Churchill - ”Darkest hour” (1.133 cuvinte, 7 imagini)

     Așadar m-am uitat la filmul Darkest hour de aproape două ori (o dată singur, a doua împreună cu Mariana, dar cu întreruperi).

     E bun și aproape adevărat.

     Prima greșeală: la momentul respectiv Churchill avea 65 de ani și era în plină formă.

     Avea o energie... Unul dintre oamenii care l-au însoțit a fost uimit de agilitatea pe care o avea și de modul cum sărea de pe o grindă pe alta, la aproape doi metri de sol.

(din cartea Churchill – o viață de rebel de Norman Rose, Editura All 1998 ― toate citatele vor fi extrase din cartea asta ― deși am și alte surse, asta îmi e cel mai la îndemînă)

     Deci toate micile gesturi al vîrstei înaintate (inclusiv ticul senil cu buzele molfăind fără control) se datoresc probabil vîrstei... artistului. Oricum nu era GRAS cu burtă – doar masiv (vezi și imaginile de la sfîrșit).

     În ce privește partea psihică, un nou citat, la rîndul lui scos din înseși Memoriile lui Churchill (este vorba de momentul numirii lui ca prim-ministru):

     Mi-am dat seama că mă cuprinsese un profund sentiment de ușurare. În fine aveam autoritatea să dau orientări de ansamblu... toată viața nu făcusem decît să mă pregătesc și să repet pentru această oră și această încercare... Eram convins că știam o mulțime de lucruri despre ce trebuia să fac și eram sigur că nu aveam să dau greș. Prin urmare, deși abia așteptam să vină dimineața, AM DORMIT BUȘTEAN și nu am avut nevoie de vise care să mă înveselească. Faptele sînt mai bune ca visele.

     Că a avut și momente de descurajare e cert – dar nu atît de multe cum ni le prezintă filmul.

     În fine un mic detaliu despre ședința Partidului Conservator, unde primul-ministru în funcție (Neville Chamberlain) își anunță demisia și se hotărăște ca Churchill să fie propus în locul lui: el (Churchill) era de față. Ce a fost în capul regizorului și scenaristului nu pot pricepe.

     Chestia cu metroul și poporul este falsă și totuși adevărată: în sine nu s-a petrecut niciodată. Dar, mai tîrziu ...Churchill a călătorit prin țară, examinînd distrugerile provocate de blitzkrieg-ul german și stăpînindu-și în cîteva rînduri cu mare greutate lacrimile... Era urmat peste tot de mulțimi uriașe care îl aclamau și strigau ”Bunul nostru Winnie”. ”Ne dăm bătuți ?” obișnuia el să întrebe. ”Nu !” răspundeau toți cu voci tunătoare.

     Să recapitulăm un pic principalele personaje politice (pentru care englezii nu au nevoie de explicații). În primul rînd cuplul Neville Chamberlain (fost prim-ministru, șef al Partidului Conservator) și lord Halifax (fost ministru de externe). Ei ne sînt prezentați ca formînd un fel de complot pacifist împotriva colegului Churchill (adeptul luptei pînă la capăt).

     FALS !

     În anii dintre războaie politica europeană s-a complicat mult prin apariția U.R.S.S., ce se declara dușmană pe față a întregii lumi ”capitaliste”. Asta a dat serios de furcă politicienilor normali, pe de-o parte cam speriați, pe de alta incapabili să ignore o țară atît de mare. Ca de obicei Churchill a sintetizat perfect situația: Cînd încerci să menții relații bune cu un comunist e ca și cum ai peți un crocodil. Nu știi ce să faci, să-l gîdili sub bărbie sau să-i dai cu ceva în cap. Iar cînd deschide gura, habar n-ai dacă vrea să zîmbească sau se pregătește să te înghită. Cum Hitler, în primii ani după venirea lui la cîrma Germaniei, zbiera că-i ultra anti-comunist, destui au fost fericiți că a apărut un șef de stat nelegat de convențiile diplomației normale, care le bătea rușilor cu pumnul în masă. Cînd Führerul a început să bată și în masa Angliei și a Franței, unii (nu puțini) l-au menajat tocmai din motivul de mai sus. Printre ei Chamberlain & Halifax și alți britanici. Din acest motiv au fost ulterior puternic diabolizați, inclusiv în film.

     Totul derivă din frecventa greșeală de a judeca trecutul prin prisma celor întîmplate ulterior ― numai că, în acei ani, NIMENI nu știa cu adevărat ce zace în cancelarul german. E drept că Churchill s-a trezit printre primii, atacînd constant nazismul, însă de pe margine, fără a fi implicat direct în tratative. Dar, atunci cînd Hitler a început să-și arate adevărata față, Chamberlain a dat garanții Poloniei împotriva oricărui atac german. Adică, în cazul unui astfel de eveniment, Anglia intra automat în război împotriva agresorului. Asta-i cea mai bună dovadă că NU era un pacifist.

     Cert este că Churchill NU a respins total și necondiționat orice fel de discuții cu germanii – un bun politician NICIODATĂ nu închide toate ușile. Și nici Halifax nu a presat cu încrîncenare pentru această soluție – filmul avea nevoie de scene dramatice.

     Nu am nici o informație asupra vreunui rol activ jucat de regele Angliei în toată povestea. Scena cu Winston șezînd disperat pe marginea patului în timp ce George VI îl ”îmbărbătează” este pură ficțiune. Logic vorbind, CE nevoie avea un monarh să se deplaseze personal în dormitorul unui moș gras, deprimat și nesuferit, cu care oricum se întîlnea săptămînal în cadru intim ? Din nou dramaturgie, altfel ”adoarme calul” (recte publicul consumator).

     Tatăl meu admira mult faimoasa frază cu ...nu pot să vă promit decît sînge, sudoare și lacrimi. Mare popor zicea el dacă poți să-i spui verde, în față, așa ceva. Numai că Churchill și-a permis să rostească un adevăr atît de dur fiindcă venise la putere prin simple manevre parlamentare, NU direct prin voința electoratului. La foarte puțin timp după terminarea războiului Partidul Conservator a pierdut alegerile, iar Winston a trebuit să demisioneze imediat, părăsind conferința de pace în mijlocul desfășurării ei. L-a înlocuit noul prim-ministru Clement Attlee (șeful Partidului Laburist – filmul începe chiar cu discursul lui prin care îl dărîmă pe Chamberlain) o persoană certamente onestă, dar complet habarnistă în dedesubturile războiului și, mai ales, necunoscătoare a șmecheriilor lui Stalin.

     În fine, discuția telefonică cu președintele Statelor Unite prin care solicită ajutor este cam pospăită. Roosevelt înțelegea foarte bine situația din Europa și a depus mari eforturi să ajute Anglia, dar era puternic frînat de non-intervenționismul majorității americanilor. Pînă în August 1940 el a găsit o soluție de a ceda Marii Britanii cele 50 de distrugătoare vechi, pentru care se milogea Churchill la telefon.

     Cam atît am avut de comentat pe marginea filmului.