MAIMUȚA NOSTALGICĂ - 2 (11.321 cuvinte, 47 imagini)
Se spune că, prin secolul XIX, un țăran (german ?) a vrut să știe cum funcționează o locomotivă (cu aburi). Un inginer i-a explicat pe îndelete toată treaba, după care l-a întrebat dacă a priceput. Răspunsul a fost:
– Am înțeles tot. Dar unde-i CALUL ?
§Iată, Asiria era ca cedrul Libanului,
cel cu crengi frumoase,
Cu pîlcuri adumbritoare și înalte ;
Pînă la vîrful său era tufos...
Ezechiel, XXXI, 3.
Și el va tinde mîna lui către miazănoapte,
Și va pierde pe asirieni,
Și va preface Ninive într-o pustietate,
Seacă ca un deșert.
Și se vor odihni în mijlocul ei turme
De animale de tot felul ;
Chiar și pelicanul și ariciul vor locui pe capetele stîlpilor săi ;
În ferestre va răsuna urletul lor,
Pe praguri vor fi ruini ;
Căci tablele de cedru vor fi dezgolite.
Au aceasta este cetatea cea voioasă,
Care se ținea singură,
Care-și zicea în inima ei:
«Eu sunt, și afară de mine nici una !»
Cum s-a prefăcut în pustiu,
În culcuș fiarelor !
Sofonie, II, 13-15.
§ La mijlocul anilor 1800 profeția se împlinise de milenii.
Layard...va scrie: Ferite de privirile oamenilor timp de douăzeci și cinci de veacuri, iată că acum apăreau din nou în vechea lor măreție. Cît de mult se schimbase însă decorul din preajma lor ! Luxul și civilizația unui popor puternic au fost înlocuite de mizeria și ignoranța cîtorva triburi pe jumătate barbare. Splendoarea templelor, bogăția marilor orașe au fost preschimbate în ruine și movile informe. Deasupra sălii vaste care le adăpostea, plugul și-a săpat brazdele și grîul și-a mlădiat spicele. Și Egiptul are monumente admirabile, dar acolo oamenii le-au putut admira timp de secole întregi, rămînînd veșnic o dovadă a puterii și gloriei trecute.
Și iată că Layard scotea la lumină vestigiile acelui trecut.
...cînd Layard, călare, luă drumul de întoarcere, șeicul Abd er-Rahman se oferi să-l însoțească. Layard a notat cuvintele pe care i le-a spus, pline de admirație naivă,...
Astfel îi vorbi șeicul:
O, minune a minunilor ! Desigur, nu există decît un singur Dumnezeu și Mahomed este profetul lui ! În numele Atotputernicului, o, bei, spune-mi ce vrei să faci cu pietrele acestea ? Să dai atîtea pungi cu aur pentru astfel de lucruri ! Este oare cu putință, așa cum spui, ca poporul tău să învețe înțelepciunea de la ele, sau, așa cum pretinde venerabilul cadiu, că ele vor fi așezate în palatul reginei care se închină idolilor împreună cu toți necredincioșii ? Căci, dacă este vorba de Înțelepciune, aceste figuri nu vă vor învăța să faceți cuțite mai bune, foarfece și alte ustensile, pentru că englezii își manifestă înțelepciunea în confecționarea acestor obiecte. Însă Dumnezeu este mare ! Iată, niște pietre care stau îngropate în acest loc de pe vremea cuviosului Noe, odihnească-se în pace ! Sau poate că erau în pămînt încă înainte de Potop !
Trăiesc în această țară de ani de zile. Tatăl meu și tatăl tatălui meu și-au înfipt aici corturile înaintea mea... De douăsprezece veacuri, credincioșii adevărați — lăudat fie Domnul, doar ei singuri cunosc adevărata Înțelepciune — au locuit în această țară și nici unul dintre ei n-a auzit vorbindu-se de vreun palat subpămîntean, nici ei, nici cei care au trăit înaintea lor. Și iată că, dintr-o țară în care nu ajungi decît după o călătorie de mai multe zile, sosește un străin, merge drept la țintă, ia un băț și trage ici o linie, dincolo alta. «Aici», spune el, «se află palatul» și «aici», spune el, «se află portalul» și ne arată un loc peste care cu toții am pășit de cînd sîntem, fără nici o bănuială.
Minune a minunilor !
Asemenea lucruri le-ai învățat din cărți, prin magie sau de la profeții tăi ? Vorbește, o bei ! Dezvăluie-mi taina Înțelepciunii !
C. W. CERAM - Zei, morminte, cărturari – Romanul arheologiei - Editura Științifică 1968
*************************************************************************
En passant este de remarcat prăpastia dintre modul de gîndire european și cel musulman-asiatic. Șeicul era un lider local, care: știa cam pe unde vine Anglia; că e condusă de o regină; și, mai ales, cînd au sosit arabii în zonă (douăsprezece veacuri) – adică nu vorbim despre vreun cămilar oarecare. Și totuși, nu putea de fel să priceapă treaba cu arheologia & TRECUTUL (curiozitate, respect, cercetare). Iată cum o discuție veche de aproape 200 de ani ne ajută să pătrundem un pic în mintea teroriștilor care au dinamitat Palmyra – ba chiar și Ninive.
§ ”Trecute vieți de doamne și domnițe.”
”S-a stins viața falnicei Veneții.”
Nu, nu despre ”ruinuri” vreau să vă vorbesc – lumea e plină de ele. Veșnica frămîntare a speciei umane a pus la pămînt, prin foc și sabie, sau prin creșterea dezordinii entropice, nenumărate giuvaieruri ale civilizației.
Iar Mesopotamia a excelat la acest capitol, încă de pe vremea sumerienilor.
Însă, tot aici, acoperind o perioadă foarte lungă de năvăliri și prăbușiri, s-a petrecut un fenomen uluitor:
A DISPĂRUT ROATA !
De la dispariția roții la sfîrșitul Antichității — ...abia după venirea turcilor, în secolul al XII-lea, vor fi reintroduse vehiculele cu roți.
André Clot Civilizația arabă în vremea celor 1001 de nopți - Editura Meridiane, 1989.
Evident că nu a renunțat la toate formele de roată: cea a olarului a rămas în funcțiune, ca și pitoreștile roți de moară uriașe (pentru irigații) din Siria.
Dar, gradual, pe parcursul primelor patru sau cinci secole din era creștină (poate și mai devreme) orice transport pe roți, de la cel mai grandios car de luptă la cea mai umilă căruță țărănească, au dispărut. Chiar și atît de tîrziu, precum în anul 1780, călătorul francez Volney încă putea scrie: ”Este absolut remarcabil că, în toată Siria, nu vezi nici un singur vehicul, fie el cu două sau cu patru roți.”
Mai mult, în limbile arabă și persană este greu de găsit vreun cuvînt care să se refere la utilizarea sau construirea de căruțe.
Richard W. Bulliet (assistant professor of history at Harvard University's Center for Middle Eastern Studies) în ARAMCO World Mai/Iunie 1973
...tranziția de la rectiniliaritatea romană la dezordinea medievală nu a fost ceva inerent rău... Vehiculele cu roți – și asta nu-i vreo surpriză pentru locuitorii orașelor moderne – impun vieții citadine constrîngeri nemiloase. [...] Nici un fel invazii ale carosabilului de căre clădiri sau tarabe comerciale nu pot fi admise. Peste toate, vehiculele cu roți sînt zgomotoase și periculoase. Eliberate din acest corset prin dispariția roții, orașele Orientului Mijlociu și din Africa de Nord au evoluat spre un aranjament al străzilor mult mai adecvat necesităților umane. (*)... Chiar și în 1845, la Cairo, lățimea unei străzi noi era dimensionată astfel încît două cămile încărcate să poată trece una pe lîngă alta.
Pre-Industrial Cities and Technology by Colin Chant, David Goodman 1999
Ultimele două surse caută (aproape cu disperare) motive pentru o dare înapoi evidentă.
Ideea de bază ar fi că, ținînd cont de semi-deșertul zonei, transportul cu ajutorul cămilelor avea un randament superior celui al carelor trase de boi (însuși Împăratul Dioclețian constata-decreta acest lucru în faimoul său tabel al prețurilor maximale Edictum de Pretiis Rerum Venalium).
Mai sînt frămîntate diverse detalii despre eficiența harnașamentelor, fie că animalul (cal, cămilă, bou) trage o căruță, sau este călărit.
Cea mai sentimentală (și anti-științifică) pledoarie irumpe din ultima sursă – ... aranjament al străzilor mult mai adecvat necesităților umane.
Întrebarea ar fi: CARE necesități umane ? Dacă, grație unor străduțe îngust-cotite-și-ascuțite plus alte fundături ”pitorești”, inter-relaționarea cuadrumanilor vorbitori bate stomacul gol, atunci aserțiunile lui Colin Chant și David Goodman sînt corecte. Oricum în spatele ideii ”străzi pentru oameni, nu pentru vehicule” transpare activismul anti-automobilistic modern.
Dacă NU, să vedem ce ne spune ”arhaicul” nostru Ion Ghica tocmai din străfundurile secolului... XIX .
Ți-aduci aminte cînd eram la Aidin, că se încărca pe o cămilă doi saci cu grîu și, cînd ajungea la Smirna, unul din saci era al cămilarului...; transportul la distanța de 40 de kilometri, care despărțea aceste două orașe, era... 100%
[Opere vol.II E.S.P.L.A. 1956 pag.287]
Precizăm momentul: 1867, data la care a fost inaugurată calea ferată Aydin-Smirna (Izmir). Cu această ocazie prețul transportului a scăzut de 100 de ori. Dar nu cu trenurile ne luptăm aici.
În Cronica abației Saint Denis din 1186 citim:
Filip August, reţinut cîtva timp la Paris de afacerile Statului, s-a apropiat de una din ferestrele palatului său, unde şedea de obicei pentru a se distra urmărind cursul Senei. Cum căruţele ce traversau insula Cité scormoniseră noroiul, s-a emis un miros atît de infect încît regele nu l-a mai putut suporta. Din acel moment el a declanşat o lucrare dificilă, dar necesară, pe care nici unul din predecesorii săi nu îndrăznise s-o facă din cauza marilor cheltuieli şi dificultăţilor de execuţie; a convocat burghezii şi pe prefectul Parisului şi, în virtutea autorităţii sale regale, le-a ordonat să paveze toate străzile şi pieţele oraşului cu pietre mari şi dure.
Străzile medievale ale Europei, CU sau FĂRĂ căruțe, erau la fel de mizerabile, răsucite și nepavate ca și cele din Orient. Ba chiar pe înălțime se îngustau amețitor (din rațiuni pecuniare precum și a inevitabilei îndesiri din spatele zidurilor de apărare). Adică cei de la ultimele caturi, vrînd-nevrînd, se holbau la ”intimitatea” vecinilor (o necesitate umană ?!); plus că erau perfect poziționați spre deversarea țucalelor și a oricăror alte gunoaie ”gospodărești”.
Prin consecință toată argumentația pseudo-”tehnică” cu privire la abandonarea roții în favoarea transportului animal nu are nici un suport.
Mai mult: chiar dacă, în privința caravanelor de traseu lung, acceptăm argumen-
... în toată Siria, nu vezi nici un singur vehicul, fie el cu două sau cu patru roți.”
Adică un țăran oarecare, ce ara cu boi, mai întreținea și niscai cămile exclusiv pentru a-și duce marfa la vînzare în piața orașului vecin ? Că despre pluguri trase de dromaderi încă nu s-a auzit (asta dacă tot despicăm firul în patru în legătură cu eficiența diverselor harnașamente). Sau ubicuii măgăruși & asini ai întregului continent eurasiatic dezvoltau randamente superioare frîngîndu-și spinarea, în locul unui travois (cu sau fără roți) ?
Travois = o chestie foarte simplă, trasă de cîini, inventată de fruștii vînători-culegători ai Americii de Nord, numiți indieni, piei-roșii și, mai nou (cf. ”doctrinei” political correctness à la canadienne) FIRST NATIONS.
Franța anului 1821 ? Ca să vezi ! Se pare că, mult înainte de migrațiile Siria & ISIS spre Europa secolului XXI, avurăm deja pe Vechiul Continent o grămadă de... ”musulmani” anti-roabă.
100% băștinași și CREȘTINI.
A refuza ORICE tehnologie, oricît de simplă ar fi ea, care îți ușurează substanțial viața, nu mai poate avea explicații rațional-materiale. În acest sens DISPARIȚIA ROȚII și respingerea ROABEI în aceeași vastă zonă geografică care, timp de milenii, s-a aflat în avangarda civilizației umane ne trimite direct în... America precolumbiană.
Cu chingi ce le încingeau fruntea, tîrau poveri grele, ca niște animale. Dar n-au reușit să descopere roata și roaba. Au ridicat cele mai impunătoare edificii ale culturilor americane... Maiașii știau să efectueze calcule cu cifre de milioane, dar nu erau capabili să cîntărească mici cantități de fructe.
Să cunoști foarte bine roata, dar să nu o aplici la nimic altceva decît la jucării – ăsta blocaj mental ! Măcar popoarele Orientului încă frecau lutul cu ea și, în nici un caz, nu tîrau poveri grele ca niște animale, cu chingi ce le încingeau fruntea.
Cultura maya nu numai că a produs genii, dar le-a creat într-o atmosferă care ne apare cu totul neverosimilă. Cînd te ocupi de indienii maya, nu trebuie niciodată să te aștepți la ceea ce este firesc. ÎN DOMENIILE NEPRACTICE AU CREAT LUCRURI EXCEPȚIONALE, ÎN CELE PRACTICE AU EȘUAT.
Ca printr-o oglindă prăfuită, întoarcerea înapoi a Mesopotamiei se ghicește din eșecurile de start ale Americii precolumbiene.
Ne complacem într-o viziune simplistă a evoluției omenirii. Discursul comun decretează că piatra așchiată a generat, cît se poate de natural (și fără suferințe adaptative), piatra șlefuită. A urmat cuprul brut, apoi bronzul.
Și, în fine, FIERUL.
Cel puțin de la hitiți încolo treaba a mers ”lin” și ”victorios”. Toți bipezii fără păr ai Pămîntului au țopăit de fericire cînd pricepură cum se face ”fierul-fonta-și-oțelul”.
Însă principalele frîne în calea dezvoltării civilizației nu au fost năvălitorii barbari, nici încremeniții felahi egipteni, ci ”mayașii” aflați printre noi. Respectiv acei (puțini) francezi anti-roabă de la 1821, tocmai cînd revoluția tehnico-științifică a secolului XIX dădea buzna peste Europa.
Puțini, dar totuși incomprehensibil de mulți.
Într-un eseu din 1967 (”Calul din locomotivă”) Arthur Koestler ne explică pe îndelete și irefutabil cum ”creierul nou” (cortexul), prin comparație cu orice al organ, s-a dezvoltat excepțional de repede și mult dincolo de necesitățile imediate ale ”Omului de Cro Magnon”. Din acest motiv, în loc să domine-stăpînească cerebelul (+ ce se află mai jos de el pe șira spinării), își folosește puterile miraculoase pentru a logiciza-explica tot felul de aiureli animalice (vezi MAIMUȚA NOSTALGICĂ - 1).
Dr. Jekyll și Mr. Hyde aduși la zi.
Hyde este ”calul” care încă ”nechează” în locomotivă. El este maimuța nostalgică după copacul părăsit, îngrozită de complexitatea unei lumi pe care nu și-a dorit-o și cu care nu are ce face.
Aceasta este problema fundamentală a omenirii de la începutul-începuturilor. Cînd o conștientizezi, începi să te întrebi cum a fost posibil, pînă la urmă, progresul general.
§ În continuare vom încerca un fel de inventariere selectivă a cîtorva ”maimuțăreli cabaline”.
Layard ne amintește că:
Și Egiptul are monumente admirabile, dar acolo oamenii le-au putut admira timp de secole întregi, rămînînd veșnic o dovadă a puterii și gloriei trecute.
Mișcătoare ingenuitate ! Dar să vedem concret cum s-a manifestat ”admirația” publicului.
Mai întîi un exercițiu de imaginație:
Pînă în secolul IX e.n. piramida cea mare a rămas intactă. Îmbrăcată în învelișul ei alb, de calcar fin, lustruit și neted, avînd săpate pe fețele exterioare nenumărate hieroglife, ea reflecta lumina soarelui cu o strălucire fără pereche, părînd o uriașă oglindă triunghiulară răsărită din nisipul auriu. Toți cei care s-au apropiat cu intenția de a forța intrarea, au fost descurajați de dimensiunile monumentului, de masa enormă de piatră și de lipsa totală a oricărui element care să indice posibilitatea unui acces în interior.
Așadar, spre deosebire de Ninive, Babilon și restul Mesopotamiei, colosalele edificii egiptene NU s-au ascuns sub pămînt. Mai mult, populația a conviețuit cu ele timp de mii de ani, fără nici un hiatus (Egiptul nefiind propice năvălirilor pustiitoare). Masivitatea piramidelor mai era potențată și de finisajul impecabil, iar simplitatea diamantină a formei ar fi trebuit să frapeze chiar și cele mai rudimentare minți.
G & T. Chițulescu completează:
... Abd al-Latif dă următoarea descriere a modului cum a fost luată îmbrăcămintea de pe piramidele de la Gizeh: „Cînd Melik al-Asiz-Otman-ben-Iusuf a urmat tatălui său, el s-a lăsat convins de unele persoane de la curtea sa, oameni lipsiți de bun simț, de a dărîma aceste piramide...”
Nu aș avansa nici o conexiune cu adevărat semnificativă între ”jupuirea” piramidelor și arabo-musulmanismul nilotic. Mai degrabă l-aș consulta DIRECT pe Mîntuitor:
Evanghelia dupa Matei, cap. 7
6. Nu daţi cele sfinte cîinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcîndu-se, să vă sfîşie pe voi.
Știa EL ce știa.
Adică, la un moment dat, profitînd de unele conjuncturi (cutremure, decizii politice) maimuțele-porci din Cairo, ”nechezînd sălbatic”, s-au năpustit asupra acelui înveliș alb... fin, lustruit și neted distrugîndu-l ! Fiindcă tocmai aveau de reconstruit coșmellile adiacente unor străzi mult mai adecvate necesităților umane.
Poate că pentru cămilarii din imaginea de mai sus complicațiile capitelului elenistic, pe care duhănesc nepăsători, se află dincolo de puterea lor de înțelegere. Însă a confunda imensele bijuterii piramidale cu o simplă carieră de piatră (și asta după ce ți-au lovit-încîntat privirile timp de milenii) reprezintă o decădere mult mai gravă decît aratul unor movile informe (Ninive). Pe lîngă toate, Egiptul, la data decopertărilor, avusese mare grijă să abolească ȘI ROATA (sincron cu restul zonei).
Sic transit gloria mundi !
Însă și mai ”sus” (dar nu foarte departe) îi găsim pe Mapuches – o remarcabilă comunitate de amerindieni. Pe lîngă cultura materială foarte avansată (cultivau cereale, prelucrau cuprul – avanpremiera bronzului) respectivii posedau și o puternică conștiință identitară. Nici incașii și nici spaniolii nu au putut să-i supună prin forța armelor. Ba chiar ultimii, în stilul specific ”barbarilor” europeni, i-au lăudat-admirat în poemul epic La Araucana (de Alonso de Ercilla y Zúñiga – 1589).
Pe termen lung, dacă nu uităm dispariția pe șest a ”verișorilor” Chonos, avem de a face cu o strategie de supraviețuire perdantă.
*************************************************************************
Adică un țăran oarecare, ce ara cu boi, mai întreținea și niscai cămile exclusiv pentru a-și duce marfa la vînzare în piața orașului vecin ? Că despre pluguri trase de dromaderi încă nu s-a auzit (asta dacă tot despicăm firul în patru în legătură cu eficiența diverselor harnașamente). Sau ubicuii măgăruși & asini ai întregului continent eurasiatic dezvoltau randamente superioare frîngîndu-și spinarea, în locul unui travois (cu sau fără roți) ?
Travois = o chestie foarte simplă, trasă de cîini, inventată de fruștii vînători-culegători ai Americii de Nord, numiți indieni, piei-roșii și, mai nou (cf. ”doctrinei” political correctness à la canadienne) FIRST NATIONS.
La aceste ”mici” probleme de aprovizionare directă a orașelor Orientului Mijlociu m-am referit cînd am batjocorit entuziasmul hipiot al lui Colin Chant & David Goodman, pentru care străzile mult mai adecvate necesităților umane (subînțelegînd bîrfa și alte ”mici schimburi de idei” specifice occidentalilor ușor obezi) sînt mai importante decît mizeria alimentară ce a caracterizat epoca pre-modernă peste tot în lume.
(*) Dacă de întreținerea străzii se ocupau edilii, grija trotuarelor revenea particularilor. ... Pentru a ușura urcarea pe trotuar, pe marginea acestuia este tăiată o treaptă în dreptul pragului unei case, ca în fața casei lui Pansa. Dimpotrivă, este mai ridicat și atunci o scară de piatră duce la o platformă aflată la nivelul intrării, ca la casa lui M. Epidius Rufus. Sau, marginea înaltă a trotuarului în pantă permite să se coboare direct din car, ca în fața cazărmii gladiatorilor.
...Găurile care se văd în marginea trotuarului serveau mai puțin pentru legarea animalelor de povară, cît mai ales pentru fixarea funiilor cu care se legau tarabele provizorii, făcute din pînze întinse pe stîlpi. În zilele de tîrg sau de sold marfa se așeza pe trotuar... În aceste zile trebuie să se fi interzis circulația carelor pe străzile comerciale, pentru evitarea accidentelor.
Robert Etienne Viața cotidiană la Pompei Editura Științifică 1970 pag.309
*************************************************************************
Roger Scruton:
Roger Scruton:
D. p. d. v. intelecual, lumea universitară căreia îi aparținem amîndoi (Roger Scruton și Jordan Peterson) a pornit într-o direcție negativă, preferînd întotdeauna destructurarea oricăror explicații prin REDUCEREA LOR LA CELE MAI JOASE CAUZE.
*************************************************************************
§ Dar, dincolo de asemenea judecăți retroactive simpliste, se înalță spiritul înfricoșător al unui alt eveniment cu privire la roată:
ROABA
Indiferent că a fost inventată de chinezi (mai devreme) sau separat de europeni (mai tîrziu), între cele două spații se întinde același Orient (Mijlociu și Apropiat) FĂRĂ ROABĂ. Ba chiar respingînd-o cu încăpățînare: la construirea Canalului Suez (1859-1869) felahii egipteni angajați pe șantier au refuzat să o folosească. Astăzi arheologii Institutului francez de arheologie orientală din Cairo se lovesc de aceleași probleme cînd prescriu utilizarea roabei în cadrul săpăturilor. Africa, la sud de Sahara, India de după Vasco da Gama, nu cunoșteau folositoarea ustensila. Inclusiv multe zone din Franța anului 1821 !
[wikipedia în franceză despre ”brouette”]
A refuza ORICE tehnologie, oricît de simplă ar fi ea, care îți ușurează substanțial viața, nu mai poate avea explicații rațional-materiale. În acest sens DISPARIȚIA ROȚII și respingerea ROABEI în aceeași vastă zonă geografică care, timp de milenii, s-a aflat în avangarda civilizației umane ne trimite direct în... America precolumbiană.
Cu chingi ce le încingeau fruntea, tîrau poveri grele, ca niște animale. Dar n-au reușit să descopere roata și roaba. Au ridicat cele mai impunătoare edificii ale culturilor americane... Maiașii știau să efectueze calcule cu cifre de milioane, dar nu erau capabili să cîntărească mici cantități de fructe.
Ivar Lissner Die Rätsel der großen Kulturen 1974
Să cunoști foarte bine roata, dar să nu o aplici la nimic altceva decît la jucării – ăsta blocaj mental ! Măcar popoarele Orientului încă frecau lutul cu ea și, în nici un caz, nu tîrau poveri grele ca niște animale, cu chingi ce le încingeau fruntea.
Cultura maya nu numai că a produs genii, dar le-a creat într-o atmosferă care ne apare cu totul neverosimilă. Cînd te ocupi de indienii maya, nu trebuie niciodată să te aștepți la ceea ce este firesc. ÎN DOMENIILE NEPRACTICE AU CREAT LUCRURI EXCEPȚIONALE, ÎN CELE PRACTICE AU EȘUAT.
Eric S. Thompson (1954)
Ca printr-o oglindă prăfuită, întoarcerea înapoi a Mesopotamiei se ghicește din eșecurile de start ale Americii precolumbiene.
Ne complacem într-o viziune simplistă a evoluției omenirii. Discursul comun decretează că piatra așchiată a generat, cît se poate de natural (și fără suferințe adaptative), piatra șlefuită. A urmat cuprul brut, apoi bronzul.
Și, în fine, FIERUL.
Cel puțin de la hitiți încolo treaba a mers ”lin” și ”victorios”. Toți bipezii fără păr ai Pămîntului au țopăit de fericire cînd pricepură cum se face ”fierul-fonta-și-oțelul”.
Însă principalele frîne în calea dezvoltării civilizației nu au fost năvălitorii barbari, nici încremeniții felahi egipteni, ci ”mayașii” aflați printre noi. Respectiv acei (puțini) francezi anti-roabă de la 1821, tocmai cînd revoluția tehnico-științifică a secolului XIX dădea buzna peste Europa.
Puțini, dar totuși incomprehensibil de mulți.
Într-un eseu din 1967 (”Calul din locomotivă”) Arthur Koestler ne explică pe îndelete și irefutabil cum ”creierul nou” (cortexul), prin comparație cu orice al organ, s-a dezvoltat excepțional de repede și mult dincolo de necesitățile imediate ale ”Omului de Cro Magnon”. Din acest motiv, în loc să domine-stăpînească cerebelul (+ ce se află mai jos de el pe șira spinării), își folosește puterile miraculoase pentru a logiciza-explica tot felul de aiureli animalice (vezi MAIMUȚA NOSTALGICĂ - 1).
Hyde este ”calul” care încă ”nechează” în locomotivă. El este maimuța nostalgică după copacul părăsit, îngrozită de complexitatea unei lumi pe care nu și-a dorit-o și cu care nu are ce face.
Aceasta este problema fundamentală a omenirii de la începutul-începuturilor. Cînd o conștientizezi, începi să te întrebi cum a fost posibil, pînă la urmă, progresul general.
*************************************************************************
§ În continuare vom încerca un fel de inventariere selectivă a cîtorva ”maimuțăreli cabaline”.
Layard ne amintește că:
Și Egiptul are monumente admirabile, dar acolo oamenii le-au putut admira timp de secole întregi, rămînînd veșnic o dovadă a puterii și gloriei trecute.
Mișcătoare ingenuitate ! Dar să vedem concret cum s-a manifestat ”admirația” publicului.
Mai întîi un exercițiu de imaginație:
Pînă în secolul IX e.n. piramida cea mare a rămas intactă. Îmbrăcată în învelișul ei alb, de calcar fin, lustruit și neted, avînd săpate pe fețele exterioare nenumărate hieroglife, ea reflecta lumina soarelui cu o strălucire fără pereche, părînd o uriașă oglindă triunghiulară răsărită din nisipul auriu. Toți cei care s-au apropiat cu intenția de a forța intrarea, au fost descurajați de dimensiunile monumentului, de masa enormă de piatră și de lipsa totală a oricărui element care să indice posibilitatea unui acces în interior.
G. Chițulescu * T. Chițulescu Șapte monumente celebre ale arhitecturii antice Editura Tehnică 1959
Așadar, spre deosebire de Ninive, Babilon și restul Mesopotamiei, colosalele edificii egiptene NU s-au ascuns sub pămînt. Mai mult, populația a conviețuit cu ele timp de mii de ani, fără nici un hiatus (Egiptul nefiind propice năvălirilor pustiitoare). Masivitatea piramidelor mai era potențată și de finisajul impecabil, iar simplitatea diamantină a formei ar fi trebuit să frapeze chiar și cele mai rudimentare minți.
G & T. Chițulescu completează:
... Abd al-Latif dă următoarea descriere a modului cum a fost luată îmbrăcămintea de pe piramidele de la Gizeh: „Cînd Melik al-Asiz-Otman-ben-Iusuf a urmat tatălui său, el s-a lăsat convins de unele persoane de la curtea sa, oameni lipsiți de bun simț, de a dărîma aceste piramide...”
Nu aș avansa nici o conexiune cu adevărat semnificativă între ”jupuirea” piramidelor și arabo-musulmanismul nilotic. Mai degrabă l-aș consulta DIRECT pe Mîntuitor:
Evanghelia dupa Matei, cap. 7
6. Nu daţi cele sfinte cîinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcîndu-se, să vă sfîşie pe voi.
Știa EL ce știa.
Adică, la un moment dat, profitînd de unele conjuncturi (cutremure, decizii politice) maimuțele-porci din Cairo, ”nechezînd sălbatic”, s-au năpustit asupra acelui înveliș alb... fin, lustruit și neted distrugîndu-l ! Fiindcă tocmai aveau de reconstruit coșmellile adiacente unor străzi mult mai adecvate necesităților umane.
Poate că pentru cămilarii din imaginea de mai sus complicațiile capitelului elenistic, pe care duhănesc nepăsători, se află dincolo de puterea lor de înțelegere. Însă a confunda imensele bijuterii piramidale cu o simplă carieră de piatră (și asta după ce ți-au lovit-încîntat privirile timp de milenii) reprezintă o decădere mult mai gravă decît aratul unor movile informe (Ninive). Pe lîngă toate, Egiptul, la data decopertărilor, avusese mare grijă să abolească ȘI ROATA (sincron cu restul zonei).
Sic transit gloria mundi !
*************************************************************************
§ Nu se poate spune că la Punta Arenas ar fi fost frig. Vara acolo temperatura măsoară cam 15 grade, dar se întîmplă să ajungă pînă la douăzeci și cinci, iar iarna, prea rar coboară sub minus două... dar ploua în fiecare zi și umezeala pătrundea pînă în măduva oaselor, făcîndu-i să dîrdîie chiar pe cei mai tari la măduvă și la os.
...Era o pirogă lungă, dintr-un trunchi cioplit, mînată de vreo opt alcalufi, toți scunzi, cocîrjați, goi,... purtînd pe umeri un fel de mantăi ponosite, roase... din blană de bursuc. La trecerea corăbiei ieșiră de după stînci și se apropiară scoțînd un fel de strigăte,... Nu era un strigăt războinic ; ...oamenii cerșeau, nărav căpătat odată cu venirea străinilor, fiindcă alrminteri aveau deprinderea să trăiască numai din ce le dădea natura ― și să moară de foame cînd natura se arăta vitregă cu ei. Și-apoi, de la străini nici nu cereau de mîncare, ci zorzoane cu care să se fudulească, precum le e dat multor oameni, nu numai în Țara de Foc. ...Piroga se îndreptă spre mal și băștinașilor nu le trebui mai mult de cîteva minute ca săși îmbarce femeile, copiii și cîinii... Pe țărm, în marginea pădurii, rămîneau grămezi imense de scoici golite, singurul semn care dovedea că aici făcuseră popas alcalufii.
Anton Lupan...; viața și obiceiurile fuegienilor îi erau cunoscute din jurnalul de călătorie al lui Darwin...
– Nu, nu au nici un fel de așezare statornică... Dar n-au nici măcar corturi, ca tot nomadul. Singurul lor bun sînt pirogile și cîinii...
...Firește, viteza corăbiei era mult mai mare decît a pirogilor ; acestea rămîneau adesea atît de departe în urmă, încît le pierdeai din vedere... Dar noaptea, tîrziu, uneori după ce clopotul de cart bătea ceasul douăsprezece, ultima dintre ele sosea la locul de ancorare ― și băștinașii, deși istoviți de drum, se apucau, la lumina torțelor, să caute scoici pe pietre... intrară în apă, pînă la brîu, în timp ce femeile aprindeau focuri pe țărm, iar copiii, cu desăvîrșire goi, se hîrjoneau în jurul lor. Cîinii, la fel de flămînzi ca și oamenii, se adînciră în pădure, hămăind, nădăjduind poate să scoată din culcuș vreun bursuc.
Radu Tudoran Toate pînzele sus
Comparînd următoarele două imagini, se pare că alacalufii anului 1882 (tocmai epoca romanului citat) arată mult mai grăsuți și destinși decît unii românași ai secolului XX (1950-1960). Poate că Radu Tudoran ar fi trebuit să-și actualizeze ”baza de date” personală.
...Era o pirogă lungă, dintr-un trunchi cioplit, mînată de vreo opt alcalufi, toți scunzi, cocîrjați, goi,... purtînd pe umeri un fel de mantăi ponosite, roase... din blană de bursuc. La trecerea corăbiei ieșiră de după stînci și se apropiară scoțînd un fel de strigăte,... Nu era un strigăt războinic ; ...oamenii cerșeau, nărav căpătat odată cu venirea străinilor, fiindcă alrminteri aveau deprinderea să trăiască numai din ce le dădea natura ― și să moară de foame cînd natura se arăta vitregă cu ei. Și-apoi, de la străini nici nu cereau de mîncare, ci zorzoane cu care să se fudulească, precum le e dat multor oameni, nu numai în Țara de Foc. ...Piroga se îndreptă spre mal și băștinașilor nu le trebui mai mult de cîteva minute ca săși îmbarce femeile, copiii și cîinii... Pe țărm, în marginea pădurii, rămîneau grămezi imense de scoici golite, singurul semn care dovedea că aici făcuseră popas alcalufii.
Anton Lupan...; viața și obiceiurile fuegienilor îi erau cunoscute din jurnalul de călătorie al lui Darwin...
– Nu, nu au nici un fel de așezare statornică... Dar n-au nici măcar corturi, ca tot nomadul. Singurul lor bun sînt pirogile și cîinii...
...Firește, viteza corăbiei era mult mai mare decît a pirogilor ; acestea rămîneau adesea atît de departe în urmă, încît le pierdeai din vedere... Dar noaptea, tîrziu, uneori după ce clopotul de cart bătea ceasul douăsprezece, ultima dintre ele sosea la locul de ancorare ― și băștinașii, deși istoviți de drum, se apucau, la lumina torțelor, să caute scoici pe pietre... intrară în apă, pînă la brîu, în timp ce femeile aprindeau focuri pe țărm, iar copiii, cu desăvîrșire goi, se hîrjoneau în jurul lor. Cîinii, la fel de flămînzi ca și oamenii, se adînciră în pădure, hămăind, nădăjduind poate să scoată din culcuș vreun bursuc.
Radu Tudoran Toate pînzele sus
Comparînd următoarele două imagini, se pare că alacalufii anului 1882 (tocmai epoca romanului citat) arată mult mai grăsuți și destinși decît unii românași ai secolului XX (1950-1960). Poate că Radu Tudoran ar fi trebuit să-și actualizeze ”baza de date” personală.
La nord de alacalufi, cam în același mediu și cu aceleași ”tehnici”, viețuit-au băștinașii Chonos (dispăruți pe parcursul secolul XVIII, fără nici o intervenție din partea ”fioroșilor” invadatori albi).
Așadar, pe un teritoriu destul de restrîns, avem două grupuri umane complet antipodale din punct de vedere civilizațional. Cînd spun ”restrîns” nu mă refer doar la distanțe fizice: cîteva sute de kilometri, fie ele oricît de sălbatice, nu pot constitui o barieră de netrecut pentru veșnic migratoarea specie umană. În fond, CUM ajunseseră alacalufii la dracu´n praznic DUPĂ traversarea strîmtorii Behring ? Nici măcar teribilii năvălitori centro-asiatici (huni, mongoli – de obicei călări) nu au avut de parcurs distanțe atît de lungi și, mai ales, atît de accidentate, precum acești primitivi despuiați.
DE CE, după mii și mii de kilometri de-a lungul a două continente, alacalufii s-au mulțumit cu atît de puțin ? Deși mai timpurie (în cu totul alt context, dar și pe scara timpului) observăm o involuție mult mai dramatică decît cea a Orientului Mijlociu. Să știi cum se construiește o pirogă, dar să nu fii capabil a încropi măcar un frunzar care să te apere de ploaie și vînt, e cutremurător. DE CE nu au împrumutat ei absolut nimic de la vecinii Mapuches, sensibil mai avansați chiar și decît mult-lăudații incași ?
DE CE eschimoșii, trăitori la celălalt capăt al uscatului american, într-un mediu mult mai vitreg, au dezvoltat tehnici infinit mai creative (fără vecini care să-i ”inspire”) ?
Pe termen lung, dacă nu uităm dispariția pe șest a ”verișorilor” Chonos, avem de a face cu o strategie de supraviețuire perdantă.
Este o întrebare care ne aruncă înapoi la centro-americana ne-implementare a roții. Sau la mult mai intriganta abolire a ei în alte spații.
Sau la refuzul roabei în Franța anului 1821.
Adică la blocajele mentale ale unei ființe CARE NU SE POATE HOTĂRÎ între cal și locomotivă, între maimuță și om.
§ Dar, SE POATE ȘI MAI RĂU ! (sau ”mai bine” cf. lui Jean-Jacques Rousseau și altor apologeți ai ”bunul sălbatic”).
În vremurile masacrelor indochineze din a doua jumătate a anilor 1970 (înțelegeți Vietnam + Vietcongul comunist, Laos și, mai ales, Cambodgia lui Pol Pot – tot un fel de comunism sovieto-chinez)
s-au ivit
REFUGIAȚII VENIȚI DIN PREISTORIE
... valurile războiului aruncă, pe malurile unor pămînturi mai puțin dușmănoase, mulțimi de refugiați care, în așteptarea unor vremuri mai bune, sînt ”parcați” într-un fel tabere (ca să nu le spunem lagăre). Într-o bună zi, autoritățile tailandeze au avut parte de o mare surpriză: amestecați printre alți fugitivi, li s-a înfățișat un trib de indivizi complet goi, aparținînd unei etnii necunoscute și vorbind un limbaj incomprehensibil. Acești OAMENI, goniți de război direct din adîncurile pădurilor laoțiene, erau relativ micuți (cel mult 1,60 metri înălțime) și puțin corpolenți (spre 40 kilograme).
În ce privește CIVILIZAȚIA lor, ea se situează ÎNAINTEA EPOCII DE PIATRĂ.
....
Cum despre această etnie circulau destule legende, etnologii credeau ― înainte ca Dr. Bernatzik să-i fi fotografiat ― că nu este vorba despre oameni ci despre animale. Cît privește laoțienii și tailandezii aceștia îi catalogau pur și simplu drept ”spirite”. De unde și numele Phi Tong Luang, adică ”duhurile frunzelor galbene”; asta fiindcă, multă vreme, în urma acestei etnii nu rămas decît paravane din frunze de bananier, ridicate în pripă și abandonate la fel de repede din cauza nomadismului lor perpetuu.
...Transferați în tabăra Pua... ei au fost luați în grijă de un etnolog, Pr. Jacques Lemoine... Din păcate acesta nu și-a putut îndeplini sarcina (deoarece) «Tremurau ca niște frunze ... fiindcă era prima oară cînd intrau în contact cu civilizația și vedeau oameni albi.»
În tabăra Pua... Phi Tong Luang și-au construit, de bine de rău, adăposturi improvizate. Dar adăstau permanent într-o stare de prostrație. ...(doar) un medic misionar, Dr. Maddox, împreună cu soția... i-a putut ”îmblînzi”, ocupîndu-se de ei ca de niște copii.
....
Phi Tong Luang cunosc focul, dar nu au atins încă EPOCA DE PIATRĂ: nicăieri, în locațiile părăsite, nu au fost găsite unelte din acest material, nici vase de ceramică. În schimb s-au depistat coșuri împletite (dar se pare că această tehnică a fost împrumutată în urma contactului cu Hmongii), și obiecte cioplite din bambus.
....
Phi Tong Luang abia vorbesc. Dr. Bernatzik a observat că petrec ore întregi fără a schimba vreun cuvînt. Cînd deschid gura, emit doar cîteva silabe lungi, cum ar fi «m-m» și «eheheh». Abia pot număra pînă la trei. ... Structura lor socială este foarte limitată: circulînd în grupe de cîteva familii (maximum 20 de persoane), ei ignoră complet celelalte grupuri ale propriei etnii. Totuși, în sînul fiecărui grup, există o oarecare coeziune, mai ales la nivel de familie: bunici, părinți și copii formează un nucleu.
Zero și în ce privește arta: nici o îmbrăcăminte, nici o bijuterie, doar cîteva tatuaje foarte simple...
Science & Vie (vezi paginile scanate)
Au preferat pădurea în locul uzinei. Cea mai mare parte a acestor Phi Tong Luang au murit de anorexie mentală «sufocați» de civilizație. Și ce civilizație; o tabără de refugiați pierdută prin munții Tailandei și păzită cu militari. Primul traumatism: ei, care ignorau orice fel de haine, au fost îmbrăcați. Apoi au intrat pe mîna medicilor. Ce viață ! Supraviețuitorii au fugit în munții din preajmă, scăpînd de o încercare încă și mai traumatizantă: acea a transferului într-o lugubră periferie din New York, Sydney sau, în Franța, centrul de la Créteil.
Excelent ! Jean-Jacques Rousseau să trăiască ! Observați perfecta continuitate de gîndire între hipioții revistei franceze de acum 40 de ani și cea puțintel mai ”proaspătă” a lui Colin Chant și David Goodman (pag.6).
Ultimii ne vîră pe gît ”minunatele” lor străzi înguste, cotite și puturoase ale Evului Mediu (de pe toate meridianele).
Ceilalți ne spun direct că oricare ALTĂ soluție e mai bună decît civilizația occidentală.
ORICARE !
Subînțeles: inclusiv deportarea la țară, cu AKM-ul în coaste, a orășenilor cambodgieni de către ultra-criminalul regim Pol Pot (1/3 din întreaga populație a țării asasinată cu ocazia acelei ”întoarceri la natură”).
Probabil că, dacă Pol Pot i-ar fi cunoscut pe eluzivii Phi Tong Luang, ar fi impus mai degrabă revenirea supușilor săi la starea de ”duhuri ale frunzelor galbene” decît la prea-evoluata profesiune de agricultor – acolo deja TREBUIE să vorbești articulat și să numeri mai sus de cifra trei.
Iar după mintea lui Colin Chant și David Goodman transferarea despuiaților tailandezi în mult iubitele lor ulicioare jegoase i-ar fi stresat pe aceștia infinit mai puțin decît periferiile late, drepte și – evident – ”lugubre” ale New Yorkului sau Sydneyului.
*************************************************************************
§ Challenge and response ― ”Provocare” și ”răspuns” (Arnold Toynbee)
Lumea în care evolua maimuța primordială i-a aruncat acesteia diverse ”provocări”. Drept ”răspuns” unele primate s-au mulțumit cu ce aveau și au rămas în copaci – altele s-au transformat în oameni. Cum ”progresul” s-a accelerat, pe parcurs, cîțiva (alacalufii, Phi Tong Luang) s-au dat deoparte, incapabili ”să mențină ritmul”.
N-ar fi ceva nou.
Primele vertebrate ce au cucerit uscatul (acum vreo 370 de milioane de ani) au fost amfibienii (strămoșii broaștelor). Ele respirau și prin plămîni și prin piele – avantaj ce le permitea traiul în ambele medii (sol și apă). Succesul acestei adaptări a fost atît de mare încît specia și-a putut permite adevărați ”monștri” precum Eryops care putea să atingă 3 metri și să cîntărească 90 de kilograme.
Atunci însă, cînd au intrat pe rol reptilele cu pielea solzoasă, adică animale complet adaptate la uscat (faimoșii dinozauri), n-au mai rămas decît exemplarele mărunte pe care le cunoaștem și astăzi.
Dar, la început, sub presiunea competiției, broscozaurii au încercat reîntoarcerea la mediul acvatic, ”inventînd” un fel de himere suprarealiste, precum Gerrothorax (un metru lungime).
Respirația prin piele nemaifiind suficientă, adulții păstrau branhiile mormolocilor (la rîndul lor o rămășiță ”piscicolă”) și și-au dotat labele cu membrane interdigitale. În ciuda dimensiunilor erau niște ființe foarte modeste care se ascundeau prin mîl, vînînd, la ocazie, de jos în sus (motivul repoziționării ambilor ochi deasupra craniului - precum la calcani).
Dacă asta nu se numește INVOLUȚIE...
Astfel Gerrothorax a mai trăit neschimbat (și ”fericit”) încă vreo 35 de milioane de ani – după care, deși retras ”în gaură de șarpe”, a dispărut definitiv. E mult ? E puțin ? Față de cele cîteva secole sau milenii ale supraviețuirii Chonos pare mult. La scară geologică e foarte puțin.
Esențialul constă în șubrezenia persistenței prin soluția pașilor înapoi, adică a STAGNĂRII. Așa cum spuneam, o strategie perdantă pe termen lung.
*************************************************************************
§ Dar nu Gerrothorax, alacalufii sau Phi Tong Luang pus-au bețe în roate progresului. Nu ! Tocmai retragerea lor ”voluntară” din cursă ar trebui să trezească admirația (și compasiunea):
”Nu putem mai mult ! Cale liberă ! NOI NE STINGEM ÎN TĂCERE.”
...Pe când alții stând în umbră și cu inima smerită
Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită...
Atitudinea lor de forfait total pare mult mai cinstită decît a celor ce au despuiat piramidele sau (încă) refuză să-și ușureze munca, împingînd drăcescul instrument numit ”roabă”.
Mult mai gravă decît ieșirea deliberată de pe scena istoriei ar fi mușcarea propriei cozi, învîrtirea în cerc – construirea unei civilizații strîmbe, incomplete.
În acest sens ”flamboaianții” mayași sînt un exemplu de prim ordin: deși păreau teribil de avansați, pînă la urmă au clacat catastrofal fiindcă ― similar cu cele mai primitive populații de nici-culegători-nici-agricultori ― NU ȘTIAU să cultive ”sustenabil” pămîntul. Adică foloseau exclusiv săpăliga proto-sumeriană, plus defrișarea-prin-ardere. Adică FĂRĂ arat adînc, FĂRĂ asolamente, FĂRĂ îngrășăminte. E drept și că stratul ultra-subțire de sol fertil al pădurilor tropicale nu aduce deloc cu valea Nilului sau a Tigrului & Eufratului...
Dar CE a împiedicat ”geniile calendaristice” înălțătoare de formidabile piramide să-și redirijeze ”micile celule cenușii” spre rezolvarea acestor probleme ABSOLUT VITALE ?
CE ?
Pînă la urmă n-au decăzut la starea alacalufilor doar fiindcă jungla Yucatanului oferă ceva mai multe resurse decît insulele Țării de Foc. Atunci cînd ”SS-istul” Cortez invadat-a peninsula, civilizația Maya era deja, de secole, moartă și îngropată prin propria incompetență.
Dl. Eric S. Thompson bîjbîie uimit în jurul problemei: Cultura maya nu numai că a produs genii, dar le-a creat într-o atmosferă care ne apare cu totul neverosimilă. Cînd te ocupi de indienii maya, nu trebuie niciodată să te aștepți la ceea ce este firesc. ÎN DOMENIILE NEPRACTICE AU CREAT LUCRURI EXCEPȚIONALE, ÎN CELE PRACTICE AU EȘUAT.
Dar ce poate fi mai nefiresc-neverosimil-nepractic decît abolirea roții ?
Nu există prostie veritabilă – doar LENE INTELECTUALĂ. Treabă de care ”calul din locomotivă” nu e complet străin.
Din păcate avem asemenea tîrîie-brîu printre noi chiar ACUM: sînt tocmai ultra-modernii ”profeți ai viitorului” care, de la Jean-Jacques Rousseau încoace, ne propun drept panaceu ”soluția Gerrothorax”.
...pedanţi perverşi, lachei şi şarlatani dispun în plus de minunile tehnicii şi ale ştiinţei contemporane pentru a-şi răspîndi sofismele şi pentru a prosti opinia publică, acoperind vocea martorilor autentici, a istoricilor conştiincioşi, a gînditorilor independenţi... Astfel progresul ignoranţei care se ignoră îl depăşeşte cu mult pe acela al mecanicii şi al electronicii, favorizînd teatromania în spatele cărora se elaborează viitoarele catastrofe.
Marx 1842: „Ignoranţa este o forţă demonică şi trebuie să ne aşteptăm că ea va fi cauza multor tragedii şi de acum înainte.”
Barbaria nu mai este o amenințare: ea este situația care ne înconjoară și care ne oprimă peste tot.
Nu știu dacă, aflînd toate astea, triștii Phi Tong Luang s-ar întrista și mai tare sau ar rîde cu lacrimi (amare).
”Nu putem mai mult ! Cale liberă ! NOI NE STINGEM ÎN TĂCERE.”
...Pe când alții stând în umbră și cu inima smerită
Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită...
Eminescu Scrisoarea I
Mult mai gravă decît ieșirea deliberată de pe scena istoriei ar fi mușcarea propriei cozi, învîrtirea în cerc – construirea unei civilizații strîmbe, incomplete.
În acest sens ”flamboaianții” mayași sînt un exemplu de prim ordin: deși păreau teribil de avansați, pînă la urmă au clacat catastrofal fiindcă ― similar cu cele mai primitive populații de nici-culegători-nici-agricultori ― NU ȘTIAU să cultive ”sustenabil” pămîntul. Adică foloseau exclusiv săpăliga proto-sumeriană, plus defrișarea-prin-ardere. Adică FĂRĂ arat adînc, FĂRĂ asolamente, FĂRĂ îngrășăminte. E drept și că stratul ultra-subțire de sol fertil al pădurilor tropicale nu aduce deloc cu valea Nilului sau a Tigrului & Eufratului...
Dar CE a împiedicat ”geniile calendaristice” înălțătoare de formidabile piramide să-și redirijeze ”micile celule cenușii” spre rezolvarea acestor probleme ABSOLUT VITALE ?
CE ?
Pînă la urmă n-au decăzut la starea alacalufilor doar fiindcă jungla Yucatanului oferă ceva mai multe resurse decît insulele Țării de Foc. Atunci cînd ”SS-istul” Cortez invadat-a peninsula, civilizația Maya era deja, de secole, moartă și îngropată prin propria incompetență.
Dl. Eric S. Thompson bîjbîie uimit în jurul problemei: Cultura maya nu numai că a produs genii, dar le-a creat într-o atmosferă care ne apare cu totul neverosimilă. Cînd te ocupi de indienii maya, nu trebuie niciodată să te aștepți la ceea ce este firesc. ÎN DOMENIILE NEPRACTICE AU CREAT LUCRURI EXCEPȚIONALE, ÎN CELE PRACTICE AU EȘUAT.
Dar ce poate fi mai nefiresc-neverosimil-nepractic decît abolirea roții ?
Nu există prostie veritabilă – doar LENE INTELECTUALĂ. Treabă de care ”calul din locomotivă” nu e complet străin.
Din păcate avem asemenea tîrîie-brîu printre noi chiar ACUM: sînt tocmai ultra-modernii ”profeți ai viitorului” care, de la Jean-Jacques Rousseau încoace, ne propun drept panaceu ”soluția Gerrothorax”.
...pedanţi perverşi, lachei şi şarlatani dispun în plus de minunile tehnicii şi ale ştiinţei contemporane pentru a-şi răspîndi sofismele şi pentru a prosti opinia publică, acoperind vocea martorilor autentici, a istoricilor conştiincioşi, a gînditorilor independenţi... Astfel progresul ignoranţei care se ignoră îl depăşeşte cu mult pe acela al mecanicii şi al electronicii, favorizînd teatromania în spatele cărora se elaborează viitoarele catastrofe.
Marx 1842: „Ignoranţa este o forţă demonică şi trebuie să ne aşteptăm că ea va fi cauza multor tragedii şi de acum înainte.”
Boris Souvarine
Barbaria nu mai este o amenințare: ea este situația care ne înconjoară și care ne oprimă peste tot.
Olavo de Carvalho
Roger Scruton:
D. p. d. v. intelecual, lumea universitară căreia îi aparținem amîndoi (Roger Scruton și Jordan Peterson) a pornit într-o direcție negativă, preferînd întotdeauna destructurarea oricăror explicații prin REDUCEREA LOR LA CELE MAI JOASE CAUZE.
Nu știu dacă, aflînd toate astea, triștii Phi Tong Luang s-ar întrista și mai tare sau ar rîde cu lacrimi (amare).
*************************************************************************
§ La final niscai ”facts” despre unele mari civilizații viciate de blocaje mentale.INDIA
Specialiștii străini s-au plîns adeseori de lipsa unei tradiții istoriografice indiene. India posedă o moștenire literară enormă acumulată de-a lungul secolelor, iar o bună parte din ea vorbește despre evenimente trecute. DAR niciodată nu a generat vreun istoric comparabil cu cei din vechea Grecie sau Romă... Una din trăsăturile distincte ale civilizației indiene (frecvent menționată) constă în completa ei indiferență față de... ideea că omul poate fi propriul său subiect de cercetare... Explicațiile oferite pentru această deficiență: indienilor le lipsește ”simțul” istoriei; pentru ei istoria faptică sau ”obiectivă” nu prezintă nici un interes...
Primul care a remarcat acest lucru a fost Alberuni (persanul Al-Biruni, în scrierea sa din 1030 cu privire la ”Analiza povestirilor indiene – ce poate fi adevărat și ce nu”): ”Hindușii nu dau prea mare importanță ordonării evenimentelor istorice, sînt foarte neglijenți cu succesiunea regilor lor și, întotdeauna cînd le ceri precizări și nu mai știu ce să răspundă, se refugiază în basme”.
INDIAN HISTORIOGRAPHY By Dr. Binod Bihari Satpathy
...Lipsa scrierilor istorice are rădăcini adînci. Vechii indieni credeau, nu doar că poeții sînt mai valoroși decît istoricii, dar și mult mai capabili să scrie istoria. Kalhana, autorul lui Rajatarngini (o istorie a regilor Cașmirului din secolul XII), își începe scrierea spunînd:
”CINE ar putea, mai bine decît un poet, să aducă înapoi trecutul prin dulci compoziții; și CE l-ar pute face mai inteligibil decît arta lui ?”
R. C. Majumdar, decanul istoricilor indieni, se plîngea (în lucrarea Vechea Indie din 1968): ”Unul din cele mai grave defecte ale culturii indiene, care desfide orice interpretare rațională, este aversiunea indienilor față de scrierea istorică. Ei s-au aplecat asupra tuturor domeniilor imaginabile ale literaturii, excelînd în multe din ele, dar niciodată nu au luat în serios scrierea istorică”; drept consecință ”o mare parte din cunoștințele noastre legate de istoria veche a Indiei se datorează străinilor”.
Astăzi, cînd vrei să scrii despre acea perioadă, ești obligat să-l consulți pe Herodot și pe grecii care au luat parte la campania lui Alexandru cel Mare în India; pe istoricul grec Megastene, ambasador la curtea lui Chandragupta Maurya în anul 300 î.e.n. (de unde și-a cules datele pentru lucrarea sa numită chiar Indica); Geografia lui Ptolemeu precum și pe călătorii chinezi Faxian și Xuanzang.
India’s Missing Historians By Mihir Bose | Published in History Today Volume: 57 Issue: 9 2007
... DESFIDE ORICE INTERPRETARE RAȚIONALĂ ...
Cu asta s-a spus aproape tot.
Spre deosebire de Orientul Mijlociu (unde abandonarea roții a fost o mișcare de ansamblu) aicea păcatul cade doar pe elita unei societăți, altfel absolut remarcabile. Care, printre altele, a generat ”doar” Vedele, Mahabharata și Ramayana, cifrele zise ”arabe” (inclusiv genialul ZERO), picturile și sculpturile de la Ajanta, Ellora (& infinite alte opere plastice), stîlpul de fier din Delhi, Taj Mahalul, BUDISMUL...
Deci nu avem de a face cu o regresiune generală, ci doar cu împietrirea într-un fel de stare adamică (e drept, restrînsă):
Marele explorator Sir Henry Morton Stanley a plecat în 1874 de pe coasta africană a Oceanului Indian pentru a găsi izvoarele Nilului. După trei ani se afla pe cursul inferior al fluviului Congo pe punctul de a lămuri traseul complet al acestuia. Între timp traversase continentul de-a latul, cu eforturi şi suferinţe cumplite. Iată ce i-a spus unul din oamenii săi, cu care pornise din Zanzibar:
– Puternicul stăpîn e înţelept. El scrie într-o carte tot ceea ce se întîmplă. În fiecare zi are ceva de scris. Noi, negrii din Zanzibar, nu ştim nimic şi nu avem MEMORIE. Ceea ce am văzut ieri, uităm astăzi.
PUTERNICUL stăpîn NU UITĂ NIMIC.
CHINA
Ideea de istorie și istoricii n-au lipsit.
Dar...
NU opere plastice monumentale (nici măcar în domeniul arhitecturii, fie ea megalitică sau ultra-elaborată). Chiar și despuiații polinezieni din microscopica insulă a Paștelui au fost mai ”productivi” (ce să mai vorbim despre ”minusculii” khmeri cu formidabilul lor Angkor, absolut fără echivalent în Imperiul Celest).
Pînă în zilele noastre, în limba chineză, „construcție” este „un lucru făcut din piatră și lemn”.
Fernand Braudel Structurile cotidianului
NICI o inovație matematică (deși filosofi majori cu toptanul). A fost nevoie de munca și persuasiunea iezuiților (la concurență cu astronomii musulmani) pentru a ordona cît de cît calendarul sinic.
NU mitologie cosmică, articulată prin uriașe poeme epice – doar o colecție de basme dezlînate. Ca un fel de consecință
NICI O RELIGIE MAJORĂ PROPRIE (pînă la importarea budismului)
Joseph Needham (și epigonii) bat multă monedă pe tema priorităților chineze în materie de invenții tehnice (busola, hîrtia, praful de pușcă, ș.a.m.d.). În mare corect. Dar tot Needham, incapabil să-și înfrîneze complet obiectivitatea greco-romană, pune o întrebare fundamentală:
Pentru ce China a fost depăşită de civilizaţia vestică, în ciuda succeselor sale iniţiale ? Pentru ce remarcabilele invenții chinezești au fost, în Europa, veritabile lovituri de bici pe crupa progresului, în timp ce în spațiul originar abia s-au simțit ?
Iată un posibil răspuns din Marshall McLuhan (Galaxia Gutenberg, Editura Politică, pag.65-66) unde Werner Heisenberg, vorbind despre „știință ca de un element de interacțiune între om și natură”, propune următorul text:
...cu două milenii şi jumătate în urmă, de pildă, savantul Tsuang-Tsi a şi vorbit despre pericolul folosirii maşinilor, spunînd:
În timp ce Tsi-Gung călătorea prin ţările din nordul fluviului Han, el a văzut un bătrîn care lucra în grădina lui de zarzavat. Făcuse un şanţ de irigare. Cobora el însuşi în fîntînă, umplea o găleată cu apă, pe care o aducea în braţe şi o turna în şanţ. Deşi se ostenea foarte tare, avea puţin spor. Tsi-Gung îi zise: Există un procedeu care ţi-ar permite să umpli într-o zi o sută de şanţuri, fără să te oboseşti. Vrei să-l înveţi ? Grădinarul, care stătea aplecat, se ridică, îl privi în faţă şi îl întrebă: Cum vine asta ? Tsi-Gung spuse: Iei o bară de lemn îngreuiată la un cap şi uşoară la celălalt. În felul acesta poţi scoate apa din puţ cu foarte mult spor. Asta se numeşte o fîntînă cu cumpănă.
Faţa bătrînului se roşi de supărare şi el spuse: L-am auzit pe învăţătorul meu spunînd: cînd un om foloseşte o maşină, ajunge să-şi facă toate treburile ca o maşină; cel care îşi face treburile ca o maşină ajunge să aibă o inimă ca o maşină, iar cel care are o inimă ca o maşină în piept îşi pierde simplicitatea. Acela care şi-a pierdut simplicitatea devine nesigur în mişcările sufletului său. Nesiguranţa în mişcările sufletului este ceva ce nu se împacă cu cinstea. Nu că n-aş cunoaşte lucrurile de care îmi vorbeşti, dar mi-ar fi ruşine să le folosesc.
Este de-a dreptul uimitor faptul că „modernii” Werner Heisenberg și Marshall McLuhan pică în confuzia inimă-suflet-morală-cinste versus MAȘINĂ. Ce are una cu alta ? Capcana ingenioasă, scutindu-l pe vînătorul primitiv de confruntarea directă cu un animal fioros, e altceva decît fîntîna cu cumpănă ? Dar roata olarului ? Dar șurubul lui Arhimede ? Dar prima piatră cioplită, compensînd lipsa colților și ghearelor ? Pînă unde ajungem conformîndu-ne acestei linii de gîndire ? La degetul opozabil al lemurienilor ? La peștii cu spinul frontal transformat în momeală-viermișor care le permite să vîneze fără (prea) mare efort ?
La ”planurile” lui Dumnezeu ?
Cît privește filosofia bătrînului chinez, care asuda de dragul ”cinstei”, autorul o poate demonta prin prisma experienței proprii. Așadar, în tinerețe, am practicat înotul de performanță. Asta presupunea kilometri întregi de măcinat apa între doi pereți aflați la niște zeci de metri. Un efort (gratuit, e drept) perfect echivalent cu o muncă grea. Ei bine, în această situație TOT ce mai putea genera creierul subsemnatului consta în repetiția obsesivă – Să termin ! Să termin ! Să termin ! – ȘI NIMIC ALTCEVA. De fapt mă simțeam exact ca o MAȘINĂ – amorf, abiotic, imbecil. Aproape sigur Heisenberg și McLuhan nu au trecut prin asemenea încercări, altfel îl dădeau dracului pe Tsuang-Tsi & Tsi-Gung cu tot cu țărănoiul lor nemaipomenit-de-harnic-dar-cu-inima-simplă.
Există însă un obiect minor (nu întotdeauna mic) care desființează complet parabola lui Tsi-Gung: morișca de rugăciuni budistă (o sfîrlează inscripționată votiv). ”Efortul” depus pentru învîrtirea ei manuală echivalează cu rostirea unei suplicații către divinitate ― un fel de mătănii mecanizate. Invenția nord-indiană (lamaistă) a fost adoptată și perfecționată cu entuziasm în China, unde se află chiar cea mai mare instalație de acest tip (24m înălțime și-nu-știu-cîte tone, templul Dukezong, provicia Yunnan – sînt necesari cel puțin patru oameni ca s-o pună în mișcare). Vasăzică palmele trase unei instalații, rudimentare și foarte materiale, echivalează cu un profund act spiritual. Semnificativ, dacă ținem cont că, în general, Imperiul Celest a respins viguros orice noutăți tehnice străine. Sărind peste veacuri și filosofi (confucianiști au ba), rezultă că bătrînul grădinar chinez, ce-și simțea inima coruptă de o banală fîntîna cu cumpănă, urcă ”smerit” Everesturi imateriale doar învîrtind un titirez.
Dincolo de amănunte, povestea refuzului de civilizație (incluzînd tehnica cea mai elementară) răspunde complet întrebării lui Needham (Pentru ce China a fost depăşită de civilizaţia vestică, în ciuda succeselor sale iniţiale ? Pentru ce remarcabilele invenții chinezești au fost, în Europa, veritabile lovituri de bici pe crupa progresului, în timp ce în spațiul originar abia s-au simțit ?)
Păi fiindcă li se părea că-și vînd sufletul diavolului. LI SE PĂREA ! În loc să gîndească, rece și pragmatic, cum să reducă secreția de sudoare, le ardea de lirică. Flămînzi-morți, dar poeți ! Admirabilul mare canal dintre fluviile Huang-He și Yangtze avea o grămadă de ecluze – bravo inginerilor locali ! Dar și numeroase denivelări, unde navele erau ridicate și coborîte prin forța brațelor.
(ambasada Macartney la Beijing 1793 – vezi și imaginea de mai jos a aceluiași William Alexander)
Misiunea (ambasada) Macartney a încercat să obțină din partea împăratului Chinei o relaxare a restricțiilor comerciale (impuse tuturor străinilor) prezentînd diverse produse anglo-occidentale. Răspunsul ”celestului” suveran a fost:
Imperiul nostru, în interiorul granițelor sale, posedă din abundență tot ce-i trebuie. Prin consecință nu are nevoie să importe nimic de la barbari.
Să spunem că, pînă în acest punct, răspunsul avea mai mult un caracter ”tehnic”. Urmează însă o completare extrem de semnificativă pentru studiul nostru:
O, Rege ! Probabil că propunerile de mai sus au fost avansate de ambasadorul tău în glumă și pe propria răspundere; sau poate că tu însuți, atunci cînd ți-ai exprimat aceste dorințe ofensatoare, ignori regulile dinastiei noastre. DACĂ, după primirea acestui mesaj explicit, vei mai pleca urechea la subordonații tăi și vei mai permite barbarilor tăi comercianți... Să nu spui că nu ai fost avertizat la timp ! Supune-te cutremurat și fără nici o abatere !
Așadar se decretează că TOATE națiunile Pămîntului sînt supuse Chinei, iar europenii doar niște barbari printre ceilalți. Ținînd cont de cartografia chinezilor și cam ce geografie ”știau” ei în general, declarația de mai sus frizeză aroganța unei gorile dominante, nu prea lămurită DACĂ chiar mai există și alte hoarde decît a ei.
Phi Tong Luang pe dos. Blocajul mental care i-a împins înapoi în epoca de ne-piatră pe timidele duhuri ale frunzelor galbene bîntuia și ultra-civilizatul Imperiu de Mijloc, dar în sens invers.
Rezultatul ? În nu mai mult de un secol, China se afla în pragul desfiintării:
1900 – Serghei Witte, ministru rus ”moderat”: Rusia, atît geografic cît şi istoric, are incontestabil dreptul la partea leului din această PRADĂ (sic !) …absorbţia de către Rusia a unei mari porţiuni din Imperiul Chinez este doar o chestiune de timp.
Și asta tocmai în momentul în care Japonia, prin eforturi agonice, se smulsese dintr-o izolare încă și mai severă. Aicea se ajunsese fiindcă, în mintea chinezilor (inclusiv a împăraților ce-i cîrmuiau), TOTUL era perfect din moși-strămoși – ȘI AȘA TREBUIA SĂ RĂMÎNĂ !
Cutremurați-vă ! O, voi barbari universali !
Bieții chinezi ! S-au tot învîrtit în cerc, rostogolind moriști-rugăciuni uriașe și cărînd apa cu brațele de dragul simplicității. Numai că progresul merge fix pe dos ― de la simplu la complex. De la cules banane, la vînătoarea de mamuți. De la tocit tălpile, la strunirea calului.
De la Stonehenge la Partenon.
Renumitul economist Milton Friedman menționează o poveste amuzantă întîmplată la una din primele lui vizite în China (care era la începutul privatizării parțiale în economie). A observat o mare de oameni săpînd cu lopata fundamentul unei construcții. Cînd i-a întrebat pe constructorii chinezi de ce nu folosesc excavatoare care sînt mult mai eficiente ei au răspuns că în felul acesta au înzecit locurile de muncă. La care Friedman le-a sugerat: De ce nu îi puneți să sape cu lingura, în felul acesta veți însuti locurile de muncă.
Da, dar simplicitatea fusese salvată ― ASTA nu știa Friedman.
Nu ”Vestul” a fost favorizat de ce știu eu ce condiții ”obiective”, ci ”Estul” a crescut într-un acvariu. Abia ținînd cont de aceste condiții putem spune că realizările Chinei au fost excepționale. Din păcate, la fel cu ”tradiționalele” picioare feminine deformate din copilărie (deliciul confucianiștilor ”estetizanți”), civilizația chineză s-a înghesuit în propriul papuc, dansînd mărunt un step solitar.
...Forța Europei și a culturii sale [...] constă în înclinația pentru critică și, mai ales, pentru autocritică [...] Mintea europeană recunoaște că are limite, este sceptică, dubitativă, întrebătoare. Alte culturi nu au acest spirit critic [...] Ele aruncă vina pentru orice e rău asupra altcuiva, asupra altor forțe (conspirații, agenți, stăpîniri străine de un soi sau altul). Ele consideră orice critică drept un atac răuvoitor, drept o discriminare. [...] În loc să se autoanalizeze, ele gem de RESENTIMENTE, COMPLEXE, INVIDII, CIUDE, MANII.
Drept consecință manifestă o incapacitate structurală de a progresa din punct de vedere cultural și nici nu pot genera prin ele însele voința transformării și a evoluției.
Ryszard Kapuscinski, jurnalist
Într-o însemnare din jurnalul sǎu André Gide enumerǎ cîteva fraze celebre specific franţuzeşti: «que diable allait-il faire dans cette galère?» [ ce naiba cǎuta pe galera aia ? ], «comment peut-on être Persan ?» [ cum poate fi cineva persan ? ], «cultivons notre jardin» [sǎ ne lucrǎm (doar) grǎdina (proprie) ] şi încǎ vreo cîteva, care exprimǎ autarhia spiritualǎ a Franţei şi mentalitatea ei cazanierǎ. …cultura francezǎ a manifestat constant …o mefienţǎ faţǎ de exotic, nu rareori mergînd pînǎ la SUFICIENŢǍ şi INCURIOZITATE. Lucrul se explicǎ, fireşte, în primul rînd prin caracterul complet şi perfect al geografiei atît naturale cît şi culturale a Franţei… …curiozitatea pentru alte civilizaţii sînt în genere excluse din biografia cît şi din concepţia de viaţǎ a scriitorului francez… pentru care de altfel nici nu existǎ decît o singurǎ civilizaţie, şi tot ce e strǎin e barbar sau cel puţin bizar şi suspect… Englezii sînt INSULARI numai geografic; ca spirit adevǎraţii insulari sînt în fond francezii…
Iată cum, dintr-o singură lovitură, ni se explică INSULARITATEA unor popoare continentale vs. unele realmente înconjurate de mare.
A Franței vs. Anglia.
A Chinei vs. Japonia.
Țara Soarelui Răsare sensibil mai radical ruptă de lume decît Imperiul Celest. Dar și mult mai rapid și energic dez-izolată – prin consens național.
Cuvinte cheie: SUFICIENŢǍ şi INCURIOZITATE.
Cine-l citește pe părintele Évariste Régis Huc (Souvenirs d'un Voyage dans la Tartarie, le Thibet, et la Chine pendant les Années 1844, 1845, et 1846) va putea constata de visu în ce hal de pietrificare se afla China, doar cu puțin înainte de formidabila revoltă ”Taiping” (20-30 DE MILIOANE de morți). Încă una din periodicele zguduiri ale ”Imperiului de mijloc” care nu a schimbat NIMIC.
Nu știu, prin comparație cu Franța, cît de răspîndită era roaba în arhipelagul britanic la 1821. Însă toate cele de mai sus ne arată o imagine cutremurător de asemănătoare cu bumerangul Australiei aborigene (vezi mai jos).
*************************************************************************
§ Pentru susținerea tezei privind maimuța
din noi (sau calul din locomotivă) ar mai merita examinat un caz de ”blocaj
mental” ~ ”dare îndărăt”.
Dl. Jared Diamond, în ”Viruși, arme și
oțel” (Editura Allfa 2014) la pagina 236 își pune următoarea întrebare: ... de ce aborigenii din nord-estul Australiei
nu au adoptat arcul și săgețile pe care le-au văzut folosite de către insularii
Strâmtorii Torres cu care au făcut schimburi ? (autorul
va frămînta problema de mai multe ori – pe noi ne interesează situația în sine).
Ceea ce ”uită” Dl Jared ar fi tocmai
faliile căscate ÎNTRE aborigeni cu
privire la bumerang – un instrument-simbol al continentului. Harta de pe pagina
precedentă ne arată un fapt încă și mai uimitor decît refuzul arcului cu săgeți
– toate zonele maro (inclusiv nord-estul) nu foloseau DELOC bumerangul. Un
mister care nu mai poate fi explicat în nici un fel prin condițiile de mediu
locale.
Chiar înaintea textului citat, el emite
cea mai valoroasă observație din toată cartea: Oamenii
par a fi perfect inteligenți ca indivizi; dar problema pare a fi cauzată de
societățile lor. O reținem și pentru
viitor.
Și iată cum, tocmai din Australia, ne
întoarcem la Tsi-Gung și la țărănoiul său nemaipomenit-de-harnic-dar-cu-inima-simplă
(care refuza cu încăpățînare să-și ușureze munca). Fiindcă mecanismul este
identic chiar și în lipsa unor justificări filosofico-poetice. O serie întreagă
de oameni DE ORIUNDE sînt perfect inteligenți, dar refuză să-și bată capul cu
”noutăți”. Refuză roata. Despoaie piramidele fiindcă le sînt la îndemînă și
astfel pot căra splendidele plăci de calcar lustruit FĂRĂ ROABĂ. Maimuța din ei
zbiară disperată după simplitatea vieții în copaci. Mulțimi de ”Jean Jacques
Rousseau” urlă gîtuite după ”inocența” și egalitatea totală a vînătorilor-culegători
(care nu posedau cine știe ce bunuri pur și simplu fiindcă nomadismul nu
permitea transportul lor de ici pînă colo).
Dar cine-i împiedică pe toți acești
tsigungi să facă EI (strict personal) pasul înapoi à la manière de Phi Tong Luang ? Cine ? DE CE Colin Chant & David Goodman nu-și mută
domiciliul pe vreo străduță orientală oarecare ca să ne demonstreze, via
propriile persoane, cît de adecvate (”mai” adecvate) sînt ele nevoilor
umane? În fond dacă Socrate
a decis să moară ca să-și demonstreze tezele morale, DE CE epigonii lui Rousseau nu și-ar tulbura
un pic confortul personal pentru a-și valida tezele ?
Ceea ce vreau să arăt este că, ținînd cont
de toate setback-urile amintite (și cîte ar mai fi), progresul a fost un
veritabil miracol. Și că, indiferent de rasă sau continent, ”bolovanul” Mr.
Hyde (fie el cal, maimuță, țăran francez anti-roabă sau ”intelectual de vîrf” modern) ne-a tras în jos permanent.
Deși ahtiați după ”primitivisme”,
ecologiștii de la Science & Vie, confruntați cu materializarea propriilor
fantasme, lipesc pe fruntea bieților Phi Tong Luang o etichetă-diagnostic
savantă și foarte comodă: ”anorexie mentală”. Prin asta mai mult încurcă
treburile decît le lămuresc fiindcă ”anorexia” simplă, constînd într-o
auto-înfometare voluntară (și excesivă), este specifică claselor superioare
occidentale – fie că e vorba despre posturile religioase ale Evului Mediu
tîrziu, fie de obsesia slăbiciunii-estetice-și/sau-sănătoase din epoca modernă
(care debutează deja în secolul XIX).
Cum ”spiritele frunzelor galbene” erau
deja semi-înfometate de o viață trăită la limita subzistenței, aș înlocui
”anorexie mentală” cu expresia ”stupoare-în-fața-șocului” ― ȘOCUL VIITORULUI[1] ! Exact
ce au vrut să evite atunci cînd, confruntați cu schimbări mult mai benigne,
s-au retras în epoca lemnului. Ulterior, forțați să execute un salt atît de imens
încît ar dărîma pe oricine, li s-au blocat pînă și funcțiile organice
elementare – recte hrănirea.
”Calul”, obligat intempestiv să dea din
picioare cu viteza pistoanelor locomotivei !
Maimuța, forțată brusc să coboare din
copac și s-o ia la fugă prin savană, fără speranță de întoarcere la banane !
Numai că tocmai cei care ne laudă
”virtuțile” străzilor înguste mult mai
adecvate necesităților umane sau
vituperează inflamați împotriva lugubrelor periferii din New York și Sidney sînt tot un fel de Phi Tong Luang, dar palavragii și lipsiți de
curajul unor gesturi radical-concrete. Pozează în gînditori obiectivi, dar în
fapt suferă de o ”anorexie mentală” atît de gravă încît adastă stupefiați în
fața realității, fără a pricepe nimic. Evident că nu se auto-înfometează, ba
chiar abundența de alimente din epoca modernă le priește, permițîndu-le o agresivitate
de babuin buimac.
[1] Putem defini șocul viitorului ca pe o năruire, simultan fizică și
psihologică, provocată de oboseala excesivă a sistemelor de adaptare ale
organismului uman. Simplificat: șocul viitorului este reacția omului
supra-stimulat. (Alvin Toffler)
§ Dar din ce străfunduri ale istoriei ne vin acești numeroși ”slabi de minte, dar tari în...” clanță, ahtiați după ”viața primitivă” ?
Fernand Braudel Jocurile Schimbului Editura Meridiane 1985, vol.2, pag. 181 ― Capitolul Sub nivelul zero
...în toate societățile vechi ― inclusiv cele din Europa ― există un sub-proletariat uriaș... de oameni fără lucru, de șomeri permanenți... Infernul acesta are gradele lui de decădere, etichetate de către limbajul contemporanilor: săracii, milogii, vagabonzii. [...] Să stăruim asupra distincției, atît de frecvente în textele de epocă, dintre sărac ― un om nevoiaș dar nu demn neapărat de dispreț ― și cerșetor sau vagabond, trîndav... ”nu cei ce ce își caută traiul adică încearcă să-și cîștige existența, săracii rezonabili, demni de a fi ajutați], ci săraci nerușinați care cerșesc, mănîncă pîine de tărîțe, verdețuri, cotoare de varză, melci, cîini și pisici;...”
[...]
În martie 1545, la Veneția, ei sînt 6.000 dintr-odată; în 1587, la jumătatea lui iulie, 17.000 se prezintă sub zidurile Parisului. La mijlocul secolului XVIII-lea, la Lisabona, există în permanență „10.000 de vagabonzi... care dorm pe unde apucă, marinari porniți la ciordeală, fugari, țigani, desăgari, băjenari, pehlivani, șoimăniți”, cerșetori și coțcari de tot felul.
Poliția, într-adevăr, este neputincioasă împotriva acestei mase oscilante... San Lucar de Barrameda, aproape de Sevilla, locul de întîlnire al derbedeilor Spaniei, este o citadelă de care nu se poate atinge nimeni.
[...]
În secolul al XVIII-lea, în această cloacă umană,... se adună de toate: văduve, orfani éclopés („ologii”...), calfe plecate de la stăpîn, salahori care nu mai găsesc de lucru, preoți fără prebendă și fără domiciliu stabil, bătrîni, victime ale incendiilor, victime ale războaielor, dezertori,... așa zișii vînzători de mărunțișuri, predicatori vagabonzi, cu sau fără învoire, „servitoare borțoase, mame de copii din flori izgonite de peste tot”, și copii „trimiși la pîine sau la ciordeală”.
[...]
Prilej să constatăm că aceștia formează un fel de non-societate. „Odată despărțit de grupul său de origine, individul devine un element eminamente instabil, în nici un fel legat de o muncă anume, nici de o casă, nici de un senior. Se poate chiar afirma de-a dreptul că el se ferește în mod conștient de tot ceea ce ar putea restabili noi legături de dependență personală și stabilă în locul legăturilor care tocmai s-au rupt”. Aceste observații au o bătaie lungă. Într-adevăr, te-ai putea gîndi a priori că o asemenea masă de oameni fără lucru exercită o necontenită presiune asupra pieții muncii ― și ea a exercitat-o, desigur,... în ceea ce privește muncile agricole de urgență, intermitente...; sau multiplele lucrări necalificate din orașe. Dar ea a avut relativ mai puțină influență decît s-ar putea presupune asupra piețelor de muncă obișnuite și asupra salariilor, în măsura în care ea nu era în mod sistematic recuperabilă. Condorcet, în 1781, compara pe trîndavi cu „o specie de estropiați”, inapți de muncă. În 1775, intendentul Languedocului ajungea să spună: „Această parte numeroasă de supuși inutili [...] pricinuiește o scumpire a mîinii de lucru, pentru sate ca și pentru orașe, prin sustragerea atîtor lucrători, și devine o sporire pentru popor cît privește impunerile și lucrările solidare”. (*) Mai tîrziu, o dată cu industria modernă, se va efectua o trecere directă, rapidă în orice caz, de la țară sau de la artizanat, la uzină. Pe un drum atît de scurt, pofta de muncă sau resemnarea față de muncă nu vor avea timp să se piardă.
[...]
Ceea ce dezarmează sub-proletariatul vagabonzilor, în ciuda fricii pe care o inspiră, este lipsa lui de coeziune; violențele lui spontane nu au urmări. El nu este o clasă, este o mulțime. Cîțiva arcași din pază, străjile de pe drumurile de țară sînt de ajuns pentru a-l face nevătămător. Atunci cînd prin sate vin zilierii, se înregistrează pungășii și încăierări sau cîteva incendii criminale, dar e vorba despre incidente care se îneacă în densitatea normală a faptului divers. „Trîndavii și vagabonzii” trăiesc deoparte, iar oamenii de treabă încearcă să uite această „drojdie a poporului, excrement al orașelor, plagă a Republicilor, lucru și podoabă a spînzurătorilor [...] sînt atîția dintre aceștia și prin toate părțile încît ar fi destul de greu să-i socotești , și nu sînt buni [...] decît să-i pui la catargă sau să-i spînzuri spre a sluji drept pildă”. Să-i plîngi ? Dar de ce ? „I-am auzit vorbind între ei și am aflat că cei ce s-au dedat la acest soi de viață nu mai puteau să-l părăsească; n-au nici o grijă, nu plătesc nici o dijmă, nici dare, nu se tem că au să piardă ceva, sînt slobozi, se încălzesc la soare, dorm, rîd pînă nu mai pot, sînt oriunde acasă la ei, cerul le e cergă și pămîntul saltea, sînt păsări călătoare care se țin de vară și de timpul frumos, nu umblă decît prin țara de dulce unde li se dă și unde găsesc ce să ia [...] sînt slobozi pretutindeni [...] și, într-un sfîrșit, nu duc grijă de nimic”. Așa explică un burghez negustor din Reims, copiilor săi, problemele sociale ale epocii sale.
Așadar chiar și în sînul celor mai dezvoltate societăți (nu doar europene) am avut... nu, nu Gerrothorax, nici alacalufi, nici Phi Tong Luang.
NU !
Doar niște specimene, greu de catalogat, viermuind, așa cum se spune mai sus, într-o non-societate. După cum se vede, n-au fost puțini acești bipezi vorbitori (unii chiar alfabetizați) care NU PUTEAU și NU VOIAU să trăiască după reguli. Însă, în loc să bîntuie prin codri sau să culeagă scoici dîrdîind de frig, își ”cîștigau” subzistența milogindu-se chiar la cei pe care îi negau. În lipsa bananelor, nostalgicele maimuțe umane se mulțumeau și cu cotoare de varză, melci, cîini și pisici. La prima vedere seamănă cu faimosul Diogene – numai că anticul grec compensa mizeria liber asumată printr-o gîndire profundă și o morală impecabilă.
Nici măcar ”papá” Marx n-a putut ignora această ”clasă lipsită de conștiință de clasă” și a botezat-o lumpenproletariat (fără să ne ofere vreo explicație ”materialist-dialectică”).
La sfîrșitul capitolului, după ce a mixat nonșalant victimele nedreptăților sociale cu declasații prin vocație, autorul francez încearcă o oarecare limpezire. Din păcate, nici măcar un istoric de calibrul lui Braudel nu are curajul să ofere drept concluzie finală aceste două fraze esențiale, camuflîndu-le în coada penultimului paragraf (*):
Mai tîrziu, o dată cu industria modernă, se va efectua o trecere directă, rapidă în orice caz, de la țară sau de la artizanat, la uzină. Pe un drum atît de scurt, pofta de muncă sau resemnarea față de muncă nu vor avea timp să se piardă.Sibilinic, dar totuși foarte clar: industria secolului XIX, în goană după mînă de lucru, a recuperat-încadrat milenara pegră sub-proletară, prezentă, pînă atunci, în toate societățile.
Adică ”furunculul”, în loc să fie spart și drenat, a fost ”resorbit” în organism, devenind ”granulom”. Care, se știe, își diseminează aleatoriu conținutul patogen prin sînge, dezvoltînd alte infecții, în alte țesuturi, la distanță. Vagabonzii-bacterii ai epocilor trecute, forfotind pe sub poleiala dezvoltării moderne, s-au implantat cît se poate de firesc în excelentul ”mediu de cultură” al jupuitorilor de piramide, al refuznicilor roții și roabei și multor altor înmărmuriți mental în admirația propriei civilizații neterminate. Nu are rost să detaliem aici cruzimile ”revoluțiilor” franceze (1793 și 1871), masacrele maoiste, terorismul musulman sau chiar incredibila ferocitate a cartelurilor mexicane actuale, cîtă vreme încă mai privim îngăduitori la discipolii lui Jean Jacques Rousseau și ai altor pseudo-Diogene, ce gargarisesc incontinent despre virtuțile vieții urangutanice versus ”lugubra” civilizație occidentală (în sînul căreia pot consuma oricîte banane au chef, fără să se aburce prin copaci).
Francezii au un cuvînt pentru specia din tabloul de mai sus: clochard. Ceva între vagabond și cerșetor. Foarte ”simpatizați” de diverși artiști, care se apropie cu ”duioșie” de acești nenorociți, precum Charles Trenet în piesa muzicală Je chante (1936). Asta nu-i împiedică să încaseze neabătut banii care le revin din drepturile de autor.
Je chante !
Je chante soir et matin,
Je chante sur mon chemin,
Je chante, je vais de ferme en château
JE CHANTE POUR DU PAIN JE CHANTE POUR DE L'EAU
(Cînt pentru pîine, cînt pentru apă)
JE COUCHE,
LA NUIT SUR L'HERBE DES BOIS
(noaptea dorm pe iarba pădurii)
Les mouches ne me piqu'nt pas
JE SUIS HEUREUX, J'AI TOUT ET J'AI RIEN
(Sînt fericit, am totul și nimic)
Je chante sur mon chemin
Les elfes
Divinités de la nuit,
Les elfes couchent dans mon lit.
La lune se faufile à pas de loup
Dans le bois, pour danser, pour danser avec nous.
Je sonne
Chez la comtesse aujourd'hui
Personne, elle est partie,
Ell' n'a laissé qu'un plat d'riz pour moi
Me dit un laquais chinois.
(Astăzi
sun la contesă, dar e plecată / Mi-a lăsat doar o farfurie cu orez / Îmi spune un
lacheu CHINEZ)
Je chante,
Mais la faim qui me poursuit
Tourmente mon appétit.
Je tombe soudain au creux d'un sentier,
Je défaille en tombant et je meurs à moitié.
Hey Gendarmes,
Qui passez sur le chemin,
Gendarmes je tends les mains
Pitié, j'ai faim, je voudrais manger,
Je suis tout léger… léger…
Au poste,
D'autres moustaches m'ont dit,
Au poste, ah ! mon ami, oui oui oui...
C'est vous le chanteur le vagabond ?
On va vous enfermer… oui, votre compte est bon
Ho Ficelle,
Tu m'as sauvé de la vie,
Ficelle, sois donc bénie
Car, grâce à toi, j'ai rendu l'esprit,
Je me suis pendu cette nuit… et depuis…
(Astă
noapte m-am SPÎNZURAT)
Je chante !
Je chante soir et matin,
Je chante sur les chemins,
Je hante les fermes et les châteaux,
Un fantôme qui chante, on trouve ça rigolo
ET JE COUCHE,
LA NUIT SUR L'HERBE DES BOIS,
Les mouches ne me piqu'nt pas.
Je suis heureux, ça va, j'ai plus faim,
et je chante sur mon chemin!
”... n-au nici o grijă, nu plătesc nici o dijmă, nici dare, nu se tem că au să piardă ceva, sînt slobozi, se încălzesc la soare, dorm, rîd pînă nu mai pot, sînt oriunde acasă la ei, cerul le e cergă și pămîntul saltea, sînt păsări călătoare care se țin de vară și de timpul frumos, nu umblă decît prin țara de dulce unde li se dă și unde găsesc ce să ia [...] sînt slobozi pretutindeni [...] și, într-un sfîrșit, nu duc grijă de nimic”.
Deci orașele sînt atît de ”lugubre” încît merită să te SINUCIZI pentru ”iarba pădurii”.
*************************************************************************
În cazul de față se potrivește alt citat din Robert Scruton:
A declarat ziarului The Guardian că a devenit conservator atunci cînd a vizitat Parisul în 1968, în timpul protestelor studențești. El i-a văzut pe aceștia ca pe o ”gloată de huligani din clasa de mijloc, auto-indulgentă și nesupusă nici unei reguli” profesînd ”niște bîlbîieli marxiste complet lipsite de sens”. ”Atunci mi-am dat seama că mai degrabă doresc să conserv lucrurile decît să le dărîm” (BBC)
În cazul de față se potrivește alt citat din Robert Scruton:
A declarat ziarului The Guardian că a devenit conservator atunci cînd a vizitat Parisul în 1968, în timpul protestelor studențești. El i-a văzut pe aceștia ca pe o ”gloată de huligani din clasa de mijloc, auto-indulgentă și nesupusă nici unei reguli” profesînd ”niște bîlbîieli marxiste complet lipsite de sens”. ”Atunci mi-am dat seama că mai degrabă doresc să conserv lucrurile decît să le dărîm” (BBC)
Ce spuneam mai sus despre milenara pegră sub-proletară ? „... n-au fost puțini acești bipezi vorbitori (unii chiar alfabetizați) care NU PUTEAU și NU VOIAU să trăiască după reguli.”
Iată că Roger Scruton s-a ciocnit de ei în plin secol XX.
*************************************************************************
DER SPIEGEL: Ce altceva?
Roubini:
Cei mai bogați 10% dintre americani dețin 80% din valoarea pieței bursiere, în
vreme ce 75% nu dețin nici măcar o acțiune. Este un studiu realizat de Rezerva
Federală (Fed), conform căruia 40% dintre americani nu
au 400 de dolari bani gheață pentru a fi pregătiți pentru urgențe. Acea
urgență o trăim acum. Sistemul e bolnav, iar oamenii ies în stradă din acest
motiv.
Q. E. D.
*************************************************************************
Să ai habar de metodele normale și totuși să îmbuci blocuri aproape regulate cu diverse strîmbături (pentru a căror șlefuire sînt necesare eforturi de-a dreptul inumane) reflectă o perversiune de același tip cu tîrîtul unor poveri grele, ca un animal ― fix pe lîngă propriul copil ce-și trage de coadă cățelul rotilat cu degetul mic de la mîna stîngă.
Orbire cabalino-simiescă sau vreo formă ciudată de artă ?
*************************************************************************
§ La final iată un exemplu de mega-înțepeneală, generată de o minte pe măsură.
Secolul XVII era pe sfîrșite cînd Denis Papin – FRANCEZ – a descoperit forța aburului. În 1690 a descris amănunțit (prin documente depuse la Royal Society – vezi reconstrucția din prima imagine) un motor destinat evacuării apei din mine. Chiar în 1712 (anul dispariției lui Papin), combinînd ideile acestuia și ale lui Thomas Savery, Thomas Newcomen a construit un astfel de agregat funcțional. În următorii 75 de ani el s-a răspîndit în Anglia și pe continent.
În 1770 alt FRANCEZ – Nicolas-Joseph Cugnot – a construit un tractor pentru artilerie pus în mișcare de forța aburului. De mișcat s-a mișcat, dar ineficiența mecanismului de direcție a condus la primul accident auto din istorie (a doua imagine). Cum Revoluția i-a tăiat pensia, Cugnot s-a refugiat în Belgia unde a trăit în mizerie. Napoleon – nota bene – i-a restituit-o și l-a rechemat în Franța puțin înainte de deces (1804).
La AD 1783, în fața a zece mii de persoane, Claude-François-Dorothée, marchiz de Jouffroy d'Abbans, urcă, timp de un sfert de oră, rîul Saône cu prima navă antrenată de forța aburului (a treia imagine). Din nou Revoluția blochează tot pînă în 1816 cînd marchizul FRANCEZ (9 ani după Fulton) pune pe picioare un serviciu regulat de vapoare pe Sena.
Este practic imposibil ca Napoleon să nu fi știut nimic despre toate astea. Și totuși iată ce a grăit „genialul” comandant de oști cînd Fulton i-a supus atenției propriul său proiect de navă cu aburi:
Pretindeţi că prin aprinderea unui foc sub punte veţi face o corabie să navigheze împotriva vîntului şi a curenţilor ? Nu am timp pentru asemenea aiureli. (dreptu-i că Fulton era american)
Q. E. D. !
Comments
Post a Comment