MAIMUȚA NOSTALGICĂ - 1 (11.922 cuvinte, 6 imagini)
Se spune că, prin secolul XIX, un țăran (german ?) a vrut să știe cum funcționează o locomotivă cu aburi. Un inginer i-a explicat pe îndelete toată treaba, după care l-a întrebat dacă a priceput. Răspunsul a fost:
– Am înțeles tot. Dar UNDE-I CALUL ?
– Am înțeles tot. Dar UNDE-I CALUL ?
CALUL DIN LOCOMOTIVĂ
de Arthur Koestler
Regele din Brobdingnag:
- Dragă prietene Grildrig... nu pot decît să trag concluzia că majoritatea semenilor tăi formează cea mai pernicioasă rasă de viermi odioși cărora natura le-a îngăduit vreodată să se tîrască pe fața pămîntului.
Jonathan Swift - Călătoriile lui Gulliver
Într-unul din eseurile sale Sir Julian Huxley a făcut lista trăsăturilor aparținînd exclusiv speciei umane: limbajul și gîndirea conceptuală; transmiterea cunoștințelor prin scris; uneltele și mașinile; dominația biologică asupra tuturor celorlalte specii; variabilitatea individuală; membrele anterioare rezervate manevrării obiectelor; fecunditate în orice anotimp; arta, umorul, știința, religia, etc. Dar trăsătura cea mai frapantă, din punct de vedere evoluționist, nu figurează în această listă și, de altfel, nu cunosc nici un biolog care s-o fi studiat în mod serios.
Este vorba despre ceea ce am putea numi «paradoxul cadoului-surpriză» ; să încercăm să-l expunem printr-o parabolă.
A fost odată în Arabia un negustor analfabet, pe nume Ali, care număra atît de prost încît, în loc să-și tragă pe sfoară clienții așa cum s-ar fi cuvenit, era el însuși înșelat de aceștia. În fiecare seară se ruga la Allah să-i dea un abac pentru a face adunări și scăderi. Iată însă că un duh răutăcios i-a transmis rugăciunea la un cu totul alt Birou al Expedițiilor Celeste decît cel dorit de Ali ; care, ajungînd la bazar într-o bună zi, și-a găsit coșmelia transformată într-un uriașă clădire din oțel și, în interior, un calculator IBM, ale cărui oscilatoare fluorescente, cadrane și ochi electronici acopereau mai multe etaje ; mai exista și un manual de utilizare de cîteva sute de pagini (care-l lăsă complet rece pe buticarul nostru analfabet). După ce manevră timp de cîteva zile diverse butoane la nimereală, pe Ali îl apucară toate furiile și începu să lovească o drăgălașă manetă care declanșă unul din milioanele de circuite electronice ale mașinăriei... și, după cîteva momente, Ali observă cu încîntare că, dacă pocnea maneta mai întîi de trei ori, apoi de cinci, pe un cadran se aprindea cifra 8. I-a mulțumit Domnului pentru splendidul abac făcut cadou și pînă la moarte a folosit ordinatorul la adunări - fără să bănuiască vreodată că, în cîteva secunde, ar fi putut deriva ecuațiile lui Einstein sau prezice poziția astrelor cu mii de ani înainte.
Copiii și nepoții lui Ali au moștenit mașinăria, precum și ”secretul” adunării ; au fost necesare sute de generații pentru a-l afla pe cel al înmulțirii. Astfel că noi sîntem urmașii lui Ali și, dacă am aflat multe alte utilizări ale calculatorului, încă nu știm să folosim decît o frațiune infimă dintr-un potențial estimat la O SUTĂ DE MILIARDE DE CIRCUITE. Fiindcă este limpede că acel cadou-surpriză nu e altceva decît creierul omenesc.
În ce privește manualul de utilizare, el a fost pierdut - asta dacă o fi existat vreodată, așa cum ne spune Platon (dar din auzite).
Comparația este mult mai puțin stranie decît pare. Evoluția, oricare ar fi forțele ce-o determină, se ocupă de nevoile imediate ale adaptării speciei ; fie că e vorba de structuri anatomice sau de funcțiuni, emergența noutăților este, în general, determinată de aceste nevoi. Pentru ca evoluția să procure unei specii un organ pe care beneficiarul să nu-l știe utiliza este un fapt fără precedent ; un organ de lux, similar cu ordinatorul lui Ali, depășind cu mult nevoile imediate și primitive ale proprietarului ; un organ pentru a cărui utilizare corectă speciei îi vor trebui milenii - dacă va reuși vreodată.
Primul reprezentant al lui homo sapiens, omul de Cro-Magnon, care a apărut acum cincizeci sau o sută de mii de ani, avea același creier ca și noi. Dar nu-i folosea la nimic ; n-a ieșit din caverne, nici din epoca de piatră. Pentru nevoile lui imediate creșterea explozivă a neo-cortexului depășea scopul propus cu o întreagă epocă geologică. Strămoșii noștri, timp de zeci de mii de ani, au continuat să fabrice arcuri și sulițe în timp ce aveau deja în craniu organul care, chiar mîine, ne va așeza pe Lună.
Afirmînd că evoluția mentală este o caracteristică a omului riscăm să încurcăm datele problemei. La animale potențialul de asimilare a noutăților este automat limitat prin faptul că ele își utilizează aproape complet toate organele, inclusiv creierul. Capacitățile ordinatorului adăpostit în craniul reptilei sau mamiferului sînt exploatate la limită, nemaipermițînd deprinderi suplimentare. Din contră, evoluția creierului uman a depășit atît de mult nevoile imediate ale proprietarului său încît acesta încă mai încearcă, prin eforturi penibile, să-i descopere posibilitățile neexploatate. Din acest punct de vedere istoria științei și a filosofiei nu reprezintă decît lentul proces prin care omul învață să-și actualizeze potențialul cerebral. Zonele virgine de cucerit se află mai ales în lobii cortexului.
Dar de ce ne trebuie atît de mult timp pentru a învăța cum să punem creierul la treabă (în sens literal) ? Din ce cauză procesul a fost atît de lent, atît de spasmodic, atît de frecvent întrerupt ? Acesta este nodul problemei.
Propunem un răspuns: insuficienta coordonare între creierul vechi și cel nou ; primul se amestecă în afacerile celuilalt ; nechezăturile pasionale ale afectelor ne împiedică să ascultăm vocea rațiunii. Din istoria noastră socială cunoaștem ce pierderi au rezultat ; dar nici progresul științei «dezinteresate» nu a suferit mai puțin. Avem obiceiul naiv de a ne reprezenta progresul ca pe un proces continuu și cumulativ prin care fiecare epocă ar adăuga un nou articol la cunoștințele trecutului, fiecare generație de descendenți ai lui Ali învățînd să utilizeze mai bine cadoul divin, pentru a trece cuminți de la copilăria magică la frămîntările adolescenței, apoi la maturitatea obiectivă și rațională.În realitate acest progres nu a fost nici constant nici continuu.
«Filosofia naturii a evoluat prin salturi întretăiate de piste false, fundături, întoarceri înapoi, de perioade de orbire și de crize de amnezie. Cîteodată marile descoperiri care i-au fixat cursul au fost doar găselnițele neașteptate ale unor vînători ce fugăreau cu totul alți iepuri. Alteori progresul a constat în simpla curățare a drumului sau în rearanjarea unor cunoștințe care existau deja. Orologeria fantastică a epiciclurilor a funcționat timp de două mii de ani, iar Europa secolului XV știa mai puțină geometrie decît pe timpul lui Arhimede.
«Dacă progresul ar fi fost continuu și organic, tot ceea ce știm, spre exemplu în teoria numerelor și în geometria analitică, s-ar fi putut descoperi în cîteva generații după Euclid. Căci această dezvoltare nu depindea nici de tehnică nici de dominația omului asupra naturii : potențialmente matematicile se află complet cuprinse în cele zece miliarde de neuroni ai mașinii de calcul adăpostită de fiecare craniu uman... Progresul sacadat și funciarmente irațional al cunoașterii este fără îndoială legat de faptul că evoluția l-a dotat pe homo sapiens cu un organ de care nu se poate folosi cum trebuie. Neurologii estimează că, chiar în stadiul actual, nu utilizăm decît trei la sută din potențialul ´circuitelor´ acestui organ.
O privire de sus asupra istoriei științelor ne înfățișează discontinuități chiar din start. După zeci de mii de ani de preistorie despre care știm prea puține, brusc, în secolul VI î.d.Chr., apare o pleiadă de filosofi, la Milet, Elea, Samos, care discută despre origini și despre evoluție și caută ultimile principii ascunse sub diversitatea existenței. Pitagoricienii au încercat prima mare sinteză : cu ajutorul firelor distincte ale matematicii, muzicii, astronomiei și medicinei, ei au vrut să țeasă o tapiserie unică și austeră, cu desene geometrice. Această tapiserie încă nu e terminată ; dar, pentru a-i elabora planul, n-au fost necesari decît cei trei sute de ani ai vîrstei eroice a științei grecești. Mai tîrziu, după cucerirea macedoneană, a început ortodoxia și declinul.
«Categoriile lui Aristotel erau gramatica existenței, spiritele sale animate dominau fizica, se știa totul, se inventase totul. Vîrsta eroică lucrase după exemplul lui Prometeu, furînd focul ; filosofii elenistici s-au reîntors în obscuritatea peșterii lui Platon ca să deseneze epicicluri pe pereți, cu spatele întors spre lumina realității.
«Apoi hibernarea a durat cincisprezece secole. A spune că știința s-a oprit e prea puțin, de fapt ea a început să meargă înapoi. Dl. Pyke, filosof al științelor, ne vorbește despre incapabilitatea științei de a merge îndărat - neutronul, odată descoperit, rămîne descoperit. Chiar așa să fie ? În secolul V î.d.Chr., clasele cultivate știau că Pămîntul este un corp sferic plutind în spațiu și învîrtindu-se în jurul axei sale ; o mie de ani mai tîrziu era considerat un disc.»
În Cetatea lui Dumnezeu, sfîntul Augustin gonește toate comorile cunoașterii grecești, și frumusețea, și speranța, fiindcă știința păgînă «se prostituase unor demoni obsceni. Să dispară Thales cu tot cu apa lui și Anaximene cu aerul, stoicii și focul, Epicur și atomii lui...». Și într-adevăr au dispărut. Atingerea cadranelor cadoului-surpriză a fost interzisă. Renașterea din secolul XII a fost urmată de mariajul dezastruos al fizicii lui Aristotel cu teologia sfîntului Toma de Aquino și apoi de trei secole de sterilitate, de stagnare și de scolastică «ce, așa cum spune Erasmus, căuta prin tenebre obiecte inexistente».
Singurele perioade din istoria occidentului în cursul cărora a avut loc un progres cumulativ real al cunoștințelor sînt cele trei secole de aur ale Greciei și ultimele trei secole ale erei noastre. Și totuși aparatul capabil să genereze aceste cunoștințe nu a încetat să existe în acest interval de două mii de ani, la fel ca și pe parcursul celor treizeci de mii de ani care ne despart de Altamira și de Lascaux. El nu a avut voie să dea naștere științei. Fantasmagoriile emotive ale totemurilor și tabuurilor, ale doctrinelor și dogmelor, ale vinovățiilor și ale fricii nu au încetat să respingă «demonii obsceni» ai cunoașterii. Pe parcursul celei mai mari părți a istoriei omenirii, minunatele puteri ale neocortexului nu au primit autorizația să se exercite decît în slujba vechilor credințe emoționale: picturi magice în grotele din Dordogne ; traducerea mitologică a imaginilor arhetipice ; arta religioasă a Asiei și a Evului Mediu european. Rațiunea a fost angajată drept servitoare a credinței: credința vrăjitorilor, credința teologilor și filosofilor scolastici, credința materialiștilor dialectici și a adoratorilor regelui Mbo Mba sau ai președintelui Mao. Nu este vina aștrilor, dragă Brutus, ci a crocodilului și a calului care se frămîntă în creierele noastre. Dintre toate trăsăturile sale specifice tocmai asta e cea care îl face pe om să fie ceva extraordinar.
Așa cum vrea optimismul mișcător al biologilor tradiționali, lista lui Huxley cuprinzînd «singularitățile omului» nu conține decît proprietăți pozitive și dezirabile. Cealaltă, teribila caracteristică a speciei noastre, adică războiul intraspecific, nu este menționată nici măcar în treacăt, cu toate că, într-un eseu distinct din aceeași carte, Huxley observă că «nu există decît două feluri de animale care se războiesc : furnicile și oamenii. Și încă la furnici războiul este practicat mai ales de un grup care nu cuprinde decît cîteva specii printre zecile de mii cunoscute de știință». În realitate și șobolanii au ostilități de clan sau de grup. Membrii acestor clanuri, ca și cei din societățile insectelor, nu se «cunosc» individual ci se «re-cunosc» prin mirosul caracteristic cuibului, stupului sau al locației. Străinul venit din alt clan este reperat instantaneu prin «duhoarea» sa : trebuie deci atacat cu ferocitate și, dacă e posibil, omorît.
Dar oamenii și șobolanii sînt niște excepții. În regnul animal, ca regulă generală, nu există lupte cu intenția omorului decît între prădători și prăzile lor. Legea junglei admite un singur motiv legitim pentru luarea vieții : foamea ; iar victima trebuie să aparțină unei alte specii. În interiorul speciei, puternice protecții instinctive împiedică luptele periculoase între indivizi sau grupuri. Aceste mecanisme inhibitoare, aceste interdicții instinctuale, care se opun omorîrii sau rănirii grave a congenerilor, sînt la fel de puternice ca și pulsiunile foamei, sexului și fricii. Astfel tendințele inevitabile și necesare ale afirmării eului în societățile animalelor superioare sînt compensate prin mecanisme de inhibiție care transformă lupta concurenților într-un duel mai mult sau mai puțin simbolic, purtat după reguli bine stabilite și care nu se termină niciodată prin luarea unei vieți. Lupta se oprește instantaneu la un gest specific al concurentului cel mai slab : este cîinele care se răstoarnă pe spate, expunîndu-și abdomenul și gîtul ; este cerbul învins care se eclipsează umil. Similar în cazul apărării teritoriului, aproape întotdeauna realizată fără vărsare de sînge prin atitudini amenințătoare strict ritualizate, atacuri simulate, etc. În fine, ierarhia societăților de animale aflate în libertate, de la păsări la maimuțe, este stabilită și menținută prin violență minimă.
În ultimii douăzeci de ani observarea pe teren a vieții maimuțelor libere a răscolit completamente ideile pe care ni le făceam asupra mentalității strămoșilor noștri. Primele studii, precum cele efectuate de Solly Zuckerman înainte de 1930, se bazau pe comportamentul unor maimuțe artificial înghesuite în grădini zoologice. Aceste studii au furnizat psihologiei rezultate importante, de aceeași factură ca și studiile comportamentului uman în închisori și lagăre de concentrare : ele sînt imaginea unei societăți nevrozate, victima unor tensiuni anormale, ai cărui membri copleșiți de plictiseală sînt permanent iritați, obsedați de sex și expuși dominației unor șefi tiranici, cîteodată chiar asasini. În fața acestei priveliști se punea întrebarea cum puteau subzista în libertate societățile de maimuțe. După al Doilea Război mondial o nouă generație de zoologi, ale căror studii răbdătoare au durat ani în șir, a modificat radical tabloul. Munca lor este rezumată astfel de către W. M. S. Russell:
«... După al Doilea Război mondial, studiul în teren al maimuțelor din orice specie a luat un avînt fără precedent. Rapoartele observatorilor sînt cvasi-unanime. Carpenter arată că luptele sînt foarte rare la giboni și aparent inexistente la maimuțele urlătoare. Din șapte bande de babuini est-africani, Washburn și Devore nu au găsit semne de violență intestină decît la una ; nu au observat nici o luptă între bande. Southwick, care studiază maimuțele urlătoare din 1950, nu le-a văzut niciodată să se bată nici pe cele din aceeiași grupăre, nici bandele între ele. Jay furnizează un raport asemănător asurpa hulmanilor la fel ca și Imanishi despre maimuțele japoneze. Goodall a notat foarte puține violențe la cimpanzei, similar cu Hall (tocmai la bandele aflate în libertate ale speciei de babuini studiate de Zuckerman în grădina zoologică). Emlen și Shaller nu au notat nici cea mai mică urmă de agresiune la bandele de gorile, relațiile dintre ele fiind atît de amicale încît două bande care se întîlnesc pot petrece noaptea împreună și orice individ poate veni în vizită oricît de multă vreme dorește.
«Rapoartele în discuție sînt chiar mai spectaculoase decît par la început fiindcă cea mai mare parte a observatorilor se aștepta la contrariul. Datele culese în grădinile zoologice impresionaseră atît de puternic încît fiecare cercetător a crezut că specia lui era ceva excepțional... Acuma știm că se înșelau : în libertate toate speciile de maimuțe sînt pașnice... O societate sănătoasă de primate libere nu manifestă nici o urmă de belicism grav, nici în interiorul bandelor, nici între bande. Pornind de aici, faptul că primatele pot conviețui fără cea mai mică violență nu mai poate fi negat... Comparînd rapoartele din teren cu cele din grădinile zoologice, se constată că agresivitatea nu este o trăsătură înnăscută a indivizilor, manifestîndu-se la unele specii de primate și la altele nu. Toate speciile de primate sînt pacifice în anumite condiții, violente în altele. Violența este proprie societăților expuse la stress...»
Ce concluzii se pot trage din acest comportament al primatelor ? Prima ar fi că primatele, la fel ca toate mamiferele trăind în libertate, nu posedă absolut nimic din instinctul freudian al distrugerii. Într-o societate normală de babuini sau de rhesus tendințele auto-afirmării individuale sînt contrabalansate de legăturile cu familia, cu șeful și cu clanul. Agresivitatea nu apare decît atunci cînd diverse tensiuni rup echilibrul.
Asta se cuplează perfect cu concluziile la care am ajuns în primele capitole. DAR nu vom regăsi în ele decît indicii foarte limitate, și aproape banale, asupra răului omenesc. Știm deja foarte bine că tensiunile provocate de lipsa hranei, suprapopulare, catastrofe naturale ș. a., tulbură echilibrul social și determină comportamente patologice. La fel în privința izolării în închisori, a inactivității forțate prin șomaj, a plictiselii statului ultra-reglementat. Despre asta vorbesc necontenit psiho-sociologii, analizînd pericolele vieții moderne în megalopolis și, desigur, au dreptate. Dar astea sînt fenomene contemporane care nu prea au legătură cu miezul problemei recte izbucnirea acestei extraordinare dezordini mentale la strămoșii noștri preistorici, manifestată prin homicid, sacrificii umane, războaie necontenite. Acei strămoși nu sufereau din cauza suprapopulării, nu le lipsea teritoriul, nu erau urbanizați ; pe scurt, nu putem acuza tensiuni comparabile cu cele care copleșesc maimuțele din cuști sau pe locuitorii New Yorkului. A rămîne fixat hipnotic asupra patologiei specifice secolului XX înseamnă a rămîne orb față de problema mult mai veche și mai fundamentală privind sălbăticia cronică a civilizațiilor antice și moderne. Sîntem atît de preocupați de ravagiile sociale cărora le cad victime locuitorii ghetourilor negre din America încît uităm ororile Africii negre libere din alte timpuri, la fel ca și ororile din istoria Europei și Asiei. Atribuind mediului toate păcatele patologiei umane comitem pur și simplu o petitio principii. Evident că schimbările climatice și presiunile mediului constituie un factor foarte puternic al istoriei ca și al evoluției biologice ; dar, în general, războaiele, războaiele civile, holocausturile au cu totul alte cauze.
Unde să căutăm deci cauzele CĂDERII, adică rațiunile caracteristicii noastre unice de a practica omuciderea intraspecifică, individual sau în grup ?
S-a spus despre CĂDERE că s-ar fi produs atunci cînd strămoșii noștri au trecut de la regimul vegetarian la cel carnivor. Zoologii, ca și antropologii, resping ferm această ipoteză. Primii atrag atenția că vînarea unei prăzi ce aparține altei specii este o pulsiune biologică complet distinctă de agresarea congenerilor. După Lorenz «motivația vînătorului este funciarmente diferită de cea a luptătorului. Bivolul doborît de leu îi provoacă acestuia tot atîta agresivitate cîtă mie curcanul apetisant rumenindu-se în frigare. Diferențele dintre aceste pulsiuni se pot vedea clar în mișcările expresive ale animalului: în momentul prinderii unui iepure, cîinele are aceeași expresie de excitație veselă ca și atunci cînd își întîmpină stăpînul sau așteaptă o răsplată. Fotografii excelente au arătat că leul, în momentul dramatic, chiar înainte de a sări, nu manifestă nici cea mai mică mînie. Mîrîielile, lăsarea urechilor pe spate și alte mimici binecunoscute ale comportamentului de luptă nu se observă la prădători decît atunci cînd sînt realmente înfricoșați de o pradă care rezistă cu ferocitate și chiar și atunci aceste expresii sînt doar schițate».
Russell ajunge la aceeași concluzie : «Nimic din comportamentul mamiferelor nu dovedește că agresiunea socială ar fi mai răspîndită sau mai intensă la carnivore decît la ierbivore.» În ce-i privește pe oameni, «nimic nu demonstrează că violența socială a fost mai răspîndită sau mai intensă în societățile de vînători carnivori decît în cele de agricultori vegetarieni. Au existat populații de vînători extrem de războinice ; dar nici un grup uman nu a generat comunități mai pacifice decît unii eschimoși care sînt, probabil, vînători încă din paleolitic». În schimb samuraii erau strict vegetarieni ca și mulțimile hinduse care și-au masacrat fără rețineri frații musulmani. Nu fripturile de ren au cauzat CĂDEREA.
Lorenz, pe care tocmai l-am citat, are o teorie mai rafinată, din care vom extrage esențialul :
«Inhibițiile care moderează agresivitatea la diverse animale sociale împiedicîndu-le să rănească sau să omoare membrii propriei specii sînt cu atît mai importante și, prin consecință, mai diferențiate, cu cît e vorba de vietăți capabile să omoare ființe vii cam de aceeași talie cu ele însele. Un corb ar putea să scoată ochiul unui congener dintr-o singură lovitură de cioc, un lup poate secționa vena jugulară a altui lup cu o singură mușcătură. N-ar mai exista nici lupi, nici corbi dacă inhibiții foarte puternice nu ar împiedica asemenea gesturi. Porumbelul, iepurele, sau chiar cimpanzeul, nu-și pot omorî frații doar cu o lovitură de cioc sau de dinte. Deoarece în natură este o raritate ca un animal de acest gen să rănească grav un membru al propriei specii, nici o presiune selectivă nu a acționat pentru a forma inhibiții anti-asasine. E chiar deplorabil că omul nu a pornit de la început cu o mentalitate carnivoră. Toate necazurile vin de la faptul că, fundamental, el este o creatură omnivoră inofensivă, nedotat cu arme naturale pentru a doborî prăzi mari și, prin consecință, lipsit și de mecanismele de siguranță care îi împiedică pe carnivorii «profesioniști» să abuzeze de forțele lor pentru a distruge un alt membru al speciei. În istoria umanității nici o presiune selectivă nu s-a manifestat pentru a forma mecanismele inhibitoare ce ar fi împiedicat asasinatul intraspecific pînă cînd, deodată, inventarea armelor artificiale a răscolit echilibrul potențialităților ucigașe și al inhibițiilor sociale. Din acel moment situația omului a devenit similară cu cea a unui porumbel căruia natura i-ar dărui brusc un cioc de corb. Oricare ar fi fost regulile sociale înnăscute, invenția armelor le-a tulburat în mod inevitabil.»
Se pot semnala destule greșeli în acest raționament și criticii (printre care și eu) n-au pierdut ocazia de a le evidenția, simultan admițînd că el conține un element de adevăr. Fără să ne mai pierdem în detalii tehnice vom reformula teoria lui Lorenz spunînd că, încă de la prima confecționare a unor arme, instinctul omului și intelectul său n-au mai mers mînă în mînă. Inventarea uneltelor și armelor a fost o creație intelectuală, opera combinată a creierului și mîinii, a minunatei puteri neocorticale de a coordona îndemînarea degetelor cu aptitudinile unui ochi perfecționat, toate la un loc cu memoria și previziunea. Dar utilizarea acestor arme depindea de impulsurile motrice, de instinct și de emoții, adică de creierul vechi. Pentru utilizarea noilor forțe ale omului acestuia îi lipsea echipamentul necesar, respectiv mecanismele inhibitoare, iar creierul nou nu avea destulă putere asupra emoțiilor. Așadar raționamentul lui Lorenz poate fi rezumat prin inadecvarea coordonării între structurile vechi ale sistemului nervos și cele moderne, prea rapid dezvoltate.
Cu toate acestea conștientizarea puterii, pe care folosirea arcului și a suliței i-o dă vînătorului, nu duce obligatoriu la creșterea agresivității ; ea poate avea chiar un efect opus, așa cum ne arată exemplul eschimoșilor și al altor popoare de vînători. În ceea ce privește tendințele pur auto-afirmative ale indivizilor, nu există nici o rațiune pentru ca omul primitiv să nu poată învăța cum să-și gestioneze surplusul de forțe furnizate de arme, dobîndind o responsabilitate morală, un supraeu la fel de eficace (în felul lui) ca și interdicțiile instinctive ale altor animale vînătoare împotriva omorîrii congenerilor. Judecînd după datele antropologiei, aceste interdicții chiar s-au format - dar numai pentru a împiedica agresiunea împotriva tribului sau grupului social al individului. Tabu-ul nu s-a aplicat altor membri ai speciei. Nu agresivitatea individuală este cea care s-a dezlănțuit ci devotamentul față de grupul social restrîns cu care se identifică individul, excluzînd cu ură toate celelalte grupuri. Este chiar procesul despre care am vorbit mai sus : tendința spre integrare manifestîndu-se sub forme primitive servește drept vehicul tendințelor agresive ale întregului grup.
Cu alte cuvinte : pentru om diferențele interspecifice sînt mai hotărîtoare decît afinitățile intraspecifice ; inhibițiile, care la alte animale interzic omorul intraspecific, nu se aplică decît în interiorul grupului. Prieten sau dușman : la șobolani decide mirosul. La oameni apare o infernală diversitate de criterii pentru a decide «parfumul» unora sau «duhoarea» altora — posesiuni teritoriale, diferențe etnice, culturale, religioase, ideologice...
Mai sînt și alți factori care au contribuit la tragedie. Primul ar fi numărul enorm de diferențe intraspecifice ale indivizilor, raselor, culturilor ; o diversitate fără comparație cu alte specii. În inventarul său al caracteristicilor biologice ale omului Huxley plasează pe un loc de frunte extrema varietate a aparențelor fizice și atributelor mentale. În eseul citat, Huxley emite idei foarte interesante despre originea respectivei diversități. Însă pentru noi ceea ce contează cu adevărat este că aceste diferențe și contraste au reprezentat factori puternici de respingere mutuală rezultatul fiind că pe ansamblul speciei forțele de rupere au dominat întotdeauna forțele coeziunii.
Asupra acestui subiect Lorenz scrie :
«Nu cred că ar fi prea îndrăzneț să presupunem că primii reprezentanți adevărați ai speciei noastre - oamenii de Cro-Magnon - posedau în mare aceleași instincte și înclinații naturale ca și noi. De asemenea avem voie să credem că structura societăților lor și războaiele tribale erau, grosso modo, asemănătoare cu ceea ce încă se poate observa la unele triburi papuașe și în centrul Noii Guinee. Fiecare sat se află în război permanent cu satele vecine ; după cum spune Margaret Mead, ei practică o vînătoare de capete reciprocă «atenuată», ceea ce înseamnă că nu organizează raiduri pentru a-și procura prețioasele căpățîni ale războinicilor vecini ci pur și simplu, atunci cînd se prezintă ocazia, retează capetele femeilor și copiilor întîlniți prin pădure.»
Persoanele din satul vecin nu sînt socotite ca făcînd parte din aceeași specie ; similar, pentru greci, barbarii «bîlbîiți» nu erau complet umani, nici păgînii pentru biserică, nici evreii pentru naziști. A priori ne-am putea imagina că zorile gîndirii abstracte, conceptualizate, transmiterea ei prin limbaj, perpetuarea ei prin mărturiile adunate - acele începuturi ale noosferei lui Teilhard de Chardin - ar fi contracarat aceste tendințe fratricide care dezmembrau specia. De fapt clișeul puterii unificatore al comunicării verbale nu exprimă decît jumătate din adevăr, ba chiar mai puțin. În primul rînd toată lumea știe că, dacă limbajul ușurează comunicarea în interiorul grupului, el cristalizează diferențele culturale și ridică adevărate bariere între grupuri. Admirabilele studii asupra maimuțelor despre care am vorbit au arătat că grupurile de primate din aceeași specie ocupînd habitate diferite tind să aibă și tradiții și «culturi» diferite ; dar aceste diferențieri nu conduc niciodată la conflicte - și asta, după cum se presupune, în mare parte din cauza absenței barierelor lingvistice. În schimb la oameni forțele separatiste ale limbajului operează peste tot : limbi naționale și tribale, dialecte, vocabulare specializate și accente de clasă , jargoane profesionale... Cele două milioane de aborigeni ai Noii Guinee (la care am făcut aluzie mai sus citînd-o pe Margaret Mead) vorbesc șapte sute cincizeci de limbi diferite. Începînd cu epoca de piatră simbolul Turnului Babel încă nu și-a pierdut valoarea. Faptul că în epoca în care undele herțiene și sateliții de comunicații adună într-un singur public toate popoarele planetei nici un organism responsabil (cu excepția unui pumn de esperantiști obstinați) nu face nici cel mai mic efort pentru a propaga o lingua franca universală ; și, simultan, oamenii își dau în cap pe străzi pentru întîietatea maharati sau gujarati în India, a flamandei sau francezei în Belgia, a francezei sau englezei în Canada.
Specie emoțional dezechilibrată, avem ciudata putere de a transforma în blestem toate darurile, inclusiv cel al limbii.
Cu toate acestea marele pericol al limbajului ține mai puțin de separatismul său decît de forțele sale magice, hipnotice, emotive. Cuvintele pot închega gîndirea, formula și preciza imagini vagi, intuiții fumegoase. Mai servesc, de asemenea, și la raționalizarea temerilor și a dorințelor iraționale, ele îmbracă într-o logică aparentă cele mai nebunești superstiții, împrumutînd vocabularul creierului recent fantasmelor și delirurilor secretate de cel vechi. Finalmente cuvintele pot fi utilizate drept focoase pentru a a declanșa reacțiile în lanț ale psihologiei grupului. Calculatorul lui Ali este în stare să să genereze și Pensées ale lui Pascal și, la fel de bine, răcnetele lui Hitler. În lipsa limbajului care să formuleze doctrinele religioase și ideologice, credințele închise, sloganurile, manifestele, am fi, precum sărmanii babuini, inapți pentru războiul din interiorul speciei. Astfel, diversele avantaje procurate de unicitatea omului formează, în același timp, o rețea tragică a cărei schemă fundamentală rămîne schizofiziologia.
Un alt factor reprezentînd unul din principalele fire ale acestei țesături este descoperirea morții - și refuzul de a o accepta. Descoperirea ei vine din creierul recent, refuzul din cel vechi. Instinctul admite implicit existența ca pe ceva înțeles de la sine, apărînd-o împotriva pericolelor cu mînie și frică ; el nu poate concepe transformarea sa în non-existență. Acest refuz constituie un laitmotiv al istoriei care perpetuează conflictul dintre credință și rațiune. În cele mai vechi culturi primitive, la aborigenii din Australia sau la papuași, așa cum se prezentau ei în secolul trecut , «nimeni nu moare de moarte naturală. Chiar și în cazul celor bătrîni se pretinde că moartea este rezultatul unei vrăjitorii ; la fel pentru toate nenorocirile ce pot surveni. Moare cineva căzînd într-o prăpastie ? Un vrăjitor l-a făcut să cadă. Este altul rănit de un mistreț sau mușcat de un șarpe ? Tot un vrăjitor e vinovat. Același personaj malefic poate, de la distanță, să provoace moartea unei femei atunci cînd naște, etc.» (Lévy-Bruhl)
Refuzul de a accepta moartea ca pe un fenomen natural și definitiv a umplut lumea cu vrăjitori, fantome, spirite ale strămoșilor, zei, semi-zei, îngeri și diavoli. Ca într-o casă de nebuni aerul a fost saturat de prezențe invizibile. Cei mai mulți erau răuvoitori, răzbunători, sau cel puțin capricioși, imprevizibili, insațiabili. Toți ăștia cer un cult, trebuie lingușiți, potoliți și, pe cît posibil, dirijați. De aici gestul demențial al lui Abraham, ubicuitatea sacrificiilor umane din zorii sîngeroși ai civilizațiilor și masacrele sacre care, de atunci încoace, nu s-au oprit niciodată. În toate mitologiile acești zori sînt scăldați în frică, angoasă, remușcări ; e vorba de teatrul căderii îngerilor, al căderii omului, al potopurilor și al catastrofelor, dar și al consolării promise de viața de apoi ; chiar și această mîngîiere a fost în curînd otrăvită de teama unor torturi infernale. Iar rațiunea s-a pliat neîncetat pe rolul de servitoare a credințelor perverse generate de creierul visceral.
Desigur această poveste mai are un aspect. Tocmai refuzul de a crede în caracterul definitiv al morții este cel care a ridicat din nisip piramidele și templele ; el a furnizat unele din cele mai înalte inspirații ale artei, de la tragedia greacă la picturile Renașterii, la muzica lui Bach, la Sonetele sacre ale lui John Donne. Dar ce preț a trebuit plătit pentru aceste minunății ! Ni se spune că frumusețea și oribilul nu pot fi despărțite, că a doua este condiția primeia, că, pentru a picta ca Van Gogh, mai întîi trebuie să-ți tai urechea. Această convingere este ea însăși un bun simptom al spiritului profund neliniștit nereușind niciodată să achite nota de plată a perceptorului ceresc.
Apariția neocortexului omenesc este singurul caz în care evoluția a furnizat unei specii un organ pe care nu știe să-l utilizeze. De-a lungul preistoriei și istoriei actualizarea potențialului său rațional s-a împiedicat mereu de obstacolul activității bazată pe afecte desfășurată de structurile filogenetic mai vechi ale sistemului nervos. Insuficienta coordonare între structurile vechi și noi a dezbinat instinctul și intelectul uman. Enorma diversitate intraspecifică dintre indivizi, rase și culturi a devenit o sursă de respingere reciprocă. Limbajul întărește coeziunea în interiorul grupurilor și ridică bariere între ele. Descoperirea morții de către inteligență și negarea ei de către instinct sînt mărturia unui spirit divizat.
…Activitatea psihică poate fi văzută ca o succesiune de rezolvări ale unor probleme ce se încadrează în două categorii distincte: afectivă și rațională. Ultima subîntinde un comportament în care nici o luare de poziție personală nu e necesară: orice simpatie sau antipatie pentru x, y sau epsilon nu ajută cu nimic la rezolvarea unei ecuații; este absolut suficientă coordonarea armonioasă a diferitelor funcții sau «faze» ale spiritului, la fel cum procedează un computer: selectare, orientare, programare, decizie, control retroactiv…
Aceste funcții raționale sînt efectuate de partea cea mai «evoluată» a cortexului adică lobul frontal și încrucișarea parieto-temporalo-occipitală a căror structură este specifică genului uman. Mecanismul raționalității nu este utilizat doar în matematici ci structurează orice conduită, fie ea profesională sau în relațiile cu alții… Deoarece prima fază operațională constă în examinarea și selectarea esențialului oridecîteori apare o dată nouă, comportamentul poate fi modificat pe cale logică. Astfel un om, cu cît este mai rațional, cu atîta își poate schimba mai ușor atitudinea în fața unui argument nou.
Problemele afective, adică operațiunile mentale ce se sprijină pe luări de poziție estimative exprimă activitatea unui sistem complet diferit: sistemul «thymo-afectivo-emoțional». «Thymè» sau starea de spirit, reprezintă energia interioară a afectivității, adică ceea ce determină automat caracterul optimist sau pesimist al aprecierilor. Nu prin operații raționale vom decide dacă un pahar este mai degrabă pe jumătate plin decît pe jumătate gol ci printr-un parti-pris instantaneu care depinde de starea de spirit.
Într-o manieră foarte degradată și fragmentată, emoția este un comportament de tip instinctiv, adică o mobilizare automată, fizică și psihică, a întregii persoane, resimțită (direct sau prin asocieri) drept o urgență vitală. Starea de spirit, afectivitatea, emoția, formează un tot funcțional care depinde de partea cea mai arhaică a cortexului, lobul limbic (arhaică deoarece exista deja la vertebratele inferioare) și mai ales de o parte a creierului mediu: hipotalamusul.
Ori ceea ce caracterizează această funcție, pe lîngă forța ei energetică și rapiditatea cvasi-instantanee a soluțiilor pe care le furnizează grație laturii sale automate, constă în faptul că la ea participă, mai mult sau mai puțin evident, întregul corp. Iar hipotalamusul este veritabilul transformator prin care orice sentiment, orice emoție se traduce prin reacții corporale sau biologice. Invers, orice schimbare a circulației hormonilor tinde să acționeze asupra stării de spirit.
Trebuie accentuat că doar «tinde să acționeze», deoarece acest vast sistem thymo-afectivo-emoțional este dotat cu o structură auto-regulatoare astfel încît orice stimulare într-un sens declanșează o reacție compensatorie. Și tocmai aceste reglaje neîntrerupte definesc maniera «afectivă» de rezolvare a problemelor. Datele exterioare nu fac decît să stîrnească automatismele interne care, în caz extrem, vor continua orbește pînă la atingerea scopului urmărit: nici un argument logic nu este capabil să schimbe o poziție asumată afectiv.
***********************************************************************
...pentru greci, barbarii «bîlbîiți» nu erau complet umani... nici evreii pentru naziști.
...Herodot ne spune chiar în primele propoziții ale istoriilor sale că el are ca obiectiv să împiedice „marile și glorioasele fapte ale grecilor și barbarilor de a-și pierde tributul de glorie care li se cuvine”. Aceasta este rădăcina a ceea ce se numește obiectivitate — această pasiune curioasă, necunoscută în afara civilizației occidentale, pentru integritate intelectuală cu orice preț. Fără ea nici o știință nu s-ar fi născut vreodată.
***********************************************************************
Bîjbîind prin tenebre...
Dar de ce ne trebuie atît de mult timp pentru a învăța cum să punem creierul la treabă (în sens literal) ? Din ce cauză procesul a fost atît de lent, atît de spasmodic, atît de frecvent întrerupt ? Acesta este nodul problemei.
Propunem un răspuns: insuficienta coordonare între creierul vechi și cel nou ; primul se amestecă în afacerile celuilalt ; nechezăturile pasionale ale afectelor ne împiedică să ascultăm vocea rațiunii. Din istoria noastră socială cunoaștem ce pierderi au rezultat ; dar nici progresul științei «dezinteresate» nu a suferit mai puțin. Avem obiceiul naiv de a ne reprezenta progresul ca pe un proces continuu și cumulativ prin care fiecare epocă ar adăuga un nou articol la cunoștințele trecutului, fiecare generație de descendenți ai lui Ali învățînd să utilizeze mai bine cadoul divin, pentru a trece cuminți de la copilăria magică la frămîntările adolescenței, apoi la maturitatea obiectivă și rațională.În realitate acest progres nu a fost nici constant nici continuu.
«Filosofia naturii a evoluat prin salturi întretăiate de piste false, fundături, întoarceri înapoi, de perioade de orbire și de crize de amnezie. Cîteodată marile descoperiri care i-au fixat cursul au fost doar găselnițele neașteptate ale unor vînători ce fugăreau cu totul alți iepuri. Alteori progresul a constat în simpla curățare a drumului sau în rearanjarea unor cunoștințe care existau deja. Orologeria fantastică a epiciclurilor a funcționat timp de două mii de ani, iar Europa secolului XV știa mai puțină geometrie decît pe timpul lui Arhimede.
«Dacă progresul ar fi fost continuu și organic, tot ceea ce știm, spre exemplu în teoria numerelor și în geometria analitică, s-ar fi putut descoperi în cîteva generații după Euclid. Căci această dezvoltare nu depindea nici de tehnică nici de dominația omului asupra naturii : potențialmente matematicile se află complet cuprinse în cele zece miliarde de neuroni ai mașinii de calcul adăpostită de fiecare craniu uman... Progresul sacadat și funciarmente irațional al cunoașterii este fără îndoială legat de faptul că evoluția l-a dotat pe homo sapiens cu un organ de care nu se poate folosi cum trebuie. Neurologii estimează că, chiar în stadiul actual, nu utilizăm decît trei la sută din potențialul ´circuitelor´ acestui organ.
O privire de sus asupra istoriei științelor ne înfățișează discontinuități chiar din start. După zeci de mii de ani de preistorie despre care știm prea puține, brusc, în secolul VI î.d.Chr., apare o pleiadă de filosofi, la Milet, Elea, Samos, care discută despre origini și despre evoluție și caută ultimile principii ascunse sub diversitatea existenței. Pitagoricienii au încercat prima mare sinteză : cu ajutorul firelor distincte ale matematicii, muzicii, astronomiei și medicinei, ei au vrut să țeasă o tapiserie unică și austeră, cu desene geometrice. Această tapiserie încă nu e terminată ; dar, pentru a-i elabora planul, n-au fost necesari decît cei trei sute de ani ai vîrstei eroice a științei grecești. Mai tîrziu, după cucerirea macedoneană, a început ortodoxia și declinul.
«Categoriile lui Aristotel erau gramatica existenței, spiritele sale animate dominau fizica, se știa totul, se inventase totul. Vîrsta eroică lucrase după exemplul lui Prometeu, furînd focul ; filosofii elenistici s-au reîntors în obscuritatea peșterii lui Platon ca să deseneze epicicluri pe pereți, cu spatele întors spre lumina realității.
«Apoi hibernarea a durat cincisprezece secole. A spune că știința s-a oprit e prea puțin, de fapt ea a început să meargă înapoi. Dl. Pyke, filosof al științelor, ne vorbește despre incapabilitatea științei de a merge îndărat - neutronul, odată descoperit, rămîne descoperit. Chiar așa să fie ? În secolul V î.d.Chr., clasele cultivate știau că Pămîntul este un corp sferic plutind în spațiu și învîrtindu-se în jurul axei sale ; o mie de ani mai tîrziu era considerat un disc.»
În Cetatea lui Dumnezeu, sfîntul Augustin gonește toate comorile cunoașterii grecești, și frumusețea, și speranța, fiindcă știința păgînă «se prostituase unor demoni obsceni. Să dispară Thales cu tot cu apa lui și Anaximene cu aerul, stoicii și focul, Epicur și atomii lui...». Și într-adevăr au dispărut. Atingerea cadranelor cadoului-surpriză a fost interzisă. Renașterea din secolul XII a fost urmată de mariajul dezastruos al fizicii lui Aristotel cu teologia sfîntului Toma de Aquino și apoi de trei secole de sterilitate, de stagnare și de scolastică «ce, așa cum spune Erasmus, căuta prin tenebre obiecte inexistente».
Singurele perioade din istoria occidentului în cursul cărora a avut loc un progres cumulativ real al cunoștințelor sînt cele trei secole de aur ale Greciei și ultimele trei secole ale erei noastre. Și totuși aparatul capabil să genereze aceste cunoștințe nu a încetat să existe în acest interval de două mii de ani, la fel ca și pe parcursul celor treizeci de mii de ani care ne despart de Altamira și de Lascaux. El nu a avut voie să dea naștere științei. Fantasmagoriile emotive ale totemurilor și tabuurilor, ale doctrinelor și dogmelor, ale vinovățiilor și ale fricii nu au încetat să respingă «demonii obsceni» ai cunoașterii. Pe parcursul celei mai mari părți a istoriei omenirii, minunatele puteri ale neocortexului nu au primit autorizația să se exercite decît în slujba vechilor credințe emoționale: picturi magice în grotele din Dordogne ; traducerea mitologică a imaginilor arhetipice ; arta religioasă a Asiei și a Evului Mediu european. Rațiunea a fost angajată drept servitoare a credinței: credința vrăjitorilor, credința teologilor și filosofilor scolastici, credința materialiștilor dialectici și a adoratorilor regelui Mbo Mba sau ai președintelui Mao. Nu este vina aștrilor, dragă Brutus, ci a crocodilului și a calului care se frămîntă în creierele noastre. Dintre toate trăsăturile sale specifice tocmai asta e cea care îl face pe om să fie ceva extraordinar.
Primatul pașnic
Așa cum vrea optimismul mișcător al biologilor tradiționali, lista lui Huxley cuprinzînd «singularitățile omului» nu conține decît proprietăți pozitive și dezirabile. Cealaltă, teribila caracteristică a speciei noastre, adică războiul intraspecific, nu este menționată nici măcar în treacăt, cu toate că, într-un eseu distinct din aceeași carte, Huxley observă că «nu există decît două feluri de animale care se războiesc : furnicile și oamenii. Și încă la furnici războiul este practicat mai ales de un grup care nu cuprinde decît cîteva specii printre zecile de mii cunoscute de știință». În realitate și șobolanii au ostilități de clan sau de grup. Membrii acestor clanuri, ca și cei din societățile insectelor, nu se «cunosc» individual ci se «re-cunosc» prin mirosul caracteristic cuibului, stupului sau al locației. Străinul venit din alt clan este reperat instantaneu prin «duhoarea» sa : trebuie deci atacat cu ferocitate și, dacă e posibil, omorît.
Dar oamenii și șobolanii sînt niște excepții. În regnul animal, ca regulă generală, nu există lupte cu intenția omorului decît între prădători și prăzile lor. Legea junglei admite un singur motiv legitim pentru luarea vieții : foamea ; iar victima trebuie să aparțină unei alte specii. În interiorul speciei, puternice protecții instinctive împiedică luptele periculoase între indivizi sau grupuri. Aceste mecanisme inhibitoare, aceste interdicții instinctuale, care se opun omorîrii sau rănirii grave a congenerilor, sînt la fel de puternice ca și pulsiunile foamei, sexului și fricii. Astfel tendințele inevitabile și necesare ale afirmării eului în societățile animalelor superioare sînt compensate prin mecanisme de inhibiție care transformă lupta concurenților într-un duel mai mult sau mai puțin simbolic, purtat după reguli bine stabilite și care nu se termină niciodată prin luarea unei vieți. Lupta se oprește instantaneu la un gest specific al concurentului cel mai slab : este cîinele care se răstoarnă pe spate, expunîndu-și abdomenul și gîtul ; este cerbul învins care se eclipsează umil. Similar în cazul apărării teritoriului, aproape întotdeauna realizată fără vărsare de sînge prin atitudini amenințătoare strict ritualizate, atacuri simulate, etc. În fine, ierarhia societăților de animale aflate în libertate, de la păsări la maimuțe, este stabilită și menținută prin violență minimă.
În ultimii douăzeci de ani observarea pe teren a vieții maimuțelor libere a răscolit completamente ideile pe care ni le făceam asupra mentalității strămoșilor noștri. Primele studii, precum cele efectuate de Solly Zuckerman înainte de 1930, se bazau pe comportamentul unor maimuțe artificial înghesuite în grădini zoologice. Aceste studii au furnizat psihologiei rezultate importante, de aceeași factură ca și studiile comportamentului uman în închisori și lagăre de concentrare : ele sînt imaginea unei societăți nevrozate, victima unor tensiuni anormale, ai cărui membri copleșiți de plictiseală sînt permanent iritați, obsedați de sex și expuși dominației unor șefi tiranici, cîteodată chiar asasini. În fața acestei priveliști se punea întrebarea cum puteau subzista în libertate societățile de maimuțe. După al Doilea Război mondial o nouă generație de zoologi, ale căror studii răbdătoare au durat ani în șir, a modificat radical tabloul. Munca lor este rezumată astfel de către W. M. S. Russell:
«... După al Doilea Război mondial, studiul în teren al maimuțelor din orice specie a luat un avînt fără precedent. Rapoartele observatorilor sînt cvasi-unanime. Carpenter arată că luptele sînt foarte rare la giboni și aparent inexistente la maimuțele urlătoare. Din șapte bande de babuini est-africani, Washburn și Devore nu au găsit semne de violență intestină decît la una ; nu au observat nici o luptă între bande. Southwick, care studiază maimuțele urlătoare din 1950, nu le-a văzut niciodată să se bată nici pe cele din aceeiași grupăre, nici bandele între ele. Jay furnizează un raport asemănător asurpa hulmanilor la fel ca și Imanishi despre maimuțele japoneze. Goodall a notat foarte puține violențe la cimpanzei, similar cu Hall (tocmai la bandele aflate în libertate ale speciei de babuini studiate de Zuckerman în grădina zoologică). Emlen și Shaller nu au notat nici cea mai mică urmă de agresiune la bandele de gorile, relațiile dintre ele fiind atît de amicale încît două bande care se întîlnesc pot petrece noaptea împreună și orice individ poate veni în vizită oricît de multă vreme dorește.
«Rapoartele în discuție sînt chiar mai spectaculoase decît par la început fiindcă cea mai mare parte a observatorilor se aștepta la contrariul. Datele culese în grădinile zoologice impresionaseră atît de puternic încît fiecare cercetător a crezut că specia lui era ceva excepțional... Acuma știm că se înșelau : în libertate toate speciile de maimuțe sînt pașnice... O societate sănătoasă de primate libere nu manifestă nici o urmă de belicism grav, nici în interiorul bandelor, nici între bande. Pornind de aici, faptul că primatele pot conviețui fără cea mai mică violență nu mai poate fi negat... Comparînd rapoartele din teren cu cele din grădinile zoologice, se constată că agresivitatea nu este o trăsătură înnăscută a indivizilor, manifestîndu-se la unele specii de primate și la altele nu. Toate speciile de primate sînt pacifice în anumite condiții, violente în altele. Violența este proprie societăților expuse la stress...»
Ce concluzii se pot trage din acest comportament al primatelor ? Prima ar fi că primatele, la fel ca toate mamiferele trăind în libertate, nu posedă absolut nimic din instinctul freudian al distrugerii. Într-o societate normală de babuini sau de rhesus tendințele auto-afirmării individuale sînt contrabalansate de legăturile cu familia, cu șeful și cu clanul. Agresivitatea nu apare decît atunci cînd diverse tensiuni rup echilibrul.
Asta se cuplează perfect cu concluziile la care am ajuns în primele capitole. DAR nu vom regăsi în ele decît indicii foarte limitate, și aproape banale, asupra răului omenesc. Știm deja foarte bine că tensiunile provocate de lipsa hranei, suprapopulare, catastrofe naturale ș. a., tulbură echilibrul social și determină comportamente patologice. La fel în privința izolării în închisori, a inactivității forțate prin șomaj, a plictiselii statului ultra-reglementat. Despre asta vorbesc necontenit psiho-sociologii, analizînd pericolele vieții moderne în megalopolis și, desigur, au dreptate. Dar astea sînt fenomene contemporane care nu prea au legătură cu miezul problemei recte izbucnirea acestei extraordinare dezordini mentale la strămoșii noștri preistorici, manifestată prin homicid, sacrificii umane, războaie necontenite. Acei strămoși nu sufereau din cauza suprapopulării, nu le lipsea teritoriul, nu erau urbanizați ; pe scurt, nu putem acuza tensiuni comparabile cu cele care copleșesc maimuțele din cuști sau pe locuitorii New Yorkului. A rămîne fixat hipnotic asupra patologiei specifice secolului XX înseamnă a rămîne orb față de problema mult mai veche și mai fundamentală privind sălbăticia cronică a civilizațiilor antice și moderne. Sîntem atît de preocupați de ravagiile sociale cărora le cad victime locuitorii ghetourilor negre din America încît uităm ororile Africii negre libere din alte timpuri, la fel ca și ororile din istoria Europei și Asiei. Atribuind mediului toate păcatele patologiei umane comitem pur și simplu o petitio principii. Evident că schimbările climatice și presiunile mediului constituie un factor foarte puternic al istoriei ca și al evoluției biologice ; dar, în general, războaiele, războaiele civile, holocausturile au cu totul alte cauze.
Unde să căutăm deci cauzele CĂDERII, adică rațiunile caracteristicii noastre unice de a practica omuciderea intraspecifică, individual sau în grup ?
Vînătorul inofensiv
S-a spus despre CĂDERE că s-ar fi produs atunci cînd strămoșii noștri au trecut de la regimul vegetarian la cel carnivor. Zoologii, ca și antropologii, resping ferm această ipoteză. Primii atrag atenția că vînarea unei prăzi ce aparține altei specii este o pulsiune biologică complet distinctă de agresarea congenerilor. După Lorenz «motivația vînătorului este funciarmente diferită de cea a luptătorului. Bivolul doborît de leu îi provoacă acestuia tot atîta agresivitate cîtă mie curcanul apetisant rumenindu-se în frigare. Diferențele dintre aceste pulsiuni se pot vedea clar în mișcările expresive ale animalului: în momentul prinderii unui iepure, cîinele are aceeași expresie de excitație veselă ca și atunci cînd își întîmpină stăpînul sau așteaptă o răsplată. Fotografii excelente au arătat că leul, în momentul dramatic, chiar înainte de a sări, nu manifestă nici cea mai mică mînie. Mîrîielile, lăsarea urechilor pe spate și alte mimici binecunoscute ale comportamentului de luptă nu se observă la prădători decît atunci cînd sînt realmente înfricoșați de o pradă care rezistă cu ferocitate și chiar și atunci aceste expresii sînt doar schițate».
Russell ajunge la aceeași concluzie : «Nimic din comportamentul mamiferelor nu dovedește că agresiunea socială ar fi mai răspîndită sau mai intensă la carnivore decît la ierbivore.» În ce-i privește pe oameni, «nimic nu demonstrează că violența socială a fost mai răspîndită sau mai intensă în societățile de vînători carnivori decît în cele de agricultori vegetarieni. Au existat populații de vînători extrem de războinice ; dar nici un grup uman nu a generat comunități mai pacifice decît unii eschimoși care sînt, probabil, vînători încă din paleolitic». În schimb samuraii erau strict vegetarieni ca și mulțimile hinduse care și-au masacrat fără rețineri frații musulmani. Nu fripturile de ren au cauzat CĂDEREA.
Lorenz, pe care tocmai l-am citat, are o teorie mai rafinată, din care vom extrage esențialul :
«Inhibițiile care moderează agresivitatea la diverse animale sociale împiedicîndu-le să rănească sau să omoare membrii propriei specii sînt cu atît mai importante și, prin consecință, mai diferențiate, cu cît e vorba de vietăți capabile să omoare ființe vii cam de aceeași talie cu ele însele. Un corb ar putea să scoată ochiul unui congener dintr-o singură lovitură de cioc, un lup poate secționa vena jugulară a altui lup cu o singură mușcătură. N-ar mai exista nici lupi, nici corbi dacă inhibiții foarte puternice nu ar împiedica asemenea gesturi. Porumbelul, iepurele, sau chiar cimpanzeul, nu-și pot omorî frații doar cu o lovitură de cioc sau de dinte. Deoarece în natură este o raritate ca un animal de acest gen să rănească grav un membru al propriei specii, nici o presiune selectivă nu a acționat pentru a forma inhibiții anti-asasine. E chiar deplorabil că omul nu a pornit de la început cu o mentalitate carnivoră. Toate necazurile vin de la faptul că, fundamental, el este o creatură omnivoră inofensivă, nedotat cu arme naturale pentru a doborî prăzi mari și, prin consecință, lipsit și de mecanismele de siguranță care îi împiedică pe carnivorii «profesioniști» să abuzeze de forțele lor pentru a distruge un alt membru al speciei. În istoria umanității nici o presiune selectivă nu s-a manifestat pentru a forma mecanismele inhibitoare ce ar fi împiedicat asasinatul intraspecific pînă cînd, deodată, inventarea armelor artificiale a răscolit echilibrul potențialităților ucigașe și al inhibițiilor sociale. Din acel moment situația omului a devenit similară cu cea a unui porumbel căruia natura i-ar dărui brusc un cioc de corb. Oricare ar fi fost regulile sociale înnăscute, invenția armelor le-a tulburat în mod inevitabil.»
Se pot semnala destule greșeli în acest raționament și criticii (printre care și eu) n-au pierdut ocazia de a le evidenția, simultan admițînd că el conține un element de adevăr. Fără să ne mai pierdem în detalii tehnice vom reformula teoria lui Lorenz spunînd că, încă de la prima confecționare a unor arme, instinctul omului și intelectul său n-au mai mers mînă în mînă. Inventarea uneltelor și armelor a fost o creație intelectuală, opera combinată a creierului și mîinii, a minunatei puteri neocorticale de a coordona îndemînarea degetelor cu aptitudinile unui ochi perfecționat, toate la un loc cu memoria și previziunea. Dar utilizarea acestor arme depindea de impulsurile motrice, de instinct și de emoții, adică de creierul vechi. Pentru utilizarea noilor forțe ale omului acestuia îi lipsea echipamentul necesar, respectiv mecanismele inhibitoare, iar creierul nou nu avea destulă putere asupra emoțiilor. Așadar raționamentul lui Lorenz poate fi rezumat prin inadecvarea coordonării între structurile vechi ale sistemului nervos și cele moderne, prea rapid dezvoltate.
Cu toate acestea conștientizarea puterii, pe care folosirea arcului și a suliței i-o dă vînătorului, nu duce obligatoriu la creșterea agresivității ; ea poate avea chiar un efect opus, așa cum ne arată exemplul eschimoșilor și al altor popoare de vînători. În ceea ce privește tendințele pur auto-afirmative ale indivizilor, nu există nici o rațiune pentru ca omul primitiv să nu poată învăța cum să-și gestioneze surplusul de forțe furnizate de arme, dobîndind o responsabilitate morală, un supraeu la fel de eficace (în felul lui) ca și interdicțiile instinctive ale altor animale vînătoare împotriva omorîrii congenerilor. Judecînd după datele antropologiei, aceste interdicții chiar s-au format - dar numai pentru a împiedica agresiunea împotriva tribului sau grupului social al individului. Tabu-ul nu s-a aplicat altor membri ai speciei. Nu agresivitatea individuală este cea care s-a dezlănțuit ci devotamentul față de grupul social restrîns cu care se identifică individul, excluzînd cu ură toate celelalte grupuri. Este chiar procesul despre care am vorbit mai sus : tendința spre integrare manifestîndu-se sub forme primitive servește drept vehicul tendințelor agresive ale întregului grup.
Cu alte cuvinte : pentru om diferențele interspecifice sînt mai hotărîtoare decît afinitățile intraspecifice ; inhibițiile, care la alte animale interzic omorul intraspecific, nu se aplică decît în interiorul grupului. Prieten sau dușman : la șobolani decide mirosul. La oameni apare o infernală diversitate de criterii pentru a decide «parfumul» unora sau «duhoarea» altora — posesiuni teritoriale, diferențe etnice, culturale, religioase, ideologice...
Blestemul limbajului
Mai sînt și alți factori care au contribuit la tragedie. Primul ar fi numărul enorm de diferențe intraspecifice ale indivizilor, raselor, culturilor ; o diversitate fără comparație cu alte specii. În inventarul său al caracteristicilor biologice ale omului Huxley plasează pe un loc de frunte extrema varietate a aparențelor fizice și atributelor mentale. În eseul citat, Huxley emite idei foarte interesante despre originea respectivei diversități. Însă pentru noi ceea ce contează cu adevărat este că aceste diferențe și contraste au reprezentat factori puternici de respingere mutuală rezultatul fiind că pe ansamblul speciei forțele de rupere au dominat întotdeauna forțele coeziunii.
Asupra acestui subiect Lorenz scrie :
«Nu cred că ar fi prea îndrăzneț să presupunem că primii reprezentanți adevărați ai speciei noastre - oamenii de Cro-Magnon - posedau în mare aceleași instincte și înclinații naturale ca și noi. De asemenea avem voie să credem că structura societăților lor și războaiele tribale erau, grosso modo, asemănătoare cu ceea ce încă se poate observa la unele triburi papuașe și în centrul Noii Guinee. Fiecare sat se află în război permanent cu satele vecine ; după cum spune Margaret Mead, ei practică o vînătoare de capete reciprocă «atenuată», ceea ce înseamnă că nu organizează raiduri pentru a-și procura prețioasele căpățîni ale războinicilor vecini ci pur și simplu, atunci cînd se prezintă ocazia, retează capetele femeilor și copiilor întîlniți prin pădure.»
Persoanele din satul vecin nu sînt socotite ca făcînd parte din aceeași specie ; similar, pentru greci, barbarii «bîlbîiți» nu erau complet umani, nici păgînii pentru biserică, nici evreii pentru naziști. A priori ne-am putea imagina că zorile gîndirii abstracte, conceptualizate, transmiterea ei prin limbaj, perpetuarea ei prin mărturiile adunate - acele începuturi ale noosferei lui Teilhard de Chardin - ar fi contracarat aceste tendințe fratricide care dezmembrau specia. De fapt clișeul puterii unificatore al comunicării verbale nu exprimă decît jumătate din adevăr, ba chiar mai puțin. În primul rînd toată lumea știe că, dacă limbajul ușurează comunicarea în interiorul grupului, el cristalizează diferențele culturale și ridică adevărate bariere între grupuri. Admirabilele studii asupra maimuțelor despre care am vorbit au arătat că grupurile de primate din aceeași specie ocupînd habitate diferite tind să aibă și tradiții și «culturi» diferite ; dar aceste diferențieri nu conduc niciodată la conflicte - și asta, după cum se presupune, în mare parte din cauza absenței barierelor lingvistice. În schimb la oameni forțele separatiste ale limbajului operează peste tot : limbi naționale și tribale, dialecte, vocabulare specializate și accente de clasă , jargoane profesionale... Cele două milioane de aborigeni ai Noii Guinee (la care am făcut aluzie mai sus citînd-o pe Margaret Mead) vorbesc șapte sute cincizeci de limbi diferite. Începînd cu epoca de piatră simbolul Turnului Babel încă nu și-a pierdut valoarea. Faptul că în epoca în care undele herțiene și sateliții de comunicații adună într-un singur public toate popoarele planetei nici un organism responsabil (cu excepția unui pumn de esperantiști obstinați) nu face nici cel mai mic efort pentru a propaga o lingua franca universală ; și, simultan, oamenii își dau în cap pe străzi pentru întîietatea maharati sau gujarati în India, a flamandei sau francezei în Belgia, a francezei sau englezei în Canada.
Specie emoțional dezechilibrată, avem ciudata putere de a transforma în blestem toate darurile, inclusiv cel al limbii.
Descoperirea morții
Un alt factor reprezentînd unul din principalele fire ale acestei țesături este descoperirea morții - și refuzul de a o accepta. Descoperirea ei vine din creierul recent, refuzul din cel vechi. Instinctul admite implicit existența ca pe ceva înțeles de la sine, apărînd-o împotriva pericolelor cu mînie și frică ; el nu poate concepe transformarea sa în non-existență. Acest refuz constituie un laitmotiv al istoriei care perpetuează conflictul dintre credință și rațiune. În cele mai vechi culturi primitive, la aborigenii din Australia sau la papuași, așa cum se prezentau ei în secolul trecut , «nimeni nu moare de moarte naturală. Chiar și în cazul celor bătrîni se pretinde că moartea este rezultatul unei vrăjitorii ; la fel pentru toate nenorocirile ce pot surveni. Moare cineva căzînd într-o prăpastie ? Un vrăjitor l-a făcut să cadă. Este altul rănit de un mistreț sau mușcat de un șarpe ? Tot un vrăjitor e vinovat. Același personaj malefic poate, de la distanță, să provoace moartea unei femei atunci cînd naște, etc.» (Lévy-Bruhl)
Refuzul de a accepta moartea ca pe un fenomen natural și definitiv a umplut lumea cu vrăjitori, fantome, spirite ale strămoșilor, zei, semi-zei, îngeri și diavoli. Ca într-o casă de nebuni aerul a fost saturat de prezențe invizibile. Cei mai mulți erau răuvoitori, răzbunători, sau cel puțin capricioși, imprevizibili, insațiabili. Toți ăștia cer un cult, trebuie lingușiți, potoliți și, pe cît posibil, dirijați. De aici gestul demențial al lui Abraham, ubicuitatea sacrificiilor umane din zorii sîngeroși ai civilizațiilor și masacrele sacre care, de atunci încoace, nu s-au oprit niciodată. În toate mitologiile acești zori sînt scăldați în frică, angoasă, remușcări ; e vorba de teatrul căderii îngerilor, al căderii omului, al potopurilor și al catastrofelor, dar și al consolării promise de viața de apoi ; chiar și această mîngîiere a fost în curînd otrăvită de teama unor torturi infernale. Iar rațiunea s-a pliat neîncetat pe rolul de servitoare a credințelor perverse generate de creierul visceral.
Desigur această poveste mai are un aspect. Tocmai refuzul de a crede în caracterul definitiv al morții este cel care a ridicat din nisip piramidele și templele ; el a furnizat unele din cele mai înalte inspirații ale artei, de la tragedia greacă la picturile Renașterii, la muzica lui Bach, la Sonetele sacre ale lui John Donne. Dar ce preț a trebuit plătit pentru aceste minunății ! Ni se spune că frumusețea și oribilul nu pot fi despărțite, că a doua este condiția primeia, că, pentru a picta ca Van Gogh, mai întîi trebuie să-ți tai urechea. Această convingere este ea însăși un bun simptom al spiritului profund neliniștit nereușind niciodată să achite nota de plată a perceptorului ceresc.
Rezumat
Apariția neocortexului omenesc este singurul caz în care evoluția a furnizat unei specii un organ pe care nu știe să-l utilizeze. De-a lungul preistoriei și istoriei actualizarea potențialului său rațional s-a împiedicat mereu de obstacolul activității bazată pe afecte desfășurată de structurile filogenetic mai vechi ale sistemului nervos. Insuficienta coordonare între structurile vechi și noi a dezbinat instinctul și intelectul uman. Enorma diversitate intraspecifică dintre indivizi, rase și culturi a devenit o sursă de respingere reciprocă. Limbajul întărește coeziunea în interiorul grupurilor și ridică bariere între ele. Descoperirea morții de către inteligență și negarea ei de către instinct sînt mărturia unui spirit divizat.
(Copyright by Calmann-Lévy, 1968)
***********************************************************************
…am înțeles că o parte esențială din activitatea cerebrală (și umană) se bazează pe o rivalitate prost reglată între cele două cortexuri: cel vechi și cel nou. Toți ascundem în noi o persoană rațională, bine crescută, prevăzătoare, adică neo-cortexul… care încearcă să țină în frîu o brută impulsivă – vechiul cortex sau paleo-cortex (mult mai mic). Astfel se explică, în planul vieții cotidiene, acele conflicte interioare pe care psihanaliza nu mai termină să le disece. Cam ca un latinist care încearcă să învețe o gorilă declinările cuvîntului ”dominus”.
După A. R. Luria (Scientific American) creierul este compus din trei blocuri:
• Primul cuprinde vechiul cortex și zona medulară; el asigură energia și tonusul neo-cortexului; de asemenea controlează starea de veghe și memoria. Dacă se defectează, cortexul nu mai e în stare să distingă excitațiile – durere sau plăcere, puternice sau slabe – memoria e bruiată, comportamentul devine haotic.
• Al doilea bloc este un soi de informatician: analizează, codează și înmagazinează informațiile. El mai conține și centrele de analiză a stimulilor optici, acustici, cutanați și kinestezici (legați de mișcare).
• Al treilea bloc, compus din lobii frontali, nu are nici funcțiuni motrice nici senzoriale. … ; dar e departe de a fi inutil fiindcă el este cel care elaborează intențiile noastre și programele de comportament.
… Poate că, pentru a înțelege mai bine antagonismul între paleo și neo-cortex, ar trebui subliniat că primul înregistrează emoțiile fricii, foamei, plăcerilor, a elanului procreator, în timp ce al doilea, așa cum declară Dr. Hans-Lukas Teuber de la Massachussetts Institute of Technology, reprimă tocmai aceste emoții și depune eforturi spre a dezvolta noi abilități intelectuale. Pentru a simplifica lucrurile la maximum: paleo-cortexul comandă omul solitar al pădurilor primordiale, în timp ce neo-cortexul comandă omul social.
Evident că cele două nu fac casă bună întotdeauna… Și asta durează, cel mai probabil, de pe la mijlocul Pleistocenului, adică de vreo 500.000 de ani. În «The Advancement of Science» profesorul Le Gros Clark spune că „…pornind de la mijlocul Pleistocenului expansiunea creierului hominizilor s-a produs cu o viteză absolut remarcabilă, depășind cu mult ritmul schimbărilor evolutive ale caracteristicilor anatomice ce se produseseră pînă atunci la animalele inferioare… o «evoluție explozivă»”.
Gérald MESSADIÉ (Science & Vie)
https://www.youtube.com/watch?v=nvp3zAPraF4
***********************************************************************
…Activitatea psihică poate fi văzută ca o succesiune de rezolvări ale unor probleme ce se încadrează în două categorii distincte: afectivă și rațională. Ultima subîntinde un comportament în care nici o luare de poziție personală nu e necesară: orice simpatie sau antipatie pentru x, y sau epsilon nu ajută cu nimic la rezolvarea unei ecuații; este absolut suficientă coordonarea armonioasă a diferitelor funcții sau «faze» ale spiritului, la fel cum procedează un computer: selectare, orientare, programare, decizie, control retroactiv…
Aceste funcții raționale sînt efectuate de partea cea mai «evoluată» a cortexului adică lobul frontal și încrucișarea parieto-temporalo-occipitală a căror structură este specifică genului uman. Mecanismul raționalității nu este utilizat doar în matematici ci structurează orice conduită, fie ea profesională sau în relațiile cu alții… Deoarece prima fază operațională constă în examinarea și selectarea esențialului oridecîteori apare o dată nouă, comportamentul poate fi modificat pe cale logică. Astfel un om, cu cît este mai rațional, cu atîta își poate schimba mai ușor atitudinea în fața unui argument nou.
Problemele afective, adică operațiunile mentale ce se sprijină pe luări de poziție estimative exprimă activitatea unui sistem complet diferit: sistemul «thymo-afectivo-emoțional». «Thymè» sau starea de spirit, reprezintă energia interioară a afectivității, adică ceea ce determină automat caracterul optimist sau pesimist al aprecierilor. Nu prin operații raționale vom decide dacă un pahar este mai degrabă pe jumătate plin decît pe jumătate gol ci printr-un parti-pris instantaneu care depinde de starea de spirit.
Într-o manieră foarte degradată și fragmentată, emoția este un comportament de tip instinctiv, adică o mobilizare automată, fizică și psihică, a întregii persoane, resimțită (direct sau prin asocieri) drept o urgență vitală. Starea de spirit, afectivitatea, emoția, formează un tot funcțional care depinde de partea cea mai arhaică a cortexului, lobul limbic (arhaică deoarece exista deja la vertebratele inferioare) și mai ales de o parte a creierului mediu: hipotalamusul.
Ori ceea ce caracterizează această funcție, pe lîngă forța ei energetică și rapiditatea cvasi-instantanee a soluțiilor pe care le furnizează grație laturii sale automate, constă în faptul că la ea participă, mai mult sau mai puțin evident, întregul corp. Iar hipotalamusul este veritabilul transformator prin care orice sentiment, orice emoție se traduce prin reacții corporale sau biologice. Invers, orice schimbare a circulației hormonilor tinde să acționeze asupra stării de spirit.
Trebuie accentuat că doar «tinde să acționeze», deoarece acest vast sistem thymo-afectivo-emoțional este dotat cu o structură auto-regulatoare astfel încît orice stimulare într-un sens declanșează o reacție compensatorie. Și tocmai aceste reglaje neîntrerupte definesc maniera «afectivă» de rezolvare a problemelor. Datele exterioare nu fac decît să stîrnească automatismele interne care, în caz extrem, vor continua orbește pînă la atingerea scopului urmărit: nici un argument logic nu este capabil să schimbe o poziție asumată afectiv.
Dr. Jacqueline RENAUD (Science & Vie)
***********************************************************************
În fine se face lumină: cu dureroasă acuitate, diversele religii și filosofii antice au perceput deja conflictul ce ne macină, adică latura umană vs. rămășițele animalice. Din păcate s-a pus prea mult accent pe pulsiunile sexuale și prea puțin pe asasinatul intra-specific. La final Dl. Freud, absolutizînd sexul, a încurcat lucrurile complet.
***********************************************************************
Extrase din articolul Enigma pisicilor sălbăticite din Insulele Kerguélen” de Yves Vial (revista Science & Vie, anii 1960-70)
Domesticirea afectează comportamentul animalelor : prin comparație cu specia sălbatică din care provine, animalul domestic manifestă o veritabilă hipertrofie a unor activități instinctuale. Printre altele e vorba despre despre reproducere : în loc de a fi strîns limitată în timp, tendința spre acuplare (sexuală) se extinde la întreg anul ; anumite comportamente se declanșează fără motiv, precum înfoierea curcanilor ; altele (cum ar fi ceremoniile de ”logodnă” a gîștelor cenușii sau monogamia lupilor) își pierd din intensitate sau chiar sînt suprimate la gîsca domestică și la cîine.
Domesticirea schimbă de asemenea morfologia speciilor pe care omul și le-a aservit. Urechile blegi, necunoscute în natură, pot fi remarcate la cîini, capre, oi. Craniul se scurtează longitudinal : spre exemplu, această formă nouă (numită «buldog»), există la cîinele mops și la porc, a cărui față apare de-a dreptul trunchiată față de mistrețul din care se trage.
Iar dacă cutia craniană se deformează și creierul suferă transformări.
Creierul mamiferelor uimește prin maleabilitate.
Capacitatea cerebrală a speciilor domestice este întotdeauna mai mică decît la speciile sălbatice. În cazul animalelor crescute în captivitate reducerea volumului cerebral survine foarte repede ; astfel, la lup, ea este deja sesizabilă începînd cu a doua generație. Datorită protecției furnizată de om sau prin viața gregară, animalul domestic nu mai este obligat să experimenteze, adică să-și dezvolte creierul. Drept consecință greutatea encefalului scade cu 20-30% ; circumvoluțiile cortexului sînt mai scurte și mai puțin profunde decît la creatura sălbatică. Zonele optice și acustice sînt cele mai atinse fiindcă animalul, nemaifiind obligat să-și caute hrana sau să se lupte cu prădătorii, nu este nevoit să-și ascută capacitățile senzoriale. Altfel spus, prin comparație cu sălbăticiunile din care provin, animalele domestice sînt degenerate.
Cîteodată reîntoarcerea lor la sălbăticie poate surveni printr-o introducere inopinată sau voluntară într-un loc izolat d.p.d.v. geografic (cum ar fi o insulă). Ce se întîmplă în acest caz ? Își recuperează cumva facultățile strămoșilor sălbatici ? Cu alte cuvinte creierul lor se (re)dezvoltă ?
Din păcate studiile de acest soi nu sînt prea numeroase din cauza dificultăților practice. Este neapărat necesar să se știe precis dacă nu cumva animalele eliberate s-au încrucișat cu formele sălbatice, ceea ce ar falsifica rezultatele. Pe de altă parte trebuie ca exemplarele studiate să fie suficient de numeroase încît să se poată trage concluzii edificatoare. Totuși, în stadiul actual al cercetărilor, răspunsul este afirmativ în ce privește măgarul, porcul, oaia și iepurele. La măgarii sălbăticiți greutatea enecefalului crește ; la porci și oi se observă o mărire a volumului cranian ; în fine la descendenții sălbatici ai iepurilor domestici volumul cerebral are o valoare intermediară față de iepurele de pădure.
În ceea ce privește pisicile, rezultatele sînt contradictorii. ... De fapt divergențele sînt explicabile. Lăsînd deoparte rasele pure create de om, pisica, scrie Konrad Lorenz, «este un animal sălbatic». Faptul că intră să se încălzească în locuința noastră nu este, în definitiv, decît «o pură coincidență». Pisicile au un teritoriu pe care îl apără cu gelozie, dezvoltă un comportament normal de prădător vînînd șoareci sau vrăbii, iar amorurile sale se desfășoară conform ritualulilor speciei (lupte între masculi, țipete, mieunături). Putem deci admite că între o pisică vagaboandă și una domestică există diferențe nesemnificative, ambele ducînd un mod de viață aproape identic.
Asta nu lămurește deloc cazul pisicilor vagaboande ce trăiesc în arhipelagul Kerguélen.
Între 1952 și 1956 o duzină de pisici domestice au fost debarcate acolo. După douăzeci de ani efectivele acestor feline crescuseră atît de mult încît riscau să elimine total păsările autohtone. În cadrul unui program de eradicare a pisicilor din arhipelag cercetătorul Ph. Derenne a putut studia un număr oarecare de cranii și să le compare cu cele prelevate de la pisici vagaboande de prin toată lumea și de la exemplare domestice provenind din regiunea pariziană. Au rezultat următoarele date : craniile din Kerguélen prezintă o mare omogenitate între ele dar sînt foarte diferite de cele din restul lumii. ... Rezultă o diminuare notabilă a volumului cranian ce atinge o medie de 12,5%.
Astfel, invers decît se petrec lucrurile cu alte animale domestice reîntoarse la viața sălbatică, pisica liberă din Kerguélen pare să se «tîmpească», atît în raport cu vagaboandele ... cît și cu cele domestice. Fenomenul este cu atît mai derutant cu cît iepurii, lăsați și ei liberi în arhipelag, au evoluat în sens invers, așa cum se observase peste tot în alte părți.
........................
...Felis catus nu se confruntă cu alți prădători și nici cu concurenți în plan alimentar. Hrana este abundentă și ușor de procurat. Astfel facultățile speciei rămîn adormite. Pisicile vagaboande din Kerguélen «se culcă pe lauri» și nu au nevoie să-și dezvolte inteligența...
TÎMPIREA PISICILOR LIBERE
Extrase din articolul Enigma pisicilor sălbăticite din Insulele Kerguélen” de Yves Vial (revista Science & Vie, anii 1960-70)
Domesticirea afectează comportamentul animalelor : prin comparație cu specia sălbatică din care provine, animalul domestic manifestă o veritabilă hipertrofie a unor activități instinctuale. Printre altele e vorba despre despre reproducere : în loc de a fi strîns limitată în timp, tendința spre acuplare (sexuală) se extinde la întreg anul ; anumite comportamente se declanșează fără motiv, precum înfoierea curcanilor ; altele (cum ar fi ceremoniile de ”logodnă” a gîștelor cenușii sau monogamia lupilor) își pierd din intensitate sau chiar sînt suprimate la gîsca domestică și la cîine.
Domesticirea schimbă de asemenea morfologia speciilor pe care omul și le-a aservit. Urechile blegi, necunoscute în natură, pot fi remarcate la cîini, capre, oi. Craniul se scurtează longitudinal : spre exemplu, această formă nouă (numită «buldog»), există la cîinele mops și la porc, a cărui față apare de-a dreptul trunchiată față de mistrețul din care se trage.
Iar dacă cutia craniană se deformează și creierul suferă transformări.
Creierul mamiferelor uimește prin maleabilitate.
Capacitatea cerebrală a speciilor domestice este întotdeauna mai mică decît la speciile sălbatice. În cazul animalelor crescute în captivitate reducerea volumului cerebral survine foarte repede ; astfel, la lup, ea este deja sesizabilă începînd cu a doua generație. Datorită protecției furnizată de om sau prin viața gregară, animalul domestic nu mai este obligat să experimenteze, adică să-și dezvolte creierul. Drept consecință greutatea encefalului scade cu 20-30% ; circumvoluțiile cortexului sînt mai scurte și mai puțin profunde decît la creatura sălbatică. Zonele optice și acustice sînt cele mai atinse fiindcă animalul, nemaifiind obligat să-și caute hrana sau să se lupte cu prădătorii, nu este nevoit să-și ascută capacitățile senzoriale. Altfel spus, prin comparație cu sălbăticiunile din care provin, animalele domestice sînt degenerate.
Cîteodată reîntoarcerea lor la sălbăticie poate surveni printr-o introducere inopinată sau voluntară într-un loc izolat d.p.d.v. geografic (cum ar fi o insulă). Ce se întîmplă în acest caz ? Își recuperează cumva facultățile strămoșilor sălbatici ? Cu alte cuvinte creierul lor se (re)dezvoltă ?
Din păcate studiile de acest soi nu sînt prea numeroase din cauza dificultăților practice. Este neapărat necesar să se știe precis dacă nu cumva animalele eliberate s-au încrucișat cu formele sălbatice, ceea ce ar falsifica rezultatele. Pe de altă parte trebuie ca exemplarele studiate să fie suficient de numeroase încît să se poată trage concluzii edificatoare. Totuși, în stadiul actual al cercetărilor, răspunsul este afirmativ în ce privește măgarul, porcul, oaia și iepurele. La măgarii sălbăticiți greutatea enecefalului crește ; la porci și oi se observă o mărire a volumului cranian ; în fine la descendenții sălbatici ai iepurilor domestici volumul cerebral are o valoare intermediară față de iepurele de pădure.
În ceea ce privește pisicile, rezultatele sînt contradictorii. ... De fapt divergențele sînt explicabile. Lăsînd deoparte rasele pure create de om, pisica, scrie Konrad Lorenz, «este un animal sălbatic». Faptul că intră să se încălzească în locuința noastră nu este, în definitiv, decît «o pură coincidență». Pisicile au un teritoriu pe care îl apără cu gelozie, dezvoltă un comportament normal de prădător vînînd șoareci sau vrăbii, iar amorurile sale se desfășoară conform ritualulilor speciei (lupte între masculi, țipete, mieunături). Putem deci admite că între o pisică vagaboandă și una domestică există diferențe nesemnificative, ambele ducînd un mod de viață aproape identic.
Asta nu lămurește deloc cazul pisicilor vagaboande ce trăiesc în arhipelagul Kerguélen.
Între 1952 și 1956 o duzină de pisici domestice au fost debarcate acolo. După douăzeci de ani efectivele acestor feline crescuseră atît de mult încît riscau să elimine total păsările autohtone. În cadrul unui program de eradicare a pisicilor din arhipelag cercetătorul Ph. Derenne a putut studia un număr oarecare de cranii și să le compare cu cele prelevate de la pisici vagaboande de prin toată lumea și de la exemplare domestice provenind din regiunea pariziană. Au rezultat următoarele date : craniile din Kerguélen prezintă o mare omogenitate între ele dar sînt foarte diferite de cele din restul lumii. ... Rezultă o diminuare notabilă a volumului cranian ce atinge o medie de 12,5%.
Astfel, invers decît se petrec lucrurile cu alte animale domestice reîntoarse la viața sălbatică, pisica liberă din Kerguélen pare să se «tîmpească», atît în raport cu vagaboandele ... cît și cu cele domestice. Fenomenul este cu atît mai derutant cu cît iepurii, lăsați și ei liberi în arhipelag, au evoluat în sens invers, așa cum se observase peste tot în alte părți.
........................
...Felis catus nu se confruntă cu alți prădători și nici cu concurenți în plan alimentar. Hrana este abundentă și ușor de procurat. Astfel facultățile speciei rămîn adormite. Pisicile vagaboande din Kerguélen «se culcă pe lauri» și nu au nevoie să-și dezvolte inteligența...
***********************************************************************
În vederea validării conjecturilor lui Arthur Koestler ne-a interesat, în primul rînd, plasticitatea creierului mamiferelor (fie ea într-un sens sau altul), similară cu a oricărui alt organ. Cum pisicile din Kerguélen nu sînt cu adevărat relevante pentru scopul urmărit, iar ipotezele emise în legătură cu evoluția lor sînt confuze și contradictorii, nu am tradus întregul articol.
În vederea validării conjecturilor lui Arthur Koestler ne-a interesat, în primul rînd, plasticitatea creierului mamiferelor (fie ea într-un sens sau altul), similară cu a oricărui alt organ. Cum pisicile din Kerguélen nu sînt cu adevărat relevante pentru scopul urmărit, iar ipotezele emise în legătură cu evoluția lor sînt confuze și contradictorii, nu am tradus întregul articol.
***********************************************************************
...pentru greci, barbarii «bîlbîiți» nu erau complet umani... nici evreii pentru naziști.
Arthur Koestler mai sus
...Herodot ne spune chiar în primele propoziții ale istoriilor sale că el are ca obiectiv să împiedice „marile și glorioasele fapte ale grecilor și barbarilor de a-și pierde tributul de glorie care li se cuvine”. Aceasta este rădăcina a ceea ce se numește obiectivitate — această pasiune curioasă, necunoscută în afara civilizației occidentale, pentru integritate intelectuală cu orice preț. Fără ea nici o știință nu s-ar fi născut vreodată.
Hannah Arendt Între trecut și viitor - Opt exerciții de gîndire politică Editura Antet 1997
Dacă subscriu cu putere la teza principală a autorului privind «Calul din locomotivă», am în schimb de spus cîte ceva despre unele din afirmațiile sale.
***********************************************************************
Mai tîrziu, după cucerirea macedoneană, a început ortodoxia și declinul.
...filosofii elenistici s-au reîntors în obscuritatea peșterii lui Platon ca să deseneze epicicluri pe pereți, cu spatele întors spre lumina realității.
Aceste afirmații, perfect valabile, sînt imediat redirecționate (on purpose):
... sfîntul Augustin gonește toate comorile cunoașterii grecești, și frumusețea, și speranța...
Deci, pînă la urmă, nu ortodoxia și declinul elenistic poartă vina reîntoarcerii în obscuritatea peșterii lui Platon, ci Sf. Augustin, singur-singurel. Printr-o impecabilă entourloupe dans l´azimut Dl. Koestler aruncă vina stagnării cunoașterii exclusiv în cîrca creștinismului.
Și nu al oricărui creștinism — ci al celui romano-catolic:
Renașterea din secolul XII a fost urmată de mariajul dezastruos al fizicii lui Aristotel cu teologia sfîntului Toma d´Aquino...
HITLER [Însemnări intime și politice iulie 1941-martie 1942 (așa numitele Tischgespräche im Führerhauptquartier): Ce dovadă de sărăcie morală pentru creștinism este distrugerea bibliotecilor Antichității. Cuceririle spirituale ale culturii greco-romane erau tratate drept opere ale diavolului.
Observați cum se întîlnesc ”marile spirite” (trîmbițat antagonice) ?
Scopul suprem al filosofiei grecești a fost perfecționarea morală a omului. TOT RESTUL era supus acestui țel. Zeii, ne-aboliți nici o clipă, ci doar reduși la un concept abstract și ultramundan, aveau drept singur rol garantarea corectitudinii cunoașterii (intelectul uman fiind o fărîmă din cel divin). Pînă la urmă detaliile teoriilor presocratice (eleate, pitagoreice ș.a.) nu reprezentau decît un fel de teofanii, via creierul unui grup foarte restrîns de persoane ce încercau, în mod conștient, să pună căpăstru «calului» din propriile «locomotive». Sau, în termenii parabolei cu negustorul Ali, nu se mai mulțumeau cu folosirea super-computerului ceresc doar pentru sarcini triviale ci aspirau să-i reconstituie manualul de utilizare.
Saltul făcut de grecii antici este cu atît mai remarcabil cu cît nu a reușit în nici un fel să antreneze elitele altor civilizații limitrofe, mult mai vechi. Nu e chiar de mirare că, după trei secole de pufăit singură, «locomotiva» greacă a obosit. În plus știința nu beneficia de vreun Olimp intangibil ci, ca orice afacere omenească, exista ÎN societate. Care societate a trecut prin nu puține și nici mărunte frămîntări, absente complet din discursul Dlui Koestler. În fond Sf. Augustin a scris De civitate Dei (Cetatea lui Dumnezeu) tocmai pentru a combate disperarea contemporanilor săi în fața evidentului declin al Romei (cucerirea orașului și subsecventul jaf vizigot din 410).
Pe de altă parte același Augustin din Hippona declară că ”studierea Universului este de dorit, deoarece el a fost creat de Dumnezeu, astfel că nu poate exista antinomie între adevărul Bibliei și cel al științei. În caz de divergență, sensul Scripturii, care nu a fost înțeles, trebuie să fie reinterpretat.” (Jean Sévillia Incorectitudinea istorică)
Iată că sîntem puși în fața unei dificile alegeri: să luăm de bune spusele lui Koestler sau pe cele ale lui Sévillia ?
Exegeza operelor augustiniene depășește complet limitele unui eseu (și pe cele ale comentatorului). Însă, pentru a ieși din impas, nimic nu ne împiedică să aplicăm o metodă ”inginerească”: CARE din cele două afirmații a influențat peren atitudinea bisericii romane față de știință ?
De-a lungul a DOUĂ MILENII, pe tronul Sf. Petru s-au succedat sute de indivizi încoronați cu tripla tiară, iar prin scaunele episcopale mii. Cum se întîmplă în toate afacerile umane, găsim genii (mai rar), deștepți rezonabili (nu foarte mulți), proști agresivi și proști simpli (cu duiumul), criminali perverși, plus tot ce mai vreți.
Astfel, Sf. Toma d´Aquino a fost puternic atacat de alți prelați în timpul vieții și abia după două secole opera lui a fost recunoscută așa cum se cuvine. Printre altele Jean Sévillia ne spune că el confirmase integral poziția Sf. Augustin față litera și sensul Scripturilor.
În fine un papă modern pune punctul pe ”i”: Știința poate curăța religia de erori și superstiții, iar religia poate curăța știința de idolatrie și absoluturi false. (Ioan Paul al II-lea)
Nici nu se poate o continuitate mai profundă și mai categorică.
Dacă mai ținem cont și de faptul că papii au colecționat artă începînd cu AD 320 (70.000 de piese în muzeul Vaticanului) citatele lui Koestler sînt foarte părtinitoare. Sau personajul suferă de amnezie selectivă atunci cînd omite sprijinul constant și masiv acordat celor mai mari artiști plastici italieni (începînd - cel puțin - cu Giotto).
Mai mult: afirmația că în anii de după prăbușirea Imperiului Roman clasele cultivate uitaseră că Pămîntul este un corp sferic plutind în spațiu și-l considerau un disc este pur și simplu falsă. Nici o clipă, chiar și în cele mai triste momente ale veacurilor întunecate, planeta noastră nu și-a pierdut forma. Vorbim desigur despre clasele cultivate, fiindcă restul bipezilor ce-și spun oameni «bîjbîie» neobosiți prin «tenebre», indiferent de epocă (mai nou s-au coalizat internațional în diverse societăți ce susțin cu tărie că Pămîntul este plat).
Dl. Koestler, după ce își îngustează privirea, focalizînd-o exclusiv asupra matematicilor pure — ...tot ceea ce știm, spre exemplu în teoria numerelor și în geometria analitică, s-ar fi putut descoperi în cîteva generații după Euclid — mărește brusc apertura, reducînd TOATĂ istoria științei la cele trei secole antice și la ultimii trei sute de ani moderni. Ori aceste veacuri finale sînt dominate tocmai de dezvoltarea științelor experimentale, adică abia Galilei și urmașii săi au descoperit acea ”piatră filosofală” capabilă să transmute speculațiile și greșelile antichității într-o colosală forță materială. Dar străpungerea despre care vorbim nu ar fi fost posibilă fără ca disprețuiții scolastici să fi frămîntat și clarificat o serie întreagă de probleme conceptuale (pendinte încă de la Cassiodor și Boethius). Amestecarea subiectelor în discuție — știință pură, știință experimentală — și simplificarea extremă a fundalului istoric îngroașă tenebrele în loc să le risipească.
Însă a decreta inchizitorial că de la 300 î.d.Chr. pînă la A.D. 1600 nu a existat nici un progres, și că Europa secolului XV știa mai puțină geometrie decît pe timpul lui Arhimede cam sună a manual de materialism dialectic . Urmează multiple lovituri de trăznet similare precum Rațiunea a fost angajată drept servitoare a credinței : credința vrăjitorilor, credința teologilor și filosofilor scolastici ; degeaba se încearcă ”obiectivarea” listei cu adoratorii Președintelui Mao sau credința materialiștilor dialectici – cîtă vreme se pune semnul egal între Toma d´Aquino și diverși academicieni sovieto-chinezi anonimi tot leninism se numește.
Se pare că Dl. Arthur Koestler, cu toată ”pocăința” lui clamată urbi et orbi, nu a reușit să se dezbare complet de îndoctrinările tinereții.
***********************************************************************
...nici un grup uman nu a generat comunități mai pacifice decît unii eschimoși...
Cu toate acestea conștientizarea puterii, pe care folosirea arcului și a suliței i-o dă vînătorului, nu duce obligatoriu la creșterea agresivității ; ea poate avea chiar un efect opus, așa cum ne arată exemplul eschimoșilor...
Cu toate acestea conștientizarea puterii, pe care folosirea arcului și a suliței i-o dă vînătorului, nu duce obligatoriu la creșterea agresivității ; ea poate avea chiar un efect opus, așa cum ne arată exemplul eschimoșilor...
1) - Zilele «Războiului Arcului şi Săgeţii» din delta Yukon-Kuskokwim (Alaska)
Caroline Funk, Cercetător independent
Rezumat
Încă înainte de sosirea exploratorilor şi negustorilor ruşi în 1840, Yupiiţii, trăitori pe malul Mării Bering la sud de vărsarea Yukonului, s-au aflat în conflict violent cu Yupiiţii din vecinătatea nordică a aceleiaşi coaste. ... Pe parcursul SUTELOR DE ANI DE RĂZBOI, confederațiile sociale şi politice locale Yup´ik au format alianţe fluide împotriva cohortelor inamice, la fel de schimbătoare...
3) - Mai există și mărturii scrise despre atacuri violente ale nou-veniților «inuiți» (așa cum astăzi este political correct să-i numești pe ”eschimoși” - skræling în vechiul limbaj al nordicilor) asupra mai vechilor coloniști vikingi din Groenlanda.
Vasăzică cel puțin unii eschimoși nu au fost deloc ”pașnici”. A trăi într-unul din cele mai vitrege habitate ale planetei, simultan războindu-te cu vecinii aproximativ în aceeași manieră ca și băștinașii Noii Guinee (fără barierele lingvistice de acolo), ne spune multe despre CĂDEREA lui Koestler.
Un alt factor reprezentînd unul din principalele fire ale acestei țesături este descoperirea morții - și refuzul de a o accepta. Descoperirea ei vine din creierul recent, refuzul din cel vechi. Instinctul admite implicit existența ca pe ceva înțeles de la sine, apărînd-o împotriva pericolelor cu mînie și frică ; el nu poate concepe transformarea sa în non-existență.
De UNDE știe Dl Koestler că vechile structuri ale sistemului nervos sînt exclusiv responsabile pentru refuzul morții ? Faptul că orice membru al oricărei specii luptă din răsputeri împotriva extincției ține de însăși fundamentalul reflex al supraviețuirii. Însă aici vorbim despre o atitudine intelectuală, nu despre lupta animalului care își sacrifică un mădular (sau chiar mai mult) pentru a scăpa din capcană.
Sau iarăși nu definim exact termenii ?
Tocmai gîndirea rațională nu poate admite ca ceva existent să dispară în neant. Cu mult înaintea demonstrației matematico-materialiste a lui Lavoisier (Dans la nature rien ne se crée, rien ne se perd, tout change), «creierul nou» al anticilor axiomatizase ideea: Ex nihilo nihil, in nihilum nil possere reverti (nimic nu vine din nimic, nimic nu se întoarce la nimic). Sau, între epoci, admirabilul Montesquieu: On ne veut pas mourir. Chaque homme est proprement une suite d'idées qu'on ne veut pas interrompre. (Nimeni nu vrea să moară. Fiecare om este efectiv o suită de idei pe care nu vrea să o întrerupă.) În fine, Kant o spune pe șleau: …nicicînd n-a existat un suflet cinstit care să fi suportat gîndul că totul sfîrșește odată cu moartea. Astfel că nu e vorba despre refuzul de a accepta moartea, ci de a o înțelege. Ceea ce nu poate fi un subiect de reflexie decît pentru partea gînditoare a creierului uman.
Bineînțeles că, funcție de nivelul ”publicului consumator”, fost-au inventate puzderii de trepte intermediare precum vrăjitori, fantome, spirite ale strămoșilor, zei, semi-zei, îngeri și diavoli. Dar tot ”fantomă” o fi și sportul, împreună cu interzicerea oricăror războaie pe parcursul jocurilor olimpice ? Astea din care «creier» au ieșit ?
Peste toate, «eroicii» eleni au propus încă o soluție - splendidă și mult mai generală.
(compilat după Hannah Arendt Între trecut și viitor, Opt exerciții de gîndire politică).
Grecii (antici) vedeau omul drept SINGURA fiinţă muritoare de pe pămînt (animalele neexistînd ca indivizi, ci doar ca specii);
Această mortalitate dureroasă nu putea fi contracarată decît prin activităţi care să lase urme cît de cît neperisabile;
Dar, un scaun, o statuie sau un templu, îşi derivă permanenţa mai degrabă din materialele utilizate decît din spritul inclus în ele;
Cele mai specific umane activităţi, complet desprinse de materie, prin consecinţă şi cele mai valoroase, erau „faptele mari” şi „vorbele mari” ― ACTUL ŞI CUVÎNTUL (Homer, Iliada);
Inevitabil, maxima manifestare a umanităţii era şi cea mai PERISABILĂ;
Acestei mortalităţi implacabile grecii i-au opus MEMORIA;
MEMORIA putea lupta cu moartea-uitare prin
cei ce consemnează în scris „faptele mari” şi „cuvintele mari” ― poeţii (Homer) şi istoricii;
crearea unui spaţiu public, adică un cadru POLITIC permanent, care transcede vieţile participanţilor şi unde oricine se insera prin ACT ŞI CUVÎNT devenea nemuritor (nu gîndea Pericle că cea mai înaltă glorie pe care o putea conferi Atenei era să pretindă că ea nu mai avea nevoie de un Homer sau alţii din breasla lui şi că, mulţumită polisului, peste tot atenienii vor lăsa în urma lor monumente nepieritoare ?)
De aici derivă dispreţuita „democraţie participativă” a grecilor. Vrei să trăieşti veşnic ? Pune osul la treabă pentru binele public.
Cam subtil (pentru un cal înfricoșat din cauza morții).
Cam în răspăr cu ”decretaliile” Dlui Koestler: ...Ca într-o casă de nebuni aerul a fost saturat de prezențe invizibile. Cei mai mulți erau răuvoitori, răzbunători, sau cel puțin capricioși, imprevizibili, insațiabili. Toți ăștia cer un cult, trebuie lingușiți, potoliți și, pe cît posibil, dirijați...
Cam ciudat că apostatul comunist evreo-maghiar nu pare să fi citit lămuritoarele eseuri ale co-etnicei sale polono-germane Hannah Arendt. Sau le-a parcurs, dar le-a uitat ? Ceea ce ridică mari semne de întrebare asupra capacităților sale de obiectivare, trimițîndu-ne din nou la ireductibilele poncife leniniste.
La final ne este servită cea mai superficială dintre toate conjecturile: arta ar fi complet subordonată fricii de moarte. Amestecînd din nou planurile (piramidele cu Bach, etc.) simplificarea devine grotescă.
Să ne întoarcem puțin la ”clasicii marxism-leninismului”.
”Ei” ne spun apăsat că operele complet inutile (”spirituale”) sînt strîns legate de cantitatea de hrană disponibilă. Adică Homo sapiens eructează artă numai cu ”burta plină” (Erst kommt das Fressen/Dann kommt die Moral ─ Bertolt Brecht ─ Mai întîi haleala și apoi morala). Mațele chiorăinde pot genera, la nevoie, mici sculpturi artizanale, eventual picturi rupestre (care lasă destul timp și energie pentru fugărirea elanilor), dar nu mai mult.
Din domeniul digestiv, Dl. Koestler transpune deja simplistul, uzatul și refutatul scenariu comunist în binișor mai elaboratul conflict «creier vechi»-«creier nou». Totul pare mult mai solid, nu-i așa ?
Poate n-ar fi rău să aflăm și părerea lui... Mozart (Wolfgang Amadeus) ? Respectiv ce ne spune «creierul» său «nou» despre propria ”producție”.
Acuma trec la cea mai dificilă întrebare din scrisoarea Dvs., pe care ași evita-o cu dragă inimă, motiv pentru care pun mîna pe pană cu mari rețineri. Cu toate acestea doresc totuși să încerc o explicație, chiar dacă nu veți găsi în ea decît subiect de rîs. Ce procedeu folosesc pentru a pune pe hîrtie și a finaliza lucruri importante aflate încă în stare brută ?
Realmente nu sînt capabil să spun mai multe decît o voi face, fiindcă nici eu nu știu nimic în plus, și nici nu pot să știu.
Dacă mă simt bine și mă aflu într-o dispoziție spirituală favorabilă, așa cum se întîmplă adeseori pe parcursul unei călătorii, sau în timpul unei plimbări după o masă bună, sau noaptea cînd nu ai chef să dormi, idei clare mă asaltează. Cum și de unde vin ele ? Nu știu și nici nu pot să fac nimic pentru a afla. Cele care îmi plac le rețin în memorie și le fredonez, cel puțin după spusele altora. Odată fixate, găsesc foarte repede metoda prin care un fragment oarecare poate fi utilizat spre a fi adaptat la regulile contrapunctului, cu sunetul diverselor instrumente, etc.
Acest proces mă emoționează profund, cu condiția să nu fiu deranjat. Inspirația mea crește, eu însumi o ațîț și o limpezesc astfel încît ea se organizează sub o formă aproape completă, chiar dacă atinge mari dimensiuni. Apoi pot să o contemplu mental în întregime, ca un tablou magnific sau o persoană frumoasă, și nu succesiv, pe fragmente, așa cum se va petrece ulterior în imaginația mea, ci ca un tot, dintr-o singură bucată. Este un veritabil ospăț, o sărbătoare grandioasă! ...creez ca într-un vis minunat. Perceperea operei muzicale ca un întreg este tot ce poate fi mai frumos. Probabil că cel mai frumos dar primit de la Dumnezeu este și faptul că ceea am creat în acest mod nu uit. După ce trec la scris, scot ca dintr-o mansardă a creierului tot ceea ce fusese depozitat acolo, așa cum am povestit.
Iată că se poate face artă înaltă și fără să-ți «tai urechea». Deși viața lui Mozart n-a fost veselă deloc, el a ocolit schizofiziologia și ne-a împărtășit prin muzică cîte ceva din preaplinul sufletului său divin. De altfel Van Gogh este un produs specific secolului XIX, plin de artiștii damnați. Mai devreme ceva, în Renaștere și antichitate, modelul curent era demiurgul ce domină lumea prin geniu și autocontrol. ”Pe aspra, austera sa figură, flăcările patimei nemăsurate se încrucișau cu iluminarea rațiuniii...”
Oare frica de moarte l-o fi deturnat pe Leonardo da Vinci de la pictură spre tehnică?
Nu vreau să-l acuz pe Arthur Koestler de cripto-marxism conștient. Nu. El doar caută oriunde cauze materiale — din reflex, din obișnuință. El îmbracă într-o logică aparentă cele mai nebunești superstiții pe care ”amorurile tinereții” i le-au înfipt adînc în creier («nou» sau «vechi» - who cares ?)
Simultan eludează o problemă enormă, care irumpe aproape de la sine din conflictul acestui organ supra-dezvoltat cu rădăcinile sale arhaice: DE CE atît de puține exemplare ale speciei noastre au fost/sînt TOTUȘI capabile să-l folosească ”strunind calul”, iar mase uriașe de congeneri abia pot articula cîteva fraze ? Anatomic vorbind, nu pot fi decelate nici un fel de diferențe între sistemele nervoase centrale ale unora și altora.
DE CE Alexander Selkirk (personaj real - prototipul lui Robinson Crusoe), în patru ani de vînat capre de unul singur prin arhipelagul Juan Fernandez, aproape că a uitat să vorbească (deși citea sistematic Biblia) ? Vi-l puteți imagina pe faimosul Demostene, cel ce se duela vocal cu valurile mării dezlănțuite, împleticindu-și limba după doar cîțiva luștri de recluziune insulară ?
Desigur, nu toată lumea poate fi Mozart sau Demostene (ar fi de-a dreptul nefiresc). Dar, de la antici la moderni, faptul că numărul proștilor este excesiv a devenit un loc comun.
Nec audiendi qui solent dicere, Vox populi, vox Dei, quum tumultuositas vulgi semper insaniae proxima sit.
Nu-i ascultați pe cei ce spun „Vox populi, vox Dei” deoarece tumultul mulțimii este întotdeauna apropiat de nebunie.
Alcuin (sec.VIII)
Văzîndu-l pe han descumpănit, Bordu, soția sa, acoperindu-se cu o pătură, a țîșnit din pat și, furioasă [i-a spus]: „...poporul, care este nestatornic ca iarba bătută de vînt și ca stolul de păsări...”
Ginghiz-Han
Printre punctele-cheie ale auto-educării, materializate sub forma disciplinei mentale, există unul de maximă importanţă şi, simultan, foarte greu de îndeplinit, deoarece include un conflict intern, strîns legat de vanitatea şi comoditatea noastră. El constă în tendinţa de a ne auto-amăgi cu privire la ceea ce rîvnim şi necesitatea de a ne opune acestei auto-înşelătorii. Numărul judecăţilor greşite pe care le generează respectiva pornire este imposibil de evaluat de cineva care nu a fost constrîns la auto-corecţii permanente prin însăşi specificul muncii sale. Uimitor de mare e tăria ispitei care ne împinge să căutăm, cu orice preţ, dovezi şi aparenţe pentru a ne susţine dorinţele, ignorînd faptele ce le contrazic. În acest sens, TOŢI sîntem, mai mult sau mai puţin, promotori activi ai falsităţii...
Michael Faraday (1859)
Istoria nu e conflictul dintre bine și rău, ci bătălia dată de un RĂU GIGANTIC încercînd să strivească o omenire foarte mică.
Vasili Grossman (scriitor sovietic)
RĂUL E IGNORANȚA
Socrate & Platon
Și, dacă tot a fost adus în discuție John Donne, iată un bun exemplu despre cum privesc extincția spiritele superioare:
Moartea oricărui om mă diminuează, deoarece fac parte din omenire, şi de aceea nu întreba niciodată pentru cine bat clopotele; bat pentru tine.
John Donne (1572-1631)
Parcă cineva mult mai ”vechi” zicea ceva similar ?!
Sînt cetățean al lumii și TOȚI oamenii îmi sînt frați.
Diogene (ăla cu butoiul)
Se pare că, pe ici, pe colo, s-au găsit destule ”primate umane” pașnice doar prin forța «creierului nou». Problema genului Homo sapiens au fost CEILALȚI - ”proști, dar mulți” (vorba lui Vodă Lăpușneanu).
ASTA evită să spună verde, în față, Arthur Koestler. Un fel de political correctness avant la lettre.
DE CE ?
Fiindcă ar rezulta imediat că vrăjitorii, fantomele, spiritele strămoșilor, zeii, semi-zeii, îngerii și diavolii [...] răuvoitori, răzbunători, sau cel puțin capricioși, imprevizibili, insațiabili care cer un cult, trebuie lingușiți, potoliți și, pe cît posibil, dirijați...
...sînt exact ceea ce a vrut și vrea vulgul.
Platon o spune clar: De la mase nu poate veni adevărul și nu le poate fi comunicat. Dacă insiști, s-ar putea să te ucidă ! (aluzie la moartea lui Socrate). În schimb aceleași mulțimi ascultă cu entuziasm și se lasă influențate de POVEȘTI (cu cît mai rudimentare, cu atît mai eficiente). Tocmai în acest scop același Platon a propus POVESTEA unei lumi de apoi cu pedepse și răsplăți, pentru a-i determina pe proști să se comporte în lumea ASTA ca și cum ar cunoaște adevărul (pe care îl refuză cu încăpățînare).
Aristotel completează: Filosofia m-a învățat să fac de bunăvoie ceea ce alții fac din constrîngere.
În continuare Hannah Arendt (principala sursă a argumentelor noastre) demonstrează cum biserica romană a adoptat minciuna iadului platonician fiindcă, prin dispariția Imperiului Roman, a fost silită să-și asume sarcini politice, adică să conducă masele. S-a ajuns pînă acolo încît oameni de o reputație indiscutabilă — printre ei Tertulian și Toma d´Aquino — au putut fi convinși că una dintre bucuriile raiului ar fi privilegiul de a privi spectacolul suferințelor de nespus din iad. Probabil nimic din întreaga dezvoltare a creștinismului de-a lungul secolelor nu este mai îndepărtat și mai străin literei și spiritului învățăturii lui Isus din Nazaret decît elaboratul catalog al pedepselor viitoare și enorma [lui] putere de constrîngere prin teamă... este cu siguranță o ironie teribilă că «bunele vestiri» ale evangheliilor ... au determinat în cele din urmă nu o creștere a bucuriei pe pămînt, ci a fricii, nu i-au ușurat omului moartea, ci i-au îngreunat-o.
Iată cum lupta cu imbecilismul calului-maimuță a reușit să corupă chiar și cea mai frumoasă religie.
De altfel cele mai ciudate și distorsionate interpretări ale mitului Isus ― Dumnezeu și-a sacrificat Fiul pentru răscumpărarea lumii au apărut încă din antichitate pînă spre secolul XVIII. În toate epocile ele au coagulat un număr semnificativ de persoane, de cele mai multe ori manifestîdu-se agresiv, ba chiar violent. Nu degeaba G. K. Chesterton a emis un panseu aproape disperat:
E o problemă de un singur inch, însă un inch poate fi totul când e vorba de echilibru. Biserica nu-și poate îngădui să se abată nici cât firul de păr de la anumite lucruri, dacă vrea să continue experimentul său uriaș și îndrăzneț de echilibru pe muchie de cuțit. E destul să lași să slăbească o singură idee și alta va crește în forță. NU O TURMĂ DE OI MÂNĂ CIOBANUL CREȘTIN, CI O CIREADĂ DE TAURI ȘI TIGRI, DE IDEALURI TERIBILE ȘI DOCTRINE DEVORATOARE, FIECARE DINTRE ELE DESTUL DE PUTERNICĂ ÎNCÂT SĂ SE PREFACĂ ÎNTR-O FALSĂ RELIGIE ȘI SĂ PUSTIASCĂ LUMEA. Să ne amintim că Biserica s-a ivit anume pentru idei primejdioase. E o îmblânzitoare de lei. Ideea nașterii din duhul sfânt, cea a morții unei ființe divine, a iertării păcatelor și a împlinirii profețiilor sunt idei care, oricine poate vedea, N-AU NEVOIE DECÂT DE O ATINGERE PENTRU A SE PREFACE ÎN CEVA BLASFEMIC ȘI FEROCE.
Vladimir Soloviov mai pe scurt:
Rolul statului nu este de a aduce paradisul pe pămînt, ci de a împiedica instaurarea infernului.
Adică tocmai ce a a încercat să facă Biserica în lipsa statului (roman).
Iar Dl. Koestler e profund indignat de progresele prea lente ale științei ! Ținînd cont de ”mediu” ar fi trebuit să se întrebe CUM a putut ea avansa. Mai ales că, așa cum spuneam mai sus, Europa a pîlpîit de una singură, elitele altor culturi dovedindu-se complet opace la străfulgerările venite dinspre minusculul continent (cu notabila excepție a arabilor, dar incompletă și pentru o prea scurtă perioadă de timp).
N-ar trebui neglijat nici asasinatul intraspecific petrecut în interiorul grupurilor lingvistice. Pînă la urmă, la nivel planetar, Noua Guinee, cu ale sale 750 de limbi diferite pe o suprafață mai mică decît Franța + Anglia este, totuși, o excepție. Dar ce ne facem cu Noaptea Sf. Bartolomeu și cu celelalte războaie civile, mai mult sau mai puțin religioase ? Cu aztecii smulgători de inimi ? Cu vecinul care-ți crapă-capul-ca-și-piatra-n-patru din motive de... capră (rîioasă) ? Cu canibalii din insulele-paradis ale Pacificului ? Ciomăgindu-se repetat de-a lungul evului mediu, nici muntenii, nici moldovenii n-au părut deranjați de comunitatea de limbă. CÎND a survenit CĂDEREA? În ce moment al evoluției prea rapide ”calul” a început să dea cu copita în comenzile locomotivei încă ”aflate în construcție” ? La neanderthalienii mîncători de congeneri din peștera Krapina (Croația), cu creierul la fel de mare ca și al lui Homo Sapiens ? Sau la mult mai timpuriul (500.000 ani) Homo erectus soloensis din Ngandong (Java), cu craniul puțin mai mititel, atunci cînd s-a înfruptat pofticios din leșul colegului de hoardă ?
Și, chiar dacă vom reuși epuizarea subiectului «prostie majoritară» (creier arhaic) vs. «inteligență rară» (creier nou), mai rămîne de discutat strania activitate sexuală a aceleiași ființe nici-om-nici animal. Unde, din nou, ne asemănăm cu șobolanii. Se pare că maimuța cheală, stresată de «șocul evoluției» și de «spaima morții», a ”descoperit” calmantul ideal prin copulații frenetice, care nu mai au aproape nici o legătură cu perpetuarea speciei. De aici excesele, binecunoscute încă din mult-lăudata antichitate, precum și tentativele disperate de a le limita — de la tabu-urile șamanice pînă la anahoreți, stîlpnici și călugăriile de orice soi.
Dar, vorba lui Kipling: That´s another story.
Ceea ce rămîne de reținut este un dezechilibru nervos fundamental, cu consecința lui directă - asasinatul intraspecific.
ACESTA este mesajul esențial al ”Calului din locomotivă”, indiferent prin ce coclauri ideologici ne plimbă Arthur Koestler.
Desigur că lămurirea unei probleme ridică imediat alta: DE CE mama natură și-a încălcat propriile legi, dotîndu-ne cu un organ ultra-supra dimensionat ȘI incomplet funcțional ?
Poate au artiștii vreo idee.
— ...Spune-mi, te rog... crezi în Dumnezeu ?
Mi-a aruncat o privire iute, pătrunzătoare.
— Ce tot spui ! Cine mai crede astăzi...
— Nu-i chiar atît de simplu, am rostit pe un ton lejer, fiindcă nu mă refer la dumnezeul tradițional al credințelor pămîntene. Nu m-am ocupat de teoria religiilor și poate că n-am inventat nimic, dar n-ai cumva întîmplător idee dacă a existat vreodată credința într-un dumnezeu... imperfect ?
— Imperfect ? a repetat Snaut, ridicîndu-și sprîncenele. Ce înțelegi prin asta ? Într-un anumit sens, divinitatea fiecărei religii era imperfectă, fiind împovărată de însușirile oamenilor, amplificate doar. Dumnezeul Vechiului Testament era, de pildă, doritor de proslăviri și de jertfe, era violent și gelos pe ceilalți zei... Zeii grecilor, prin caracterul lor certăreț, prin conflictele lor familiale, nu erau mai puțin imperfecți decît oamenii...
— Nu, l-am întrerupt, eu mă refer la un dumnezeu a cărui imperfecțiune nu derivă din simplitatea creatorilor lui umani, ci constituie însăși trăsătura lui esențială, imanentă. Acesta trebuie să fie un dumnezeu limitat în atotputerea și atotștiința lui, care evaluează greșit viitorul operelor lui, ceea ce-l poate duce pînă la consternare. Este un dumnezeu... care vrea întotdeauna mai mult decît poate, deficiență de care nici nu-și dă seama de la început. O divinitate care a construit ceasornicele, dar nu și timpul măsurat de ele; care făurește sisteme și mecanisme ce servesc anumitor țeluri, dar aceste scopuri sînt depășite și trădate; care a creat infinitul, dar acesta, din măsură a puterii, a devenit măsura unei nesfîrșite înfrîngeri.
— Așa arătau cîndva concepțiile maniheiste a rostit gînditor Snaut. ...
— Dar ce spun eu n-are nimic comun cu binele și cu răul, l-am întrerupt imediat. Această divinitate nu există în afara materiei și nu se poate rupe de ea, ci doar dorește să se elibereze...
— Nu cunosc o asemenea religie, a spus Snaut după o clipă de tăcere. Una ca asta n-ar fi niciodată... necesară. Dacă te pricep bine, tu îți imaginezi un dumnezeu în evoluție, care se dezvoltă în timp, înălțîndu-se pe trepte tot mai înalte ale puterii, pînă la conștiința nevolniciei acesteia. Dumnezeul tău este o ființă care a intrat în dumnezeire ca într-o situație fără salvare și, înțelegîndu-și soarta, s-a lăsat pradă disperării. Da, dar un dumnezeu care disperă este tocmai omul, dragul meu, e vorba deci de om... E nu numai o filozofie inferioară, ci chiar un misticism inferior.
— Nu, am răspuns cu îndărătnicie, nu mă refer la om. E posibil ca, în anumite trăsături, acesta să corespundă definiției provizorii pe care am dat-o, dar numai datorită faptului că ea are o sumedenie de lacune. În pofida aparențelor, omul nu-și creează țeluri. I le impune timpul în care s-a născut, el le poate servi sau se poate împotrivi lor, dar obiectul acestei serviri sau al împotrivirii este dat din afară. Pentru a fi pe deplin conștient de libertatea căutării țelurilor, omul ar trebui să fie singur, lucru cu neputință, deoarece omul necrescut printre oameni nu poate deveni om. Divinitatea mea trebuie să fie o entitate lipsită de plural, înțelegi ?
[...]
— ... Poate apare tocmai acum undeva, în nu știu ce colţ al Galaxiei și va începe în curînd, într-un acces de exaltare tinerească, să aprindă unele stele și să stingă altele, dîndu-și seama de ceea ce face abia după un anumit timp...
[...]
— ... De unde ai luat această concepție despre o divinitate nevolnică ? m-a întrebat deodată...
— Nu știu. Mi se pare foarte plauzibilă. E singura divinitate în care aș înclina să cred, a cărei suferință nu răscumpără nimic, nu mîntuiește pe nimeni, nu servește la nimic, ci doar există.
Stanislaw Lem ― Solaris
De la discursul uscat-logic, la intuiția artistului genial.
Nu vi se pare că, prin prisma întregii povești despre dezvoltarea aberant-explozivă a «creierului nou», un ”zeu imperfect ne-a aprins în cap o stea”, fără a fi capabil să prevadă consecințele gestului său ”exaltat-tineresc” ?
În mod normal post-comentariile ar fi fost inutile, juxtapunerea textelor vorbind de la sine. Dar nu am voie să-i neglijez pe cei (foarte puțini) capabili să gîndească, dar extenuați de luptele zilnice cu... prostia.
LOR le sînt destinate acrobațiile de mai sus.
***********************************************************************
Și acuma un final complet neștiințific.
...Cu precizie, meticulos, despica oasele, căci fiecare CÎINE,... avea nevoie de cîte-un os, pe care să-l roadă, să-l sugă, să-l sfarme între colţi, bucăţică cu bucăţică. În fiecare CÎINE trebuia menţinută cu grijă acea „a treia parte de FIARĂ”... bestialitatea primitivă latentă... Altfel bieţii CÎINI s-ar fi pomenit TOTAL DEZARMAŢI în faţa oamenilor, care-şi păstrau animalitatea sută la sută fără să facă eforturi şi fără să roadă oase.
OAMENII... CHIAR DACĂ MĂNÎNCĂ NUMAI MIERE ŞI ZAHĂR, RĂMÎN FIARE.
Leonida Neamţu (1934-1992) ― Celălalt prezent
Comments
Post a Comment