templul funerar al reginei Hatșepsut (Deir-el Bahari) sau cu Mausoleul din Halicarnas. Așa că hai să comparăm plastica minoră, domeniu în care China este bine reprezentată.

*********************************************************

§     După ce am tras cu toate tunurile culturii ”vestice” împotriva Chinei, voi inversa rolurile, transformîndu-mă în apărătorul ei (o metodă foarte prizată de antici).

     Am spus deja că un singur popor NU ARE CUM să concureze cu succes împotriva unei  pleiade de civilizații. Sînt absolut de acord cu următoarea afirmație a lui Ian Morris (une fois n´est pas coutume): Dacă scoţi la întîmplare doi oameni dintr-o mulţime, aceştia pot diferi în toate modurile imaginabile, dar dacă formezi două mulţimi de oameni, acestea vor tinde să semene aproape ca o reflexie în oglindă. Iar dacă compari grupuri de milioane, aşa cum fac eu în această carte, sînt şanse mari să găseşti proporţii similare de oameni energici, fertili, curioşi, creativi, deştepţi, vorbăreţi şi practici. Cam ca maori și moriori, nu-i așa (?!) În paranteză, se pare că Dl. Morris nu a auzit de compatriotul său Francis Galton (sec.XIX) care, încercînd o statistică psiho-socială a grupurilor mari de oameni, s-a ocupat tocmai de acest subiect. Nu-i exclus ca, din cauza înclinațiilor sale eugenice, Stanford să-i fi aplicat o damnatio memoriae sovietică, clasificîndu-l în categoria ”aroganților vînduți imperialismului american”. Adică a aruncat apa murdară cu copil cu tot. Cum spuneam, sînt de acord cu afirmația, deoarece este de bun simț, plus că eu nu-l ignor pe Galton.  

     Ceea ce nu prea înțeleg ar fi relevanța adjectivului ”vorbăreț” în discuția noastră. Sînt un cazuist incurabil, fără îndoială.

     Mai accept și rolul geografiei în stimularea sau inhibarea dezvoltării societăților umane. Numai că o fac invers decît Morris: pe de-o parte, mă îndoiesc foarte tare că așa-zisele „coaste muntoase” ce mărginesc Mesopotamia au reprezentat un cumul excepțional de avantaje, singular pe glob, pentru cei ce se nimeriră să locuiască acolo; pe de alta, mi se pare evident că spațiul chinez subîntinde anumite constrîngeri particulare, absente în restul lumii.  Deși vast, el are totuși un caracter închis ― la Vest și Sud formidabile bariere muntoase, la Est oceanul cu taifunuri, mult mai puțin prietenos decît Mediterana. Singura cale de acces rămîne Nordul, cu deșerturi, stepe și extreme climatice, dar toate marile civilizații s-au aflat prea departe de acest drum. Tocmai neglijata Indie exemplifică dificultățile de comunicare despre care vorbim: cele două super-culturi asiatice vecine, practic nu s-au influențat reciproc (cu excepția budismului și acela în sens unic, adică India  Ú  China). Să nu uităm că în vechime nucleul dezvoltării sinice era situat în bazinele inferioare ale fluviilor Huang-He și Yangtze, deci pînă la munți se mai interpuneau și enorme-late-plate zone sălbatice. Acolo unde drumul a fost liber, iar localnicii nu apucaseră să se baricadeze în spatele unei culturi originale, hinduismul s-a extins în forță (vezi templele din Indochina și Java – Angkor, Borobudur, Prambanan). Astfel, China a pornit cu gravul handicap al izolării, totul petrecîndu-se într-un cazan. Nici vorbă de migrații precum cea a evreilor din Ur în Palestina, ulterior Egipt dus-întors. Singurele năvăliri veneau din partea unor populații extrem de primitive, fără vocația civilizației. Comparați mongolii cu medo-perșii zoroastriști, cu celții ilustrați mai sus, cu aheii minoici, fără să-i minimalizăm nici pe sciți. Ce echivalențe  pot exista între pustiirile lui Ginghis Han și sosirea arienilor, care au modelat India pînă în rărunchi ?

     Deci, aproape prin forța lucrurilor, China a fost obligată să se privească în oglindă timp de milenii. Dacă tot ne jucăm de-a istoria contrafactuală, ce-ar fi să imaginăm o situație analogă în Vest: Imperiul Roman  ne-prăbușit ? E destul de ușor, fiindcă dispunem de modelul Bizanțului. Abil în redirijarea invaziilor, acesta a mai rezistat încă 1000 de ani. Dar în ce hal ! Oricum la AD 476 spiritul roman era deja mort, însă tendința către o despoție orientală, vizibilă cel puțin de la Constantin cel Mare încoace, s-a accentuat pînă spre forme grotești. Da, la Est de Aquilea era mult mai multă ordine decît la Vest (unde mișunau tot felul de pletoși fioroși, cam nespălați și rîgîind a usturoi ― hippies primordiali). Da, comerțul și artele funcționau, în timp ce dincolo abia își mai trăgeau sufletul. Dar cu ce preț ! Analizînd corupția și arbitrariul bizantinilor (în ciuda codex justinianus) unii au ajuns să spună că avem de a face cu un stat ultra-oprimant, cvasi-totalitar [1].  

     Întrebare: cu cine, pe tot cuprinsul globului, semăna cel mai tare ? Dar sare în ochi ― CU CHINA. Am mari dubii că vreun Marco Polo constantinopolitan, vizitînd Imperiul Celest, s-ar fi simțit atît de depeizat precum faimosul venețian (totuși cetățean de republică – fie ea și oligarhică). În materie de „organizare statală” un bizantin ar fi văzut numai lucruri cu care era obișnuit – ba chiar mai rele. În nici un caz însă cele două imperii tiranice nu puteau semăna, cum spune Cristian Ghinea, pînă la detaliu. Oricît de supuși politicului au fost patriarhii ortodocși, nici unui basileu nu i-ar fi trăznit prin cap să îngroape de vii sute de ierarhi sau să-i ciopîrțească prin metoda celor „o mie de tăieturi” (凌遲).

     Șansa Vestului a fost tocmai dispariția deja putredei Rome sub asaltul germanic. Printr-o aparentă dare înapoi, Europa a ieșit din fundătură, resetîndu-se. Meseriașii artei antice au dispărut, înlocuiți însă urgent cu francii ce fabricau săbii aproape la fel de bune ca cele de Damasc, cu longobarzii și coroana de fier de la Monza, cu urmașii irlandezi ai celților ce ne-au lăsat moștenire splendide anluminuri (semănînd uluitor cu coiful de la Agris pag.36-37 ― la PESTE 1000 DE ANI DISTANȚĂ). Cînd valurile furtunii s-au mai ostoit, de sub ”cenușa imperiului” au izbucnit falnicele catedrale romanice, talonate scurt de divinele edificii gotice. Egalîndu-i în artă pe greci și pe romani, Occidentul mai avea de făcut doar un pas: să-și smulgă mințile din stagnarea moștenită de la anticii tîrzii. Și l-a făcut, fiindcă prin circumvoluțiile sale zburda spiritul lui Arhimede, Hipparh, Euclid (și al fenicienilor, și al sumerienilor, și al multor altor întemeietori). Ba chiar și al ostrogotului Teodoric care, ajuns rege al Italiei, proclama la Roma (anul 500): Ne bucurăm că trăim sub regimul dreptului roman, pe care dorim să-l apărăm cu armele în mînă... La ce bun să fi înlăturat dezordinea barbară, dacă nu trăim în conformitate cu legea? [2]... 

     Între timp, bieții chinezi se tot învîrteau în cerc, rostogolind moriști-rugăciuni uriașe și cărînd apa cu brațele de dragul simplicității. Numai că progresul merge fix pe dos ― de la simplu la complex. De la cules banane, la vînătoarea de mamuți. De la tocit tălpile, la strunirea calului.

     De la Stonehenge la Partenon.  

     De la trasul în țeapă, la abolirea pedepsei cu moartea prin imperative morale. Deși tare-mi vine a crede că sub Stalin una din catedrele de la Stanford o trimetea urgent pe cealaltă în GULAG – depinde care din ele ”i-ar fi plăcut” ”împăratului” (ne-chinez) Djugașvili.

     Nu ”Vestul” a fost favorizat de geografie, ci ”Estul” a crescut într-un acvariu. Abia ținînd cont de aceste condiții putem spune că realizările Chinei au fost excepționale. Din păcate la fel cu ”tradiționalele” picioare feminine deformate din copilărie (deliciul confucianiștilor ”estetizanți”), civilizația chineză s-a înghesuit în propriul papuc, dansînd mărunt un step solitar. Spulberînd pereții incintei, tunurile occidentale au lăsat fără apă peștișorii filosofi-poeți ce-și unduiau vălurile somptuoase, repetînd de veacuri aceleași traiectorii închise, rotundo-pătrate. Evoluția s-a trezit din somn dar, cum secolele nu pot fi scurtcircuitate, mai e mult pînă departe: după zvîrcoleli agonice (cu milioane de morți degeaba) ”dragonul” marxist China abia atinge, tangent, stadiul de batracian puțintel reptilă. Chiar dacă se închipuie un mare și fioros Tyrannosaurus Rex,  mamifer tot nu e.

     Nu există nici o ”supremație a Vestului”. Există doar calea rațiunii libere și a imperativelor morale. Că, de la tăblițele cuneiforme la microcipuri, aceste principii au condus în final ȘI la putere și bunăstare, nu-i decît un epi-fenomen tardiv. Oricum drumul gîndirii occidentale a fost lung, cu multe (foarte multe) retro-bucle exasperante; însă variante radical diferite nu se întrevăd. Dacă Ian Morris și idolii lui asiatici cunosc alte  moduri de a pricepe realitatea, n-au decît să ni le arate, într-o manieră clară și constructivă.  

     Fără LSD, lozinci SF și canalul Suez săpat de străvechiul ahemenid Darius.

---

[1] Henri-Irrénéé Marrou Biserica în antichitatea tîrzie 303-604 pag.122 ― Astfel, o dată instalat, regimul totalitar inaugurat de Dioclețian a continuat să dezvolte consecințele sale implacabile în timpul succesorilor acestuia: coerciția, tirania, teroarea, cruzimea... Am pomenit deja barbaria crescîndă a dreptului penal și chiar administrativ din Imperiul tîrziu. Extrem de relevantă ni se pare recurgerea tot mai frecventă la practica torturii. La sfîrșitul republicii, dreptul roman se înnobilase prin renunțarea aproape completă la acest obicei (continua să fie aplicat doar sclavilor). În perioada imperială tortura este reintrodusă pe nesimțite pentru cazurile de lezmajestate, dar o dată admis acest principiu, ea nu va înceta să se extindă. Intră în logica monarhiei de tip oriental... să se teamă neîncetat de conspirații: se aplică tortura la cea mai mică bănuială... [vezi și  cazul celor 2800 de concubine executate de Yongle]

[2] Cassiodorus Variae via Lucien Musset Invaziile vol.1 – Valurile germanice

*********************************************************

§     Bibliografie 

     Există unele lucruri, absolut noi pentru mine, descoperite în timp ce scriam critica criticii lui Cristian Ghinea. Primul pe listă ar fi pilduitoarea poveste a nefericiților moriori din insula Chatham (pe care am picat întîmplător). Într-un registru minor, la fel de surprinzătoare au fost Tazza Farnese, coiful celtic de la Agris și kraterul Derveni; la ele însă am ajuns prin căutări logice, grație minunatei facilități oferite de internet – link-ul.  De-un paregzamplu: urmărînd imagini cu Cameea Gonzaga (cunoscută dintr-un album al muzeului Ermitaj, în rusește), Wikipedia m-a ademenit cu farfurioară elenistică înrudită. Care, vorba Dlui Ghinea, chiar m-a lăsat mască.  

      Tot internetul mi-a permis să detaliez diverse subiecte stocate în memoria personală: Joseph Needham, Pytheas din Massalia, moriștile de rugăciuni lamaiste, Francis Galton, obiectul celtic din bronz de la pag.33 (ale cărui prime fotografii le-am văzut în Ovidiu Drimba, Istoria Culturii și Civilizației, vol.2).

      Nervi excedentari au izbucnit constatînd lipsa de pe Google a fotografiilor cu vietcongi legați cu lanțuri de piesele de artilerie pe care le deserveau. LE-AM VĂZUT (în tinerețe) ! În epoca informației globale putem astfel intui destule cu privire la influența ocultă a turmelor de ”activiști-inchizitori” dragi lui Joan Baez & Comp. Se include ”berbecul” Ian Morris, lider de ciurdă. Deci tocmai generația mea (ramura vestică) poluează ideologic internetul. Chestiunea îmi răscolește umorile rău de tot, avînd în vedere CINE sînt beneficiarii neîndoielnici ai minciunilor hipiote (ATUNCI și ACUM). Prin consecință, la fel ca pe ”moșneguțul” de la Stanford University (California, USA), sînt obligat să-l punctez dur și pe junul compatriot Ghinea, a cărui ”malițiozitate anti-rusească” suferă eclipse ciudate în fața Chinei. 

     SPER că ele (eclipsele) țin de tradiționala superficialitate agitată a românilor. SPER !

*********************************************************

FINIS !